Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Anunțuri

Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Emigrantul

De ce emigreaza oamenii? Cine sunt cei care emigreaza? Sunt cei care emigreaza la fel cu cei care prefera sa stea acasa? Este emigrarea o solutie?

Oamenii bantuie pe acest pamant de cand se stiu; nu are importanta daca se ia in calcul varianta biblica ori cea evolutionista pentru ca ambele releva nenumarate migratii. Ce ii face pe oameni sa lase in urma un loc si sa doreasca sa vada alte orizonturi? Acum mii de ani problema se punea destul de simplu, oamenii erau in grupuri de vanatori/culegatori care stateau intr-un loc atat timp cat respectivul loc le asigura acoperirea nevoilor. De obicei nici nu aveau un loc fix ci mai degraba aveau un teritoriu pe care se miscau periodic in functie de anotimp, migratiile unor animale ce puteau fi vanate, coacerea anumitor plante ori fructe, etc. Aceasta organizare nomada persista si in prezent in diferite regiuni ale lumii si la diverse populatii dar de cateva mii de ani, odata cu aparitia agriculturii a aparut si o organizare mai sedentara care presupunea ca oamenii sa nu se mai plimbe dupa diferite animale si sa fuga de intemperii ci sa cultive diverse plante si sa isi construiasca adaposturi care sa ii protejeze permanent. Ar fi cam prea mult sa spunem ca cele doua organizari, nomada si sedentara, s-ar exclude una pe cealalta. Adevarul este dincolo de conflictele inerente dintre cele doua tipuri de comunitati (care era un alt motiv pentru a migra) ele au coexistat in trecut si inca o mai fac si in prezent. In acelasi timp, indiferent de care comunitate am discuta, rareori ele sunt un grup omogen cu membrii la fel de plimbareti ori asezati. Cu cat aceste grupuri erau mai mari cu atat specializarea pe diverse activitati ii facea mai diferiti. Chiar si in comunitatile de vanatori nomazi erau indivizi care mai mult stateau pe langa colibe ocupati sa repare armele ori sa pregateasca animalele vanate iar, in comunitatile mai sedentare de agricultori, erau indivizi mai preocupati sa se plimbe cu comertul de cereale ori cu cresterea unor animale care trebuiau pascute pe arii destul de mari. Din acest punct de vedere reiese ca toti ne tragem de mai demult ori mai recent dintr-o populatie de nomazi astfel ca teoretic toti ar trebui sa avem aceasi tendinta ori disponibilitate pentru a emigra.

Oamenii, exceptand poate durata medie de viata si nivelul de educatie, nu s-au schimbat prea mult. De asemenea nici motivele pentru care oamenii isi fac bagajele de emigrare nu s-au schimbat prea mult. Emigranti care isi parasesc locurile de bastina din cauza unor catastrofe naturale ori suprapopularii, cei care cauta un trai mai bun ori au obligatii profesionale, cei care fug de anumite opresiuni, aventurierii, cei care cauta sa ajunga la rude/prieteni care au emigrat inaintea lor, ori sa se regaseasca cu perechea de peste mari si tari exista demult. Singura categorie  care a luat amploare mai mult in ultimul timp sunt cei care pleaca pentru a se educa. Nici acest tip de migratie nu e ceva complet nou pentru ca este precedat de modelul calatoriei de initiere in care o persoana, de cele mai multe ori tanara, pleaca cu un bagaj restrans, cateva povete si o sete mare de cunoastere undeva in departari pentru a ajunge la cunoastere prin intalnirea cu unul sau mai multi intelepti. Si natura oamenilor si motivele pentru a emigra au ramas destul de constante de-a lungul istoriei dar numai dupa aparitia mariilor migratii facilitate de mijloacele societatii industrializate s-a pus in evidenta ca nu toti oamenii vad la fel idea emigrarii si ca ar exista anumite cauze pentru aceasta diferenta.

Printre cauzele mentionate cele mai frecvent ca ar sta la baza acestei diferente sunt aspectele legate de genetica si personalitate. S-a vorbit astfel de o „gena” a calatorului ori aventurierului dar si de un anumit profil de personalitate a celor care emigreaza. Cele doua nu ar fi complet disociate pentru ca in viziunea unora trasaturile de personalitate ale emigrantilor ar fi un efect al prezentei genei calatorului/aventurierului in acele persoane.  S-a emis si o ipoteza in acest sens (gene flow hypothesis) dar situatia ramane la fel de nelamurita. Este posibil ca prezenta unei gene (sau mai multe) sa duca la o dorinta mai mare de a calatori sau de a experimenta diverse aventuri si in acelasi timp sa conduca la anumite trasaturi de personalitate dar, este de asemenea posibil emigrarea sa aiba la baza anumite trasaturi de personalitate dar acestea sa nu aiba nimic de a face cu genele ci mai degraba cu cei care au jucat rolul de parinti ori cu experientele de viata avute.

Deoarece povestea cu genele este interesanta dar inca nu are un raspuns clar ar mai ramane de vazut care e povestea cu personalitatea. Aici datele par ceva mai concludente. Aceasta ipoteza este interesanta si pentru faptul ca desi multi oameni traiesc in conditii asemanatoare si trec prin evenimente similare totusi doar pentru o parte dintre ei emigrarea pare o solutie. Cei mai nemultumiti, mai deschisi spre experiente noi, mai extrovertiti, mai orientati spre munca, mai doritori  sa se realizeze, mai stresati de obicei emigreaza. Pe de alta parte, cei mai introvertiti, mai conformisti, mai dependenti de legaturi sociale, cu valori familiale mai puternice prefera sa ramana.  Evident ca aceasta ar fi o tipologie simplista pentru ca in realitate si cei care nu se potrivesc profilului se intampla sa emigreze. Desigur ca plecarile lor sunt mai lipsite de aventura, prefera sa plece mai aproape si pe perioade mai scurte, prefera sa plece cu contracte de munca in loc sa se urce in primul tren care trage in gara, prefera sa plece la rude sau prieteni deja stabiliti in strainatate in loc sa fie primii din tara lor undeva la capatul lumii. Concluzia pare a fi ca emigrantul e impins de ceva ce este sau considera ca fiind neplacut sau/si e foarte atras de ceva ce ii pare mult mai atractiv decat ceea ce are. El fie se simte impins sa emigreze ori considera ca ar avea un raport defavorabil intre aspiratii si realizari.

Este emigrarea o solutie? Poate fi. Insa nu intotdeauna, nu pentru oricine si rareori fara efecte secundare nedorite. Avantajele sunt mult mai evidente pentru cei care au intampinat conditii foarte vitrege in locul de bastina si reusesc sa obtina un trai relativ decent dar, nici pentru acestia nu exista garantia ca totul e doar roze. Indiferent ca plecarea se face intempestiv sub imperiul unor amenintari, fie ca se face in urma unor planificari, nelinistea insoteste permanent pe cei care pleaca. Apoi urmeaza dificultatile adaptarii si, in ciuda faptului ca multi prefera sa munceasca din greu pentru a se realiza si cauta sa nu discute despre diverse nemultumiri aparute in noua tara, tot acest efort nu ramane fara urmari si mai devreme sau mai tarziu destul de multi resimt un sentiment de tristete, remuscare ori nostalgie. In plus, pentru cei care pleaca inainte de varsta adulta (ori sunt insuficient maturizati) dar si pentru copii nascuti din familiile de emigranti mai apare si problema conflictului dintre valorile promovate de famililie si cele din tara de adoptie. Cei care simt ca totul e perfect in noua tara, fie au avut probleme serioase in tara de origine, fie asociaza tara de origine cu un sentiment negativ, fie au stat doar putin timp printre straini, fie s-au multumit cu relativ putin si inca nu au trezit sentimentul de concurenta al bastinasilor, fie sunt niste persoane deosebit de talentate ori norocoase.

Se pare ca pana la urma emigrarea e doar uneori un drum presarat cu petale de trandafiri. Mult mai adesea pare a porni din lipsuri si nemultumiri, continua cu multa munca si aduce atat beneficii cat si neajunsuri. E un drum al cautarii de mai bine in care omul, in mod mai mult sau mai putin voluntar, iese din tiparele in care a crescut si ajunge sa invete ceva mai mult despre sine. E adesea un drum in care lipsa de repere e compensata doar de vointa spre o aspiratie de mai bine ori de fuga de o amintire neplacuta.

Maya

Maya? Pentru a nu abuza de timpul si rabdarea cititorilor de mondenitati trebuie spus de la inceput ca nu e vorba de vreo frumusete cu nume exotic 🙂 E vorba de ceva mai aproape de filosofie…

In religiile din India, Maya e un concept cu destul de multe semnificatii dar intotdeauna are legatura cu idea de iluzie. Insa, nu prea e vorba de o scamatorie sau iluzie optica. Cugetatorii de prin India au o problema veche de mii de ani: sesizarea realitatii eterne care sta la baza si in acelasi timp transcede orice lucru din lume. Pentru ca in conceptia lor aceasta realitate eterna este atat de pervaziva si aproape insesizabila ei s-au gandit sa creeze un nou concept denumit cu ajutorul a doua cuvinte sanscrite, „ma” si „ya”. Intr-o traducere aproximativa primul ar fi in limba romana cuvantul „nu” iar al doilea ar fi cuvintele „acela” sau „aceea”. De ce aveau ei nevoie de acest concept, „nu acela/aceea”? Pentru ca, dupa judecata lor nici un obiect din aceasta lume nu poate fi simbolul acelei realitati eterne si au dorit sa faca aceasta precizare cat mai clar.

Astfel, Maya este conceptul care exprima iluzia lumii percepute. Prin contrast, dincolo de ea ar fi adevarata realitate. Bine, bine, si ce relevanta au povestile indienilor cu lumea noastra, cu viata noastra de zi cu zi? Desi poate sa nu apara ca foarte evident, totusi ceva are in comun. Nu se stie daca influentata de gandirea mistica indiana sau independent de aceasta dar si gandirea occidentala a creat concepte oarecum asemanatoare, „realitatea obiectiva” si „realitatea subiectiva”. Lucrurile devin un pic cam cetoase. Adica, ar trebui sa intelegem ca, exista mai multe realitati? Da, in principiu cam aceasta ar fi ideea: exista mai multe realitati. Una obiectiva, mare si lata care isi vede de treaba ei indiferent de perceptia oamenilor si alte cateva miliarde de realitati subiective fiecare localizata in mintea unui om.

Evident ca ceea ce cultura occidentala numeste „realitate obiectiva” in gandirea indiana este tot parte a Maya dar dincolo de astfel de chichite care fac deliciul ori obiectul  disputei nesfarasite ale filosofilor mult mai important ar fi de pus in evidenta punctele de vedere comune si nu cele diferite. E adevarat ca cele doua concepte din cultura indiana nu se suprapun ca si continut in mod identic peste cele doua concepte din cultura occidentala dar este interesant si relevant faptul ca ambele culturi au simtit nevoia sa discute despre ce este realitatea si multiplele ei fatete. De asemenea, ambele au realizat ca fatetele realitatii se releva omului prin profunzimea analizei care ii este facuta.

E adevarat insa ca diferentele conceptuale persista. Lumea, asa cum este ea in sine, indiferent de perceptia umana, este pentru occidentali realitatea obiectiva in timp ce pentru cugetatorii din India e doar Maya, o aparenta care ascunde adevaratul substrat al lumii. Ceea ce in India este perceput ca realitate eterna este in cultura occidentala mult mai aproape de conceptiile religioase asupra lumii care presupun ca la baza si dincolo de orice este  o divinitate atemporala. In ceea ce priveste realitatea subiectiva a occidentalilor, o variatiune a Budhismului care dezbate aceasi tema a iluziei are o abordare foarte apropiata de cea occidentala. Ei nu sunt atat de preocupati ca si indienii de caracterul iluzoriu al lumii in sine ci de perceptiile umane care duc la o perceptie eronata a lumii, la o iluzie, la o realitate subiectiva puternic investita afectiv de om dar care nu este sustinuta de realitatea obiectiva. Ei considera ca ceea ce experimenteaza oamenii este mult mai putin important decat ceea ce cred oamenii. Acest aspect este foarte important pentru ei si de aceea sustin ca pana omul nu realizeaza influenta propriilor conceptii, prejudecati in trairea propriilor experiente, omul nu poate vedea lumea ca pe o realitate obiectiva.

Si atunci, ce poate face omul pentru a mai ridica putin valul iluziilor de pe realitatea obiectiva? Budhistii spun ca omul participa la crearea acestei iluzii prin perceptii gresite si concluzii eronate. Deci, in primul rand, ar trebui sa se corecteze perceptiile gresite. Dar ce inseamna o perceptie gresita? Pentru a intelege in ce fel poate fi o perceptie gresita ar trebui lamurit ce este o perceptie. In mod comun oamenii considera perceptia similara cu senzatia. Adica ceea ce vad, aud, simt, miros sau gusta este in acelasi timp o senzatie, o perceptie. E adevarat ca stimulii care actioneaza asupra simturilor noastre ne provoaca cel mai adesea in mod concomitent si o senzatie si o perceptie dar totusi cele doua nu sunt identice. Senzatia este o simpla informatie despre un anumit stimul. Perceptia e selectiva, poate prelua doar o parte din senzatii si foarte important, cel mai adesea confera o semnificatie senzatiei. Pentru a lamuri putin aceasta teorie poate cam greoaie se poate da un exemplu. Intra omul la un chef iar inauntru se aude larma mare, muzica, chiote de la cei care danseaza, franturi de discutii de la mesenii pe langa care trece, saluturi de la cunoscuti, etc. Urechea omului preia toate aceste sunete si le transforma in senzatii auditive dar prin procesul perceptiv multe din ele sunt considerate neimportante, zgomot de fond. Astfel, desi toate sunetele ajung la urechea umana si provoaca senzatii auditive doar o parte dintre ele sunt percepute constient. Cum alege creierul uman care din senzatii, din informatiile venite din exterior, sa le bage in seama? De obicei le alege pe cele care au anumite semnificatii sau sunt foarte stridente. Astfel ca, omul intrat la chef va „auzi” in primul rand melodia preferata, o voce cunoscuta, eventuale falsetele ale solistei/solistului dar multe alte sunete scapa perceptiei constiente. De unde apare semnificatia asociata cu perceptia? Din experientele de viata anterioare. Daca cineva traieste momente deosebite cu cineva pe o anumite melodie, aceasta devine incarcata de semnificatii si ulterior va iesi in evidenta fata de orice alte cantece. Pentru oameni ceea ce place sau nu place „se vede” mult mai bine decat restul.

Deci omul prin experiente de viata isi creaza niste semnificatii fata de diversi stimuli. Partea proasta e ca aceste semnificatii pot fi contextuale si sa nu fie general valabile. Mai departe aceste semnificatii fac oamenii mai atenti la anumiti stimuli facandu-i sa neglijeze multi alti stimuli. Avand aceste informatii se poate intelege cam ce voiau sa zica budhistii cand spuneau ca: „pana omul nu realizeaza influenta propriilor conceptii, prejudecati in trairea propriilor experiente, omul nu poate vedea lumea ca pe o realitate obiectiva”. Care sunt consecintele acestor influente nedorite? Ar fi evaluarea eronata a legaturilor dintre diverse lucruri sau fenomene si  evaluarea eronata a consecintelor. Astfel omul poate vedea conexiuni acolo unde ele nu exista sau poate rata surprinderea unor legaturi existente si evidente;  de asemenea omul poate vedea la anumite actiuni niste consecinte care in realitate sunt foarte improbabile sau chiar imposibile dar poate sa nu anticipeze consecinte care au loc foarte frecvent.

O alta modalitate prin care se incearca a se trece dincolo de Maya, de lumea aparentelor, in afara de analiza mecanismului propriilor perceptii este incercarea de a surprinde elementele constante ale realitatii. Prea adesea oamenii se lasa prinsi si influentati in judecatile lor de aspecte marunte ori trecatoare care finalmente nu aduc nici un plus de valoare ori chiar ii adancesc mai mult in eroare.

Incercand sa conciliem diversele concepte referitoare la iluzie provenite din aceste cateva culturi se poate spune ca omul se naste intr-o lume a aparentelor, isi construieste o realitate subiectiva pe baza experientelor de viata care ii cauzeaza crearea unor semnificatii mai mult sau mai putin adecvate iar, ulterior, prin alte experiente si analiza are sansa sa cunoasca realitatea obiectiva iar prin meditatie si intuitie poate simti realitatea eterna. Indiferent insa de cultura la care ne raportam, in ceea ce priveste iluzia in care traieste omul, asupra a doua aspecte sunt toate de acord: Maya, lumea iluziilor, actioneaza permanent asupra oamenilor iar daca nu isi pun aceasta problema si nu fac nimic pentru a o depasi orice om ramane prins in ea.

Asumarea

Despre ce ar fi vorba? Despre ceea ce se ia in carca proprie sau se pune in carca altora precum si de felul in care se face acest lucru.

Esecul si succesul insotesc permanent omul. Desi succesul este atat de adulat iar esecul atat de putin dorit fiecare are rostul sau. De foarte multe ori oamenii cred ca succesul reprezinta o confirmare a unui efort personal, gasirea unei retete perfecte pentru a obtine un rezultat. Aceasta opinie contine un sambure de adevar dar nu tot adevarul. Ceea ce se uita este ca niciodata omul nu cunoaste si nu controleaza toata variabilele care conduc la un anumit rezultat. Daca ceva a reusit este pentru ca cineva a controlat anumite variabile iar multe alte variabile s-au manifestat favorabil, neutru sau doar putin nefavorabil. Acest lucru se poate sesiza mai usor si in marketing. S-au scris sute sau poate chiar mii de carti in domeniu, se considera ca exista retete de succes, s-au facut nenumarate clasificari si liste de pasi si se dau ca exemple tot felul de istorioare cu „happy end” a diferite produse, comercianti sau fabricanti. Totul pare simplu, o insiruire de algoritmi verificati care trebuie invatati si apoi aplicati. Astazi toata lumea are acces la acest gen de carti sau tratate dar desi se pot respecta toti pasii mentionati in aceste carti totusi, nu fiecare efort este incununat de succes. Aplicand o reteta care a functionat in trecut nu ofera garantia succesului in prezent. Desi exista persoane privite ca adevarati guru in marketing nici acestia nu sunt infailibili. E adevarat ca multe din eforturile lor au fost incununate de succes dar nu toate. Ce se poate intelege din toate acestea? Succesul confirma un anumit efort intr-un anumit context dar nu spune prea multe sau chiar nimic despre context. Astfel, un efect frecvent al succesului este acela de a confirma un fel de a fi/de a actiona si implicit sa creasca increderea in propriile forte, judecata, teorii, instincte sau decizii. Din aceasta cauza succesul nu este doar un „happy end” ci adesea chiar un sfarsit deoarece incheie o perioada de zbatere prin propunerea unui anumit model/algoritm ca raspuns sigur pentru obtinerea unui anumit rezultat. De obicei cu cat succesul este mai mare cu atat mai puternic, mai magic, va fi si modelul promovat. In cazul unui succes rasunator va trebui sa treaca mult timp pentru ca cineva sa aiba curaj ridice doua degetele si sa aduca obiectii, imbunatatiri ori sa propuna un alt model.

Care ar fi rostul esecului? Sa intristeze oamenii? Sa bucure adversarii? Desi se poate intampla si asa, utilitatea esecului se manifesta altfel, face oamenii sa analizeze. Cand lucrurile merg bine exista tendinta de a lua lucrurile de-a gata, cand ceva nu merge chiar perfect multi oameni au tendinta de a se uita la partea buna a lucrurilor si sa nege sau sa neglijeze micile disfunctionalitati insa, cand mai multe lucruri cam scartaie sau merg rau atunci oamenii incep sa gandeasca si incearca sa gaseasca sursele problemelor si o rezolvare pentru ele. Din acest punct de vedere nereusitele stau la baza evolutiei si progresului uman in toate domeniile. Succesul spune doar ca s-au luat in calcul suficiente variabile sau ca unii au fost norocosi. Esecul vorbeste despre limite si indeamna la analiza.

Daca esecurile au atata relevanta de ce oamenii „reusesc” atat de des sa nu invete nimic din ele? Pentru ca omul are tendinta de a considera ca esecurile altora rezulta din deficientele lor ca persoane si sa considere ca esecurile proprii se datoreaza aproape exclusiv contextului sau actiunii altor persoane. In mod obiectiv adevarul e undeva la mijloc, esecurile tuturor oamenilor se datoreaza atat factorilor personali cat si celor contextuali. Ce ii impiedica pe oameni sa vada realitatea relevata de esec? Exista multe cauze; poate fi vorba de aspecte culturale, trasaturi de personalitate, conceptia despre lume/viata, credinte sau chiar si nivelul de inteligenta avut de fiecare.  E adevarat ca fiecare dintre aceste aspecte poate explica intr-o oarecare masura de ce oamenii pierd posibilitatea de a-si intelege esecurile si de a invata din ele. Insa, explica ele fenomenul in totalitate? Putin probabil.

Omul nu fuge doar de esecuri, el fuge si de idea de esec.  Sa luam niste exemple banale din viata de zi cu zi. Exista destule surse de informatii care informeaza asupra probabilitatii semnificative (adesea peste 20-30%) ca aderenta la un anumit viciu sa cauzeze diferite boli ori chiar decesul. In contrast, periodic se desfasoara diferite jocuri care propun un castig consistent dar si foarte improbabil deoarece sansa de a-l castiga este adesea de 0,01% ori chiar mai mica. Privind lucrurie in mod obiectiv am fi tentati sa credem ca oamenii renunta la vicii pentru ca au sanse foarte mari sa-si produca suferinta si evita jocurile de noroc pentru ca exista sanse foarte mici sa castige. Am putea sa ne dam o astfel de parere dar realitatea ne-ar contrazice pentru fiecare presupunere. Oamenii continua sa aiba vicii chiar daca afla de posibilitatea mare de a-se imbolnavi, oamenii investesc in jocuri ani de zile desi sansa de a castiga este infima. Oare ce aritmetica stramba foloseste mintea omului de ii pare improbabil sa-l afecteze un efect negativ ce are loc cu o probabilitate de 30% dar ii pare mult mai sigur sa aiba noroc la o sansa de 0,01%? Raspunsul ar fi ca, referitor la actiunile sale,  omul isi asuma mai degraba efectele pozitive putin probabile ce se manifesta in viitorul apropiat decat efectele negative mult mai probabile ce se manifesta in viitorul indepartat.

Discutand despre asumare se releva un tablou care ciunteste ceva din imaginea idealizata a omului ca fiinta rationala si responsabila. Nu, din pacate omul nu e atat de rational si nici de responsabil pe cat ne-ar place sa credem. Dar, exista si un aspect pozitiv, vazand felul in care un om isi asuma consecintele actiunilor trecute sau isi construieste expectatiile fata de actiunile sale viitoare se poate spune ca avem deja un bun indicator asupra maturitatii gandirii sale. E mult sau e putin acest lucru? Raspunsul depinde de fiecare si se schimba odata cu schimbarea varstei mintii sale.

Esecul

Esec? Nu suna bine deloc. Nimanui nu ii place sa piarda. Intr-o lume ce valorizeaza competitia si succesul a inregistra un esec pare o situatie putin confortabila. Ce este un esec? Desi exista mai multe sinonime pentru acest cuvand: infrangere, nereusita, insucces, cadere, etc. , este greu de spus ca vreunul din aceste cuvinte lamuresc cu exactitate ce ar fi un esec.

De unde provine aceasta ambiguitate? Din subiectivitatea cu care sunt privite esecurile si din multitudinea de criterii dupa  care pot fi ele analizate. Subiectivitatea este usor de remarcat in situatii in care intr-un grup de persoane, care au un scop comun, un anumit rezultat este considerat un succes de catre unii si un esec de catre altii. Un scor obtinut la un meci oarecare poate fi o incantare pentru cativa jucatori, poate fi considerat acceptabil de alti cativa si poate fi vazut ca un esec de restul. Se poate vorbi de un gradient al esecurilor, ele putand fi considerate partiale sau totale. Pe de alta parte asa cum castigurile pot fi de mai multe feluri tot asa si esecurile pot fi variate. Un esec poate fi financiar, de imagine, de influenta, etc. Oamenii pot lua in calcul multe criterii cand evalueaza reusita/nereusita unei actiuni sau activitati, efortul, investitiile, modalitatea de executie, moralitatea mijloacelor de executie, timpul avut la dispozitie, resursele disponibile, capacitatea de organizare, precum si multe altele.

Incercand sa gasim elemente comune in tot acest hatis al subiectivitatii si al multitudinii de criterii se poate spune un singur lucru. Esecul este mai adesea o traire decat un fapt. Esecul este raportat la o suma de asteptari si mai rar la niste date exacte. Fiecare om are anumite convingeri ce il indeamna spre anumite actiuni sau atitudini in speranta de a obtine anumite rezultate. Privind mai obiectiv, incapacitatea sau nesansa de a ajunge pe deplin la aceste rezultate poate fi privita ca un esec.

Desi nereusita de a ajunge la un rezultat dorit pare o definitie destul de scurta si cuprinzatoare a esecului, acest raspuns deschide si intrebari. Adica cum, un om care a dorit sa bata un cui in perete intr-un minut si a si reusit sa faca acest lucru a fost un om incununat de succes iar un alt om care si-a propus sa bata 10 cuie in perete tot intr-un minut si a reusit sa bata doar 9 a inregistrat un esec? Desi definitia ramane in picioare totusi bunul simt ne impinge sa luam in calcul si complexitatea sau dificultatea scopului urmarit. La fel de importante sunt si resursele disponibile sau angrenate. Nu e tot una sa bata cuie un tip atletic si intr-o stare fizica excelenta sau o persoana firava, suferind de un discomfort sau chiar de un handicap oarecare. Nu este de uitat nici contextul pentru ca este de luat in calcul si duritatea zidului in care se bat cuiele dar si factorii perturbatori care se pot manifesta in timpul realizarii respectivei activitati. Iar aceste cateva repere nu sunt decat unele dintre cele mai evidente si relevante.

Parca pentru a complica lucrurile si mai mult esecul este incarcat si cu o dimensiune temporala.  Se spune ca nu e relevant daca se castiga o batalie, conteaza cine castiga razboiul. Sunt atatea exemple de oameni de succes care au inregistrat nereusite in viata lor. Marea lor abilitate, pe langa efort sustinut, organizare, noroc si multe altele, a fost sa considere toate aceste nereusite doar niste lupte pierdute si sa continue sa spere ca isi pot atinge obiectivele dorite, ca pot castiga razboiul pe care l-au inceput. Privind din aceasta perspectiva esecul poate rezulta  din doua motive, din imposibilitatea fizica a atingerii scopului propus cu mijloacele sau timpul avut la dispozitie sau, din renuntarea la scopul propus. Imposibilitatea fizica este relativa. Mai ales in domeniul tehnic sau stiintific, ceea ce este imposibil astazi poate deveni posibil maine de aceea sunt multi oameni care nu sunt intimidati de esecurile provocate de astfel de limite. Odata insa cu renuntarea, posibilitatea sau imposibilitatea atingerii unui obiectiv devine nerelevanta pentru ca omul renunta sa mai investeasca in atingerea lui. De ce unii oameni pot trece peste esecuri iar altii renunta cand dau de greutati? Un astfel de raspuns implica in primul rand felul de a fi al omului si convingerile sale. Cu cat un om este mai convins de un lucru cu atat el va fi mai greu de oprit. Nu lipsa resurselor sau a timpului face oamenii sa renunte ci in primul rand lipsa sau slabiciunea convingerilor asupra scopului dorit. Cu cat un om isi propune scopuri mai superficial cu atat va renunta mai usor la ele.

Desi cel mai adesea, la o prima privire, in estimarea esecului oamenii iau in calcul doar rezultatul final mai devreme sau mai tarziu se pune si problema eficientei cu care a fost obtinut un anumit rezultat. In mod oarecum paradoxal si un succes poate fi considerat un esec. Nimeni nu este deosebit de incantat cand, desi a reusit sa isi atinga scopul propus, constata ca a platit pentru el mai mult decat ar fi fost dispus. A plati pentru ceva cu timp, munca sau bani mai mult decat se crede ca face e un sentiment frustrant. La fel de frustrant este sa se constate ca scopul dorit aduce implicatii nedorite sau ca nu corespunde deloc expectatiilor sau aspiratiilor initiale. Acest gen de esec adesea ramane ascuns celorlalti dar cel ce il traieste il resimte ca o nereusita si va incerca sa limiteze efectele sale renuntand la ceea ce a obtinut sau incercand sa compenseze cu altceva.

Orice ar incerca oamenii sa faca, esecurile nu se pot evita. Unii prefera sa isi stabileasca obiective facile altii sa lupte chiar si cu morile de vant doar ca sa nu fie siliti sa simta gustul esecului. Insa, dincolo de aceste modalitati nerealiste de a-si proteja imaginea, oamenii pot face altceva, sa invete din nereusita lor. Sa invete ce trebuie schimbat, uneori mijloacele folosite pentru atingerea scopului dorit, alteori chiar scopul in sine.

Succesul

Este unul dintre cele mai dorite lucruri. Se vorbeste atat de mult despre succes incat fara sa vrem societatea se dihotomizeaza in cei cu si cei fara succes. Oricine a avut macar un moment in viata cand a dorit ca efortul sau sa fie incununat de succes. Desi este un fapt atat dorit si ocupa atat de mult loc in mentalul colectiv parerile divergente nu lipsesc.

Exista un singur fel de succes? Nici pe departe. In mare succesul este asociat cu o reusita intr-un anumit domeniu sau intr-o anumita activitate dar exista si un curent care asociaza succesul cu bunastarea sau puterea obtinuta. Pentru cei mai multi succesul este in legatura directa cu valoarea proprietatilor sau marimea conturilor. Pentru multi altii succesul este legat de faima, de respectul sau adulatia pe care o arata cei din jur. Pentru un grup mai mic succesul este in legatura cu puterea de a controla. Pentru un grup si mai mic succesul are conotatii morale sau spirituale.

In afara de cei care urmaresc o anumita dezvoltare spirituala din nevoia de armonie interioara, toate celelalte variante ale succesului implica componenta sociala. Uneori este mai pregnanta alteori mai disimulata dar, intotdeauna e prezenta. Cei care vor acceptul sau respectul celorlalti sunt dependenti 100% de ceilalti. Uneori pentru aceasta apeleaza la convingere, persuasiune sau manipulare. Alteori gasesc o modalitate de a face bani si apoi isi formeaza un nucleu de sustinatori sau daca nu reusesc aceasta atunci merg pe calea mai simpla si isi cumpara un cerc de laudatori. Cei care doresc succesul pentru a-si creste averea, respectiv calitatea vietii, depind si de opiniile celorlalti. Atat timp cat oamenii oamenii doresc sa castige pentru a-si acoperi nevoile la un nivel decent aspectul social exista, dar nu e foarte pronuntat. Odata insa ce omul inclina spre achizitia de bunuri sau servicii considerate in segmentul de lux, aspectul social este mult mai accentuat. De multe ori oamenii cumpara obiecte de lux doar pentru a-si etala resursele in fata celorlalti. Din pacate in aceasta logica stramba acel „cuget deci exist” e transformat in mult mai prozaicul „consum, deci exist” iar cu cat se consuma mai mult sau mai scump cu atat omul poate avea impresia ca traieste mai intens. Nevoia de control nu este unitara, unii vor succesul pentru a dobandi control asupra propriei vieti si doresc sa scape de „socialul” din viata lor, iar altii vor sa ii controleze pe ceilalti vor sa isi extinda influenta in societate. Pana la urma se pare ca notiunea de succes are multe de a face cu viata in grup.

Nu toate societatile, din toate perioadele istorice,  au aceleasi definitii ale succesului. In fiecare societate dintr-o anumita perioada sau locatie exista cateva modele ale omului de succes. Adeseori aceste modele sunt divizate in functie de genul, varsta sau microgrupul de care apartine o persoana. Trecand de aceste diferente exista insa si puncte comune. Pentru cei tineri modelul presupune ca ei pot sa isi insuseasca cat mai bine abilitatile care se presupune ca le vor asigura un trai prosper, in perioada adulta succesul este confirmarea cunostintelor sau abilitatilor detinute si transformarea lor in bani, influenta sociala, etc.

Exista o reteta a succesului? Mare parte a oamenilor asociaza succesul cu o crestere, o transformare. Aceasta este pusa seama nivelului de vointa si munca. Idea reclamei de la Adidas  „daca vrei, poti” a preexistat reclamei si fiind foarte sintetica, a venit ca o manusa pentru cei care cred ca munca si vointa aduc succesul. Altii asociaza succesul cu pedigree-ul persoanei, cu relatiile existente sau pur si simplu de sansa. Adevarul este ca nu exista nici o reteta verificata pentru a ajunge un om de succes. Succesul este un amestec capricios de asumare a anumitor valori, resurse, munca, context si noroc. Ce are succesul cu asumarea de valori? Deoarece societatea promoveaza modelul succesului se pot vedea oameni care adera la acest model dar se pot vedea si oameni care sunt in afara acestui trend social si prefera sa isi stabileasca alte prioritati in viata chiar daca prin aceasta sunt siguri ca niciodata grosul populatiei nu ii vor considera oameni de succes. Ce sunt resursele? Am putea sa ne gandim la bani, la relatiile cu care pot ajuta familia sau prietenii sau alte forme de sprijin dar nu am acoperi intreaga arie a resurselor. Adesea oamenii uita ca si intelectul, educatia primita, modelele familiale avute in copilarie, sanatatea mentala sau fizica sunt tot resurse. Oamenii nu sunt nici pe departe egali in ceea ce priveste aceste resurse. Munca este foarte valorizata si se poate spune ca oarecum e pe buna dreptate in aceasta situatie dar se uita ca volumul muncii nu este nici pe departe in corelatie directa cu succesul sau prosperitatea. Munca lipsita de un plan si de elementul original nu are nimic de a face cu succesul si doar foarte rar cu o oarecare prosperitate. Contextul si sansa sunt si ele foarte importante. Contextul pune la dispozitie anumite oportunitati care pot fi exploatate. Daca omul nu este la locul si timpul potrivit se poate intampla ca toate eforturile sale sa fie complet inutile si sa nu aiba nici o sansa sa acceada la starea de succes. Sansa se refera la norocul unora in defavoarea celorlalti. Desi contextul ofera sanse tuturor si sa zicem ca resursele de care dispun si munca pe care o depun mai multi oameni sunt aproape identice, norocul face diferenta intre ei si doar unul va avea acces la oportunitatea oferita de un anumit context.

Multe dintre aceste componente ale succesului sunt neglijate si oamenii pot cadea in pacatul sa isi asume succesul mai mult decat e cazul. Insa, desi succesul este atat de dorit, oamenii se intampla sa uite un lucru simplu, ar trebui sa fie mai atenti ce isi doresc pentru ca se poate intampla sa le reuseasca…

Conducerea perfecta

Deoarece cand doi oameni sunt impreuna unul tinde sa fie seful celuilalt, foarte probabil, problema conducerii in societatea umana e la fel de veche ca omul insasi.

Dat fiind ca este o problema atat de veche iar conducerile din prezent sunt departe de a fi ideale s-ar putea spune ca omenirea a risipit cateva mii de ani fara a putea ajunge la un model de conducere fara efecte secundare. Exista multe forme de conducere dar multe dintre ele sunt doar expresii diferite ale aceluiasi model. Pe de alta parte, modele pot fi considerate dupa diferite criterii ajungandu-se la clasificari destul de stufoase si ambigui; de aceea poate cel mai simplu ar fi sa fie amintite doar cateva dintre cele mai cunoscute: autoritare, birocratice, democratice si laissez-faire.

Modelele autoritare sunt cele mai vechi. In varianta mai tiranica, liderul incearca sa concentreze in mainile sale cat mai multa putere si o aplica discretionar prin reguli stabilite arbitrar. El poate fi egoist, egocentric, arogant sau ostil. Canalele de comunicare intre lider si cei multi sunt cel mai adesea unidirectionale: vocea celui din varful piramidei se aude pana in ultimul cotlon dar vocile celorlalti nu au nici o sansa sa razbata la urechile liderului. De obicei regula este ca „ordinul se executa, nu se discuta” iar aceasta regula este bine implementata printr-un mecanism bine pus la punct de pedepse si recompense. Seful da ordine iar ceilalti le executa sub ochiul sau atent si critic. Parerile, intrebarile, initiativele sunt descurajate de la bun inceput. Creativitatea e privita cu suspiciune si reprimata. Filosofia acetui model pleaca de la premisa ca liderul stie tot si stie tot ce este mai bine pentru feuda lui.

Privind un astfel de model de conducere multi oameni se pot intreba de ce e atat de raspandit si acceptat. Pentru ca de cele mai multe ori functioneaza. Daca mediul este clar structurat, sarcinile sunt simple/rutiniere, executantii sunt neinstruiti sau iresponsabili, exista termene limita presante, abordarea autoritara obtine cele mai bune rezultate.

Aspecte negative: cei multi sunt tensionati, tematori, ceea ce conduce pe unii  la dependenta fata de lider iar in cazul altora la absenteism sau sabotaj.

Modelele birocratice presupun conducerea dupa reguli scrise. Orice trebuie facut conform procedurii. Daca cumva ceva nu e mentionat in proceduri pasul firesc este adresarea catre esalonul superior. Originalitatea sau initiativele personale sunt descurajate sau primite cu mari rezerve. Sistemul este inaintea omului. Sistemul este inaintea realitatii. Procedura se aplica chiar daca procedura in sine sau rezultatul ei este ineficient, inutil sau absurd.

Nici acest model nu pare sa aduca multa bucurie in viata oamenilor dar excluzand partea cu termenele limita presante, toate argumentele care ajuta modelul autoritar sa fie de succes, favorizeaza si modelul birocratic.

Aspecte negative: consuma multe resurse si timp chiar daca nu ar fi necesar, incurajeaza fuga de raspundere si creste dezinteresul fata de orice activitate reglementata birocratic.

Modelul democratic deja suna mult mai bine. Toata lumea isi da cu parerea, toti participa la luarea deciziilor la diferite niveluri. Liderul e un element suportiv pentru ceilalti, incurajandu-i sa isi dea cu parerea. Acelasi lider aduna toate aceste pareri iar apoi ia o decizie care sa impace cat mai multe dintre punctele de vedere exprimate de catre ceilalti.

Desi modelul pare aproape perfect el devine cu adevarat eficient doar cand cei implicati beneficiaza de educatie si experienta.

Aspecte negative: se pierde mult timp, consuma multe resurse, scade disciplina.

Modelul laissez-faire are o istorie mai recenta. Anecdotele istorice spun ca expresia a rezultat in urma unei intalniri a ministrului de finante  Jean-Baptiste Colbert si un grup de afaceristi francezi condusi de un oarecare domn Le Gendre.  Pentru a intelege contextul povestii trebuie amintit ca toata tarasenia se petrecea pe la 1680 iar dom’ Colbert, desi era un om respectat in breasla lui, avea o vesnica problema cum sa adune mai multi bani la visterie pentru a reduce deficitul de buget pe care dragul sau rege Louis al XIV il adancea purtand nesfarsite razboaie. La acea intalnire dintre ministru si afaceristi, dom’ ministru a vrut sa se arate favorabil fata de afaceristii si negustorii de la care lua destule taxe si i-a intrebat ce ar putea sa faca statul francez pentru ei. Se pare ca Le Gendre rumegase mult pe aceasta tema iar in acea zi chiar era pe faza pentru ca raspunsul sau a fost foarte scurt si concis: „Laissez-nous faire”. Adica „lasati-ne sa facem” sau, intr-o traducere mai aproape de sensul ei: „lasati-ne sa traim”.

Nu stim cat de adevarata este povestea de mai sus dar dupa aceasta data in Franta  si apoi si literatura engleza expresia „laissez-faire” este folosita tot mai des de autori care care promovau mai putine reglementari sau interventii intr-un anumit sistem. Esenta acestui model se refera la virtuala absenta a liderului. El da cat mai putine indicatii sau reguli si lasa pe ceilalti sa faca cum cred ei ca e mai bine. Pentru a functiona acest model are nevoie de oameni pasionati de ceea ce fac si care au experienta in domeniul lor.

Aspecte negative: in cele mai multe situatii oamenii au nevoie de un feed-back la munca lor astfel ca acest model poate instala o stare de confuzie ce se va regasi si intr-o eficienta scazuta. De asemenea, poate conduce la contestarea liderului.

Una peste alta se pare ca nici unul dintre modele nu este perfect. Eficienta modelului depinde de calificarile, asteptarile si pasiunile celor multi, natura sarcinilor care sunt de indeplinit, timpul si resursele avute la dispozitie. Daca masa umana e mai putin pregatita, timpul si resursele sunt limitate, modelul autoritar se impune aproape intodeauna. Daca oamenii au o pregatire oarecare dar nu multe pasiuni, exista resurse si timp atunci modelul birocratic clasic poate sa functioneze bine. Celelalte doua modele, democratic si laisse-faire necesita oameni bine pregatiti, mult timp si resurse dar sunt foarte bune cand oameni stiu ce au de facut, vor sa isi dezvolte abilitatile ori, sarcinile de rezolvat necesita colaborare sau originalitate.

Realitatea oricand excede teoria astfel ca o clasificare cu patru modele este simplista. In viata de zi cu zi aceste modele se amesteca in diferite proportii rezultand combinatii mai mult sau mai putin faste. Amestecul de autoritate cu birocratie a adus la multa suferinta dar nici democratia amestecata cu birocratie nu e chiar bucurie. Alteori autoritatea se poate amesteca cu democratia sau laissez-faire si conduc la cei numiti despoti luminati si ale caror cladiri sau opere de arta pot fi admirate in mai toate marile orase ale lumii.

Nu exista model sau combinatie de modele ideala. Exista doar oameni si nevoi. Acel model care ii ajuta sa supravietuiasca si eventual sa ii faca fericiti e formula optima pentru ei si vremea lor.

Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

« Older entries