Maya

Maya? Pentru a nu abuza de timpul si rabdarea cititorilor de mondenitati trebuie spus de la inceput ca nu e vorba de vreo frumusete cu nume exotic 🙂 E vorba de ceva mai aproape de filosofie…

In religiile din India, Maya e un concept cu destul de multe semnificatii dar intotdeauna are legatura cu idea de iluzie. Insa, nu prea e vorba de o scamatorie sau iluzie optica. Cugetatorii de prin India au o problema veche de mii de ani: sesizarea realitatii eterne care sta la baza si in acelasi timp transcede orice lucru din lume. Pentru ca in conceptia lor aceasta realitate eterna este atat de pervaziva si aproape insesizabila ei s-au gandit sa creeze un nou concept denumit cu ajutorul a doua cuvinte sanscrite, „ma” si „ya”. Intr-o traducere aproximativa primul ar fi in limba romana cuvantul „nu” iar al doilea ar fi cuvintele „acela” sau „aceea”. De ce aveau ei nevoie de acest concept, „nu acela/aceea”? Pentru ca, dupa judecata lor nici un obiect din aceasta lume nu poate fi simbolul acelei realitati eterne si au dorit sa faca aceasta precizare cat mai clar.

Astfel, Maya este conceptul care exprima iluzia lumii percepute. Prin contrast, dincolo de ea ar fi adevarata realitate. Bine, bine, si ce relevanta au povestile indienilor cu lumea noastra, cu viata noastra de zi cu zi? Desi poate sa nu apara ca foarte evident, totusi ceva are in comun. Nu se stie daca influentata de gandirea mistica indiana sau independent de aceasta dar si gandirea occidentala a creat concepte oarecum asemanatoare, „realitatea obiectiva” si „realitatea subiectiva”. Lucrurile devin un pic cam cetoase. Adica, ar trebui sa intelegem ca, exista mai multe realitati? Da, in principiu cam aceasta ar fi ideea: exista mai multe realitati. Una obiectiva, mare si lata care isi vede de treaba ei indiferent de perceptia oamenilor si alte cateva miliarde de realitati subiective fiecare localizata in mintea unui om.

Evident ca ceea ce cultura occidentala numeste „realitate obiectiva” in gandirea indiana este tot parte a Maya dar dincolo de astfel de chichite care fac deliciul ori obiectul  disputei nesfarasite ale filosofilor mult mai important ar fi de pus in evidenta punctele de vedere comune si nu cele diferite. E adevarat ca cele doua concepte din cultura indiana nu se suprapun ca si continut in mod identic peste cele doua concepte din cultura occidentala dar este interesant si relevant faptul ca ambele culturi au simtit nevoia sa discute despre ce este realitatea si multiplele ei fatete. De asemenea, ambele au realizat ca fatetele realitatii se releva omului prin profunzimea analizei care ii este facuta.

E adevarat insa ca diferentele conceptuale persista. Lumea, asa cum este ea in sine, indiferent de perceptia umana, este pentru occidentali realitatea obiectiva in timp ce pentru cugetatorii din India e doar Maya, o aparenta care ascunde adevaratul substrat al lumii. Ceea ce in India este perceput ca realitate eterna este in cultura occidentala mult mai aproape de conceptiile religioase asupra lumii care presupun ca la baza si dincolo de orice este  o divinitate atemporala. In ceea ce priveste realitatea subiectiva a occidentalilor, o variatiune a Budhismului care dezbate aceasi tema a iluziei are o abordare foarte apropiata de cea occidentala. Ei nu sunt atat de preocupati ca si indienii de caracterul iluzoriu al lumii in sine ci de perceptiile umane care duc la o perceptie eronata a lumii, la o iluzie, la o realitate subiectiva puternic investita afectiv de om dar care nu este sustinuta de realitatea obiectiva. Ei considera ca ceea ce experimenteaza oamenii este mult mai putin important decat ceea ce cred oamenii. Acest aspect este foarte important pentru ei si de aceea sustin ca pana omul nu realizeaza influenta propriilor conceptii, prejudecati in trairea propriilor experiente, omul nu poate vedea lumea ca pe o realitate obiectiva.

Si atunci, ce poate face omul pentru a mai ridica putin valul iluziilor de pe realitatea obiectiva? Budhistii spun ca omul participa la crearea acestei iluzii prin perceptii gresite si concluzii eronate. Deci, in primul rand, ar trebui sa se corecteze perceptiile gresite. Dar ce inseamna o perceptie gresita? Pentru a intelege in ce fel poate fi o perceptie gresita ar trebui lamurit ce este o perceptie. In mod comun oamenii considera perceptia similara cu senzatia. Adica ceea ce vad, aud, simt, miros sau gusta este in acelasi timp o senzatie, o perceptie. E adevarat ca stimulii care actioneaza asupra simturilor noastre ne provoaca cel mai adesea in mod concomitent si o senzatie si o perceptie dar totusi cele doua nu sunt identice. Senzatia este o simpla informatie despre un anumit stimul. Perceptia e selectiva, poate prelua doar o parte din senzatii si foarte important, cel mai adesea confera o semnificatie senzatiei. Pentru a lamuri putin aceasta teorie poate cam greoaie se poate da un exemplu. Intra omul la un chef iar inauntru se aude larma mare, muzica, chiote de la cei care danseaza, franturi de discutii de la mesenii pe langa care trece, saluturi de la cunoscuti, etc. Urechea omului preia toate aceste sunete si le transforma in senzatii auditive dar prin procesul perceptiv multe din ele sunt considerate neimportante, zgomot de fond. Astfel, desi toate sunetele ajung la urechea umana si provoaca senzatii auditive doar o parte dintre ele sunt percepute constient. Cum alege creierul uman care din senzatii, din informatiile venite din exterior, sa le bage in seama? De obicei le alege pe cele care au anumite semnificatii sau sunt foarte stridente. Astfel ca, omul intrat la chef va „auzi” in primul rand melodia preferata, o voce cunoscuta, eventuale falsetele ale solistei/solistului dar multe alte sunete scapa perceptiei constiente. De unde apare semnificatia asociata cu perceptia? Din experientele de viata anterioare. Daca cineva traieste momente deosebite cu cineva pe o anumite melodie, aceasta devine incarcata de semnificatii si ulterior va iesi in evidenta fata de orice alte cantece. Pentru oameni ceea ce place sau nu place „se vede” mult mai bine decat restul.

Deci omul prin experiente de viata isi creaza niste semnificatii fata de diversi stimuli. Partea proasta e ca aceste semnificatii pot fi contextuale si sa nu fie general valabile. Mai departe aceste semnificatii fac oamenii mai atenti la anumiti stimuli facandu-i sa neglijeze multi alti stimuli. Avand aceste informatii se poate intelege cam ce voiau sa zica budhistii cand spuneau ca: „pana omul nu realizeaza influenta propriilor conceptii, prejudecati in trairea propriilor experiente, omul nu poate vedea lumea ca pe o realitate obiectiva”. Care sunt consecintele acestor influente nedorite? Ar fi evaluarea eronata a legaturilor dintre diverse lucruri sau fenomene si  evaluarea eronata a consecintelor. Astfel omul poate vedea conexiuni acolo unde ele nu exista sau poate rata surprinderea unor legaturi existente si evidente;  de asemenea omul poate vedea la anumite actiuni niste consecinte care in realitate sunt foarte improbabile sau chiar imposibile dar poate sa nu anticipeze consecinte care au loc foarte frecvent.

O alta modalitate prin care se incearca a se trece dincolo de Maya, de lumea aparentelor, in afara de analiza mecanismului propriilor perceptii este incercarea de a surprinde elementele constante ale realitatii. Prea adesea oamenii se lasa prinsi si influentati in judecatile lor de aspecte marunte ori trecatoare care finalmente nu aduc nici un plus de valoare ori chiar ii adancesc mai mult in eroare.

Incercand sa conciliem diversele concepte referitoare la iluzie provenite din aceste cateva culturi se poate spune ca omul se naste intr-o lume a aparentelor, isi construieste o realitate subiectiva pe baza experientelor de viata care ii cauzeaza crearea unor semnificatii mai mult sau mai putin adecvate iar, ulterior, prin alte experiente si analiza are sansa sa cunoasca realitatea obiectiva iar prin meditatie si intuitie poate simti realitatea eterna. Indiferent insa de cultura la care ne raportam, in ceea ce priveste iluzia in care traieste omul, asupra a doua aspecte sunt toate de acord: Maya, lumea iluziilor, actioneaza permanent asupra oamenilor iar daca nu isi pun aceasta problema si nu fac nimic pentru a o depasi orice om ramane prins in ea.

Anunțuri

Asumarea

Despre ce ar fi vorba? Despre ceea ce se ia in carca proprie sau se pune in carca altora precum si de felul in care se face acest lucru.

Esecul si succesul insotesc permanent omul. Desi succesul este atat de adulat iar esecul atat de putin dorit fiecare are rostul sau. De foarte multe ori oamenii cred ca succesul reprezinta o confirmare a unui efort personal, gasirea unei retete perfecte pentru a obtine un rezultat. Aceasta opinie contine un sambure de adevar dar nu tot adevarul. Ceea ce se uita este ca niciodata omul nu cunoaste si nu controleaza toata variabilele care conduc la un anumit rezultat. Daca ceva a reusit este pentru ca cineva a controlat anumite variabile iar multe alte variabile s-au manifestat favorabil, neutru sau doar putin nefavorabil. Acest lucru se poate sesiza mai usor si in marketing. S-au scris sute sau poate chiar mii de carti in domeniu, se considera ca exista retete de succes, s-au facut nenumarate clasificari si liste de pasi si se dau ca exemple tot felul de istorioare cu „happy end” a diferite produse, comercianti sau fabricanti. Totul pare simplu, o insiruire de algoritmi verificati care trebuie invatati si apoi aplicati. Astazi toata lumea are acces la acest gen de carti sau tratate dar desi se pot respecta toti pasii mentionati in aceste carti totusi, nu fiecare efort este incununat de succes. Aplicand o reteta care a functionat in trecut nu ofera garantia succesului in prezent. Desi exista persoane privite ca adevarati guru in marketing nici acestia nu sunt infailibili. E adevarat ca multe din eforturile lor au fost incununate de succes dar nu toate. Ce se poate intelege din toate acestea? Succesul confirma un anumit efort intr-un anumit context dar nu spune prea multe sau chiar nimic despre context. Astfel, un efect frecvent al succesului este acela de a confirma un fel de a fi/de a actiona si implicit sa creasca increderea in propriile forte, judecata, teorii, instincte sau decizii. Din aceasta cauza succesul nu este doar un „happy end” ci adesea chiar un sfarsit deoarece incheie o perioada de zbatere prin propunerea unui anumit model/algoritm ca raspuns sigur pentru obtinerea unui anumit rezultat. De obicei cu cat succesul este mai mare cu atat mai puternic, mai magic, va fi si modelul promovat. In cazul unui succes rasunator va trebui sa treaca mult timp pentru ca cineva sa aiba curaj ridice doua degetele si sa aduca obiectii, imbunatatiri ori sa propuna un alt model.

Care ar fi rostul esecului? Sa intristeze oamenii? Sa bucure adversarii? Desi se poate intampla si asa, utilitatea esecului se manifesta altfel, face oamenii sa analizeze. Cand lucrurile merg bine exista tendinta de a lua lucrurile de-a gata, cand ceva nu merge chiar perfect multi oameni au tendinta de a se uita la partea buna a lucrurilor si sa nege sau sa neglijeze micile disfunctionalitati insa, cand mai multe lucruri cam scartaie sau merg rau atunci oamenii incep sa gandeasca si incearca sa gaseasca sursele problemelor si o rezolvare pentru ele. Din acest punct de vedere nereusitele stau la baza evolutiei si progresului uman in toate domeniile. Succesul spune doar ca s-au luat in calcul suficiente variabile sau ca unii au fost norocosi. Esecul vorbeste despre limite si indeamna la analiza.

Daca esecurile au atata relevanta de ce oamenii „reusesc” atat de des sa nu invete nimic din ele? Pentru ca omul are tendinta de a considera ca esecurile altora rezulta din deficientele lor ca persoane si sa considere ca esecurile proprii se datoreaza aproape exclusiv contextului sau actiunii altor persoane. In mod obiectiv adevarul e undeva la mijloc, esecurile tuturor oamenilor se datoreaza atat factorilor personali cat si celor contextuali. Ce ii impiedica pe oameni sa vada realitatea relevata de esec? Exista multe cauze; poate fi vorba de aspecte culturale, trasaturi de personalitate, conceptia despre lume/viata, credinte sau chiar si nivelul de inteligenta avut de fiecare.  E adevarat ca fiecare dintre aceste aspecte poate explica intr-o oarecare masura de ce oamenii pierd posibilitatea de a-si intelege esecurile si de a invata din ele. Insa, explica ele fenomenul in totalitate? Putin probabil.

Omul nu fuge doar de esecuri, el fuge si de idea de esec.  Sa luam niste exemple banale din viata de zi cu zi. Exista destule surse de informatii care informeaza asupra probabilitatii semnificative (adesea peste 20-30%) ca aderenta la un anumit viciu sa cauzeze diferite boli ori chiar decesul. In contrast, periodic se desfasoara diferite jocuri care propun un castig consistent dar si foarte improbabil deoarece sansa de a-l castiga este adesea de 0,01% ori chiar mai mica. Privind lucrurie in mod obiectiv am fi tentati sa credem ca oamenii renunta la vicii pentru ca au sanse foarte mari sa-si produca suferinta si evita jocurile de noroc pentru ca exista sanse foarte mici sa castige. Am putea sa ne dam o astfel de parere dar realitatea ne-ar contrazice pentru fiecare presupunere. Oamenii continua sa aiba vicii chiar daca afla de posibilitatea mare de a-se imbolnavi, oamenii investesc in jocuri ani de zile desi sansa de a castiga este infima. Oare ce aritmetica stramba foloseste mintea omului de ii pare improbabil sa-l afecteze un efect negativ ce are loc cu o probabilitate de 30% dar ii pare mult mai sigur sa aiba noroc la o sansa de 0,01%? Raspunsul ar fi ca, referitor la actiunile sale,  omul isi asuma mai degraba efectele pozitive putin probabile ce se manifesta in viitorul apropiat decat efectele negative mult mai probabile ce se manifesta in viitorul indepartat.

Discutand despre asumare se releva un tablou care ciunteste ceva din imaginea idealizata a omului ca fiinta rationala si responsabila. Nu, din pacate omul nu e atat de rational si nici de responsabil pe cat ne-ar place sa credem. Dar, exista si un aspect pozitiv, vazand felul in care un om isi asuma consecintele actiunilor trecute sau isi construieste expectatiile fata de actiunile sale viitoare se poate spune ca avem deja un bun indicator asupra maturitatii gandirii sale. E mult sau e putin acest lucru? Raspunsul depinde de fiecare si se schimba odata cu schimbarea varstei mintii sale.

Esecul

Esec? Nu suna bine deloc. Nimanui nu ii place sa piarda. Intr-o lume ce valorizeaza competitia si succesul a inregistra un esec pare o situatie putin confortabila. Ce este un esec? Desi exista mai multe sinonime pentru acest cuvand: infrangere, nereusita, insucces, cadere, etc. , este greu de spus ca vreunul din aceste cuvinte lamuresc cu exactitate ce ar fi un esec.

De unde provine aceasta ambiguitate? Din subiectivitatea cu care sunt privite esecurile si din multitudinea de criterii dupa  care pot fi ele analizate. Subiectivitatea este usor de remarcat in situatii in care intr-un grup de persoane, care au un scop comun, un anumit rezultat este considerat un succes de catre unii si un esec de catre altii. Un scor obtinut la un meci oarecare poate fi o incantare pentru cativa jucatori, poate fi considerat acceptabil de alti cativa si poate fi vazut ca un esec de restul. Se poate vorbi de un gradient al esecurilor, ele putand fi considerate partiale sau totale. Pe de alta parte asa cum castigurile pot fi de mai multe feluri tot asa si esecurile pot fi variate. Un esec poate fi financiar, de imagine, de influenta, etc. Oamenii pot lua in calcul multe criterii cand evalueaza reusita/nereusita unei actiuni sau activitati, efortul, investitiile, modalitatea de executie, moralitatea mijloacelor de executie, timpul avut la dispozitie, resursele disponibile, capacitatea de organizare, precum si multe altele.

Incercand sa gasim elemente comune in tot acest hatis al subiectivitatii si al multitudinii de criterii se poate spune un singur lucru. Esecul este mai adesea o traire decat un fapt. Esecul este raportat la o suma de asteptari si mai rar la niste date exacte. Fiecare om are anumite convingeri ce il indeamna spre anumite actiuni sau atitudini in speranta de a obtine anumite rezultate. Privind mai obiectiv, incapacitatea sau nesansa de a ajunge pe deplin la aceste rezultate poate fi privita ca un esec.

Desi nereusita de a ajunge la un rezultat dorit pare o definitie destul de scurta si cuprinzatoare a esecului, acest raspuns deschide si intrebari. Adica cum, un om care a dorit sa bata un cui in perete intr-un minut si a si reusit sa faca acest lucru a fost un om incununat de succes iar un alt om care si-a propus sa bata 10 cuie in perete tot intr-un minut si a reusit sa bata doar 9 a inregistrat un esec? Desi definitia ramane in picioare totusi bunul simt ne impinge sa luam in calcul si complexitatea sau dificultatea scopului urmarit. La fel de importante sunt si resursele disponibile sau angrenate. Nu e tot una sa bata cuie un tip atletic si intr-o stare fizica excelenta sau o persoana firava, suferind de un discomfort sau chiar de un handicap oarecare. Nu este de uitat nici contextul pentru ca este de luat in calcul si duritatea zidului in care se bat cuiele dar si factorii perturbatori care se pot manifesta in timpul realizarii respectivei activitati. Iar aceste cateva repere nu sunt decat unele dintre cele mai evidente si relevante.

Parca pentru a complica lucrurile si mai mult esecul este incarcat si cu o dimensiune temporala.  Se spune ca nu e relevant daca se castiga o batalie, conteaza cine castiga razboiul. Sunt atatea exemple de oameni de succes care au inregistrat nereusite in viata lor. Marea lor abilitate, pe langa efort sustinut, organizare, noroc si multe altele, a fost sa considere toate aceste nereusite doar niste lupte pierdute si sa continue sa spere ca isi pot atinge obiectivele dorite, ca pot castiga razboiul pe care l-au inceput. Privind din aceasta perspectiva esecul poate rezulta  din doua motive, din imposibilitatea fizica a atingerii scopului propus cu mijloacele sau timpul avut la dispozitie sau, din renuntarea la scopul propus. Imposibilitatea fizica este relativa. Mai ales in domeniul tehnic sau stiintific, ceea ce este imposibil astazi poate deveni posibil maine de aceea sunt multi oameni care nu sunt intimidati de esecurile provocate de astfel de limite. Odata insa cu renuntarea, posibilitatea sau imposibilitatea atingerii unui obiectiv devine nerelevanta pentru ca omul renunta sa mai investeasca in atingerea lui. De ce unii oameni pot trece peste esecuri iar altii renunta cand dau de greutati? Un astfel de raspuns implica in primul rand felul de a fi al omului si convingerile sale. Cu cat un om este mai convins de un lucru cu atat el va fi mai greu de oprit. Nu lipsa resurselor sau a timpului face oamenii sa renunte ci in primul rand lipsa sau slabiciunea convingerilor asupra scopului dorit. Cu cat un om isi propune scopuri mai superficial cu atat va renunta mai usor la ele.

Desi cel mai adesea, la o prima privire, in estimarea esecului oamenii iau in calcul doar rezultatul final mai devreme sau mai tarziu se pune si problema eficientei cu care a fost obtinut un anumit rezultat. In mod oarecum paradoxal si un succes poate fi considerat un esec. Nimeni nu este deosebit de incantat cand, desi a reusit sa isi atinga scopul propus, constata ca a platit pentru el mai mult decat ar fi fost dispus. A plati pentru ceva cu timp, munca sau bani mai mult decat se crede ca face e un sentiment frustrant. La fel de frustrant este sa se constate ca scopul dorit aduce implicatii nedorite sau ca nu corespunde deloc expectatiilor sau aspiratiilor initiale. Acest gen de esec adesea ramane ascuns celorlalti dar cel ce il traieste il resimte ca o nereusita si va incerca sa limiteze efectele sale renuntand la ceea ce a obtinut sau incercand sa compenseze cu altceva.

Orice ar incerca oamenii sa faca, esecurile nu se pot evita. Unii prefera sa isi stabileasca obiective facile altii sa lupte chiar si cu morile de vant doar ca sa nu fie siliti sa simta gustul esecului. Insa, dincolo de aceste modalitati nerealiste de a-si proteja imaginea, oamenii pot face altceva, sa invete din nereusita lor. Sa invete ce trebuie schimbat, uneori mijloacele folosite pentru atingerea scopului dorit, alteori chiar scopul in sine.

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Schimbarea sociala

Ce este o schimbare? Poate semnifica multe lucruri dar in mare este o inlocuire a ceva cu altceva sau o trecere de la o stare la alta. Uneori schimbarile sunt percepute ca evenimente unice minore sau majore pe cand alteori au loc multiple schimbari care constituie o perioada de transformari.

La nivel social pana prin Evul mediu schimbarile erau mai degraba elemente punctiforme care de multe ori avea relevanta doar la nivel local. Cate un meserias mai imbunatatea axul la roata carutii sau un mecanism la un dispozitiv agricol dar in rest era liniste si pace. Omul putea fi aproape sigur ca lumea in care s-a nascut va fi in foarte mare parte o succesiune de evenimente repetitive.  Incepand cu perioada renascentista si ulterior continuandu-se revolutia industriala lucrurile au luat o alta intorsatura. Semintele schimbarii erau deja plantate cu mult inainte odata cu inceperea epocii explorarilor si colonizarilor care au fost stimulate de dorinta negustorilor si a regilor de a face bani. O serie de tehnologii, chiar daca nu erau deosebit complexe sau avansate au inceput sa circule dintr-o tara in alta, de pe un continent pe celalalt.

Astfel, istoria umanitatii poate fi legata de evolutiile din domeniul metalurgic. Initial metalele au fost asociate predominant cu armele si desi evolutia cunostintelor metalurgice a fost permanent stimulata sau in asociere cu domeniul militar, cu timpul prelucrarea metalelor a influentat si restul societatii. Utilizarea de metale noi si tehnologiile de prelucrare au fost si inca sunt domenii de actualitate. Incepand cu mici mecanisme de orientare pe mare, de masurare a timpului si continuand cu dispozitive sau utilaje complexe care inlocuiau munca omului metalele au fost strans legate de orice schimbare in istoria umanitatii. Pe langa evolutia din domeniul metalelor, a avut loc si un transfer de plante, de bunuri de larg consum, de noi materiale sau chiar de obiceiuri sociale sau legi.

Dar schimbarea nu e legata doar de idea de progres ci si cu cea de regres. Uneori castiga sau pierde toata lumea, alteori castigul unora poate fi pierderea altora. Migratiile popoarelor barbare au distrus civilizatii mult mai elevate iar perioada colonizarilor nu a fost chiar mana cereasca pentru cei colonizati. Deoarece schimbarea are si acest potential distructiv ea nu este la fel de dorita de toata lumea. Unii sunt aparatori ferventi ai ideii de schimbare, altii o urasc cu toata fiinta lor. Restul, cei mai multi dintre oameni, o privesc ambivalent. Schimbarea  poate fi si buna si rea astfel ca desi nu se pronunta categoric in favoarea sau defavoarea acesteia,  incearca sa profite de avantaje si sa evite dezavantajele.

Uneori schimbarile au loc consensual pentru ca aduc avantaje in diferite gradiente cam tuturor. E o schimbare ce are loc prin asimilare. Alteori schimbarile sunt initiate si impuse de un grup sau o persoana care se asteapta la anumite avantaje. Acesti initiatori iau atitudine fie pentru ca au anumite interese, fie pentru ca societatea e prea lenta. Deoarece schimbarile care aduc doar avantaje sunt mai rare si oricum nu prea incaiera oamenii punctul nevralgic se pare ca il constituie schimabrile care aduc si dezavantaje. In cazul in care exista un grup activ si o masa initial indiferenta implementarea schimbarii tot timpul naste reactii contrare. Se vorbeste mult de rezistenta la schimbare, fiind adesea asociata cu anumite optici mai inguste. Cei care nu vor schimbarea sunt prezentati ca persoane care nu inteleg mersul lucrurilor sau ca fiind atasati de valori perimate. Se poate intampla si asa dar acest punct de vedere e discutabil. Oamenii de obicei pot sa inteleaga mersul lucrurilor  iar atasamentul de valori are cel mai adesea o motivatie legata de un beneficiu.

Ce poate aduce negativ o schimbare? Sunt foarte multe feluri de consecinte neplacute dar in mare se refera la anumite elemente afective sau la pierderea unor beneficii. In primul caz oamenii pot refuza avantaje evidente, materiale sau de alt fel, din atasament fata de obiectul schimbarii. Omul nu este interesat de altceva mai bun pentru ca nu doreste sa schimbe cu nimic ceea ce deja are. In al doilea caz anumite persoane se pot opune schimbarii pentru ca le lezeaza castigurile, le reduce aria de influenta/control sau le afecteaza imaginea in fata celorlalti. Oamenii aflati in aceste situatii au tendinta de a se opune schimbarilor. Este mai greu de argumentat in favoarea schimbarii cand ea nu aduce doar beneficii ci doar inlocuieste anumite neajusuri cu altele. In acest moment apare suspiciunea si oamenii se intreaba de ce ar trebui sa lase ceva de la ei ca sa castige altii. Se deschid doua variante. Schimbarea este impusa sau negociata. Impunerea schimbarii necesita multe resurse pentru a o implementa si chiar si mai multe resurse pentru a o pastra deoarece permanent vor fi oameni care o vor sabota. Varianta negocierii incearca sa evite acest inconvenient. Desi ea depinde mult de fiecare context in parte, pentru a convinge pe cineva sa accepte o schimbare se pot face doar doua lucruri, sa i se garanteze conservarea avantajelor detinute sau, sa se negocieze garanteze alte beneficii in schimbul celor care vor fi pierdute. Cel mai simplu pare a garanta ceea ce omul deja are dar se poate intampla ca idea schimbarii sa afecteze tocmai acel lucru si varianta sa nu poata fi luata in considerare. Ramane varianta a doua, de a face un schimb, dar pentru ca aceasta sa reuseasca este nevoie sa fie gasite punctele de interes deoarece  conteaza nu doar ca schimbul sa se faca intre elemente de valori egale ci si ca cel afectat sa devina interesat.

In prezent societatea este un loc tot mai aglomerat si cu schimbari tot mai rapide. Linistea neschimbarii pe care o asociem cu mentalitatea din perioada evului mediu mai e la indemana doar daca ne mutam intr-o zona aflata departe de tehnologie sau de cerintele vietii actuale. Pana la urma se pare ca orice varianta am alege fiecare din ele are un pret…

Privirea si vederea

Este a privi egal cu a vedea? Am fi tentati sa dam un raspuns afirmativ. Normal, daca privesti un lucru il si vezi. Dar daca privim mai multe lucruri? Am fi tentati sa dam tot un raspuns afirmativ. Omul nu are probleme sa priveasca mai multe obiecte deodata si sa le si retina. Dar daca am privi o imagine complexa cu o multitudine de elemente? Daca am raspunde tot afirmativ am gresi. Privind un peisaj, o perspectiva urbana ori un grup mai mare de oameni se poate remarca ca nu toti oamenii remarca aceleasi elemente si ceea ce scapa unora este vazut de catre ceilalti.

Carui fapt se datoreaza aceste diferente? De ce privind la aceleasi lucruri oamenii le scapa pe unele din vedere dar sunt atrasi de altele? Ar parea ca sunt o multitudine de motive pentru aceste diferente dar toate isi au originea in varietatea de semnificatii acordate. Si atunci, ce este o semnificatie? Cred ca in acest context cel mai bine i se potriveste definirea ca valoare simbolica a unui lucru. Valoarea simbolica este o apreciere subiectiva. Acest subiectivism are mai multe surse: nevoile, educatia/profesia si cultura.

Nevoile sunt niste manifestari destul de deranjante si de obicei nu se lasa pana nu fac oamenii sa ia masuri  pentru a le diminua. Din cauza ca sunt atat de presante cel mai adesea oamenii sunt influentati de ele si sunt orientati spre obiectul nevoilor chiar mai mult decat isi doresc. Un om flamand vede prima oara mancarea, un om sarac  va remarca belsugul sau lipsa grijilor. Cu astfel de nevoi mai simple, mai directe, legatura dintre ele si lucrurile care atrag privirea este mai usor de urmarit. Lucrurile devin mult mai complicate cand intervin nevoi mai complexe cum ar fi nevoia de securitate, de frumos, de dominare, de respect. Rezolvarea acestor nevoi este influentata si de nivelul de educatie si tipul de cultura la care are acces persoana.

Educatia nu se rezuma la plicticoasele ore din scoala cand se enumara nesfarsite ecuatii, formule si alte date oarecum sterile care mai devreme sau mai tarziu vor fi uitate. Educatia este in primul rand accesul la informatie. De aceea nu este vorba doar de educatia formala ci de totalitatea informatiei cu care cineva vine in contact la scoala dar si din carti, reviste, pagini web, emisiuni TV sau radio. Cu cat o persoana vine in contact cu mai multa informatie si retine mai mult din ea, cu atat orizontul de semnificatii este semnificativ este largit. Uneori aceasta informatie ramane doar la nivel de cultura generala, alteori ajuta persoana sa practice o anumita profesie. De aici pana la „defectul profesional” mai este doar un pas. Cultura generala doar arata multitudinea de semnificatii a diverse lucruri pe cand un profesionist inrait poate avea tendinta de a vedea predominant prin prisma cunostintelor sale profesionale. Cand se viziteaza un oras strain un om cu ceva cunostinte de arhitectura poate identifica diferitele genuri de cladiri dupa aspectul lor exterior pe cand un arhitect poate remarca atat elementele estetice dar si cele care ii descriu structura cladirii, materialele utilizate sau de ce s-a optat pentru anumite solutii constructive.

Diversele culturi cu care se vine in contact modifica si ele perceptia lucrurilor. Acest lucru nu apare foarte evident pentru cei care nu au iesit decat foarte rar din propria cultura sau pentru turistii care trec in mare viteza prin hoteluri de cinci stele, restaurante care le ofera mancarea de acasa sau un meniu mai putin traditional sau obiective turistice intesate cu kitsch-uri. A calatori nu inseamna a face poze cu propriul grup sau persoana avand ca fundal diverse cladiri sau peisaje dupa care se alearga frenetic pentru a bifa lista de obiective si a umple bagajele de suveniruri. Adevarata calatorie inseamna a intelege semnificatii. A intelege cum vad alti oameni lucruri din jur, lumea sau viata. Cu cat un om are  acces la mai multe culturi cu atat poate intelege mai mult din ceea ce priveste si poate fi atras de detalii care scapa celor nefamiliarizati cu traditiile diverselor grupuri umane.

Se pare ca nu vedem tot ceea ce privim. Nevoile si defectele profesionale ne imping spre temele lor preferate pe cand educatia si accesul la diverse culturi ne pot largi campul de semnificatii. Dar subiectivismul uman nu se opreste aici. Rareori lucrurile vazute raman in memoria omului in adevaratul lor context. Este deja un fapt verificat ca depozitiile martorilor isi pierd mult din obiectivitate la trecerea a mai mult de 24 de ore de la urmarirea unui anumit eveniment. Se uita detalii, se reorganizeaza sirul evenimentelor, se modifica locul diverselor lucruri. Si acest fenomen nu are loc doar in cazul martorilor ci si in cazul unui simplu privitor. Fara sa vrea mintea umana are tendinta de a modifica memoriile, de a reduce nefamiliarul la familiar, de a diminua si elimina anumite detalii sau, de a face asocierea cu alte lucruri asemanatoare vazute in alt context.

Hmm, nu vedem tot ce privim si nu retinem corect multe din cele pe care le vedem. Romanii au simtit ei ceva despre subiectivismul uman si au spus ca „degustibus et coloribus non disputandum est”. Ceea ce parea o recomandare politicoasa, are insa si un substrat real si implicatii chiar si dincolo de cele intuite de cei din antichitate.

Refuzul cunoasterii

Se bate atat de multa moneda pe setea de cunoastere a omului, pe curiozitatea sa innascuta, pe dorinta lui de a isi depasi propriile limite… Chiar asa o fi? Daca ne uitam la numarul mare de persoane care se multumesc cu o educatie precara ori de spoiala precum si la nenumaratele prejudecati pe care le au aproape toti oamenii parca tabloul nu mai e chiar asa progresist.

Exista destule teorii care dezbat cu cata cunoastere vine omul pe lume. Unii spun ca omul vine ca o tabula rasa, ca un burete perfect uscat numai bun sa se imbibe cu cunoastere. Altii sustin ca omul are si anumite cunostinte care i s-au transmis de la generatiile anterioare. Dincolo insa de aceasta dezbatere cata cunoastere are omul la nastere un lucru este destul de evident: nu ii ajunge ca sa se descurce. Si atunci apare lungul efort al asimilarii de cunostinte in vederea adaptarii la mediul care il inconjoara. Fiecare obiect este explicat, manipulat si treptat i se inteleg rostul si limitele. Omul invata ce face o lingura, ce face un creion, ce face o clanta sau o cheie, si tot asa mai departe pana obiectele cotidiene pot fi utilizate. Are omul curiozitate? Sigur ca are dar, cel putin la varste mici curiozitatea sa si rata de asimilare a informatiei si deprinderilor nu e cu mult diferita de cea a altor pui de mamifere. Unii chiar au facut niste comparatii mai detailate si au constatat ca puiul de om e oarecum in urma altor pui de mamifere pana in perioada dezvoltarii limbajului.  Odata cu dezvoltarea limbajului se intra intr-o alta dimensiune, explorarea lumii prin reprezentarile obiectelor si nu prin obiectele in sine precum si deschiderea unei noi variante existentiale dincolo de „a fi-a nu fi”, optiunea „posibil”. Odata cu aparitia acestei noi dimensiuni in modul de gandire a omului putinatatea informatiei si limitele imaginatiei devin singurele oprelisti in fata mintii omului. In mod foarte teoretic asa este dar apar si anumite diferente in viata de zi cu zi. Desi e plina lumea de informatie si nu putem acuza pe nimeni de lipsa de imaginatie totusi nu toata lumea e bantuita de o curiozitate efervescenta. Chiar mai mult, oamenii ajung sa dezavueze multe informatii. Uneori este o simpla nevoie de ierarhizare, adica respectiva informatie este necesara dar inca nu a venit vremea ei pe cand alteori e vorba de desconsiderare bazata pe judecati utilitare sau morale. De cate ori, cand e vorba de ceva mai nou, nu auzim in jurul nostru expresiile „si asa nu iti foloseste la nimic” sau „lasa-le ca sunt doar prostii”?

Cum ajunge omul la concluzia ca o anumita informatie este inutila sau daunatoare? Pe baza informatiilor si experientelor anterioare. Mai corect spus, prin interpretarea informatiilor si experientelor anterioare. Omul incearca mai tot timpul sa gaseasca solutii pentru a se proteja de anumite situatii neplacute. Cu timpul isi formeaza o anumita conceptie despre viata care desi nu e chiar ca o harta are cam acelasi rol pentru ca indica oamenilor principalele zone ale universului personal precum si valentele pozitive sau negative ale acestor zone. Astfel ca, o informatie despre care se crede ca nu ajuta la atingerea unor beneficii este considerata inutila iar o informatie care indeamna omul spre zonele negative ale universului personal este considerata negativa.

In incercarea de a defini ce este un beneficiu, ce este inutil sau ce este daunator mai dam peste un obstacol. E vorba de subiectivism. Cele trei categorisiri depind de scopul si valorile asumate ale fiecaruia astfel ca avem de a face o diversitate foarte mare de opinii asupra rostului diferitelor informatii. Ceea ce pentru unii e folositor pentru altii e inutil sau daunator pe cand in cazul altora chiar reversul este adevarat.  Dar subiectivismul nu doar creaza anumite diferente in aprecierea valorii informatiei. El mai are inca o latura care poate declansa refuzul cunoasterii, este vorba de imaginea de sine sau imaginea de grup. Aceasta componenta poate fi vazuta indeosebi in cazul persoanelor care doresc sa isi mentina o imagine buna sau a grupurilor care au mai mult succes.  Astfel, daca oamenii sunt multumiti cu o stare de lucruri ei vor incerca sa o perpetueze chiar daca aceasta va insemna sa nege multe lucruri foarte evidente. De asemenea, in aceasta stare de bine oamenii au tendinta de a isi asuma succesul si de a privi de sus pe cei care nu sunt la aceleasi standarde. Ar parea ca ar fi vorba doar de unele persoane cu anumite tulburari sau de grupuri mai elitiste dar am gresi sa credem acest lucru. Aceste persoane sau grupuri sunt doar mai evidente dar comportamentul lor este prezent la toti oamenii. Fiecare om are macar un moment cand prefera sa bage sub pres anumite lucruri care nu il onoreaza doar pentru a isi putea savura linistit starea de bine. La fel, fiecare om a afost macar odata in situatia de a isi asuma laudele pentru o anumtia realizare si de a considera ca si altii ar trebui sa faca mai mult  daca doresc sa aiba parte de aceleasi laude.

Pana la urma din marea sete de cunoastere pusa in carca omului se pare ca ne-am cam impotmolit intr-o mlastina de subiectivisme si utilitarisme. Odata ce omul se ataseaza de anumite explicatii sau contexte curiozitatea lui isi pierde generalitatea. Parca omul ar vrea sa afle doar lucruri care ii fac placere sa le auda sau lucruri care are impresia ca ii sunt folositoare. In unele cazuri poate exista tentatia de a spune ca astfel de abordari nu ne reprezinta. Chiar asa? Chiar suntem dispusi sa analizam  orice informatie, chiar daca vine in contradictie cu sistemul propriu de valori si celelalte cunostinte acumulate? Nici pe departe, toata lumea are astfel de filtre. Doar atat ca acestea uneori ajuta sa separe noul de redundant pentru a mai face un pas inainte, in timp ce alteori servesc doar ca sa conserve o anumita stare de lucruri, ca sa protejeze un univers subiectiv de convingerilor personale. Intre cele doua granita e foarte permeabila si doar curiozitatea de a ne intreba de care parte suntem ne poate face sa intelegem cum le folosim.

Dincolo de gen

Ce este o femeie si ce este un barbat? Ce intrebare simpla… Toata lumea pare a sti raspunsul.  Hmm… Sa incercam sa punem intrebarea altfel; ce  este feminitatea si ce este masculinitatea? Raspunsurile se mai subtiaza, nivelul de certitudine scade iar diferentele culturale incep sa se faca simtite.

Dar daca vorbim de genul cu care acordam cel mai frecvent alte  lucruri, fiinte sau fenomene? Aici lucrurile se complica de-a binelea si apar diferente de la o limba la alta. Un substantiv care este la genul masculin intr-o limba poate fi la alt gen, feminin sau neutru in alta limba. Acest fapt  o sursa de multe confuzii pentru oamenii de rand si de multe discutii pentru cei de specialitate. Dincolo insa de aspectul strict al limbii si cat de bine permite aceasta astfel de nuantari, oamenii asociaza multe lucruri implicit cu genul feminin si masculin. Apa, luna, masa, casa sunt lucruri adesea  asociate cu feminitatea; calul, muntele, focul sunt lucruri sau fenomene asociate adesea cu masculinitatea. Exista multe variatiuni culturale dar mai important decat diferentele dintre ele este partea comuna. Indiferent ce exemple avem in vedere, adesea se judeca si prin prisma feminin-masculin desi oamenii nu realizeaza acest lucru.

Ce ii face oare pe oameni sa aiba acest gen de abordare fata de lumea din jurul lor? Unii au sustinut ca e vorba de arhetipuri care se transmit probabil genetic, altii au spus ca e vorba de influentele care se transmit copilului prin invatarea unei limbi si culturi.  E adevarat ca intre oameni si limbi exista o relatie de simbioza. Preocuparile oamenilor incarca limba cu noi cuvinte, sensuri sau prejudecati in timp ce limba incarca pe cei care o invata cu aceste semnificatii bune sau eronate. Mare parte a oamenilor nu realizeaza  in ce fel limba pe care o vorbesc si cultura in care au crescut le modeleaza felul de a vedea lumea din jurul lor si felul de a fi.

Chiar daca oamenii nu sesizeaza explicit felul in care limba sau cultura ii face sa gandeasca pe axa feminin-masculin ei totusi pot recunoaste feminitatea si masculinitatea. In astfel de clasificari sau caracterizari nu conteaza genul biologic. Barbatii pot fi numiti pampalai si isi pierd oarecum atributul masculinitatii sau femeile pot fi vazute ca amazoanele si atunci li se diminueaza o parte din latura feminina. Pe ce se bazeaza oamenii cand fac astfel de distinctii? Pe principiul pasiv-activ. Undeva adanc inradacinat in cultura umana a ramas prejudecata ca femininul e asociat cu pasivitatea iar masculinul cu activismul. Aceasta asociere nu e specifica doar culturii occidentale pentru ca acelasi principiu apare si in orient unde este reprezentat de yin si yang.

Am putea spune ca femeile sunt nedreptatite dar acest gen de simbolistica a acordat femininului si calitati. Care sunt oare aceste calitati? Nici nu trebuie sa cautam asa departe in trecut, ajunge sa dam o fuga pana la o judecatorie sau un tribunal si pe acolo pe undeva foarte probabil sa fie reprezentata o doamna bine, legata la ochi, cu o balanta intr-o mana si o sabie in cealalta. Balanta are o istorie veche. In contextul actual pare a fi destinata masurarii dreptatii dar in reprezentari antice era folosita de zei ca sa cantareasca inimile oamenilor cand treceau pe lumea cealalta. Dincolo insa de ceea ce se masoara, idea de balanta sugereaza echilibrul. Si de ce oare este asociata o femeie cu o balanta? Sa fie doar o reminiscenta a renascentismului, cand lumea a redescoperit cultura greaca veche iar institutiile publice si indeosebi cladirile justitiei au inceput sa fie construite cu coloane si frontispicii la fel ca pe vremea grecilor antici? Cumva din greseala sau din motive estetice au importat arhitectura greaca cu tot cu reprezentarea zeitei dreptatii?   E cam mult sa spunem ca un moft a putut persista atat de mult in timp. Pe undeva se mai ascund ceva motive. Unul dintre ele este acela ca in ciuda a milenii de patriarhat si asa zisa superioritate a barbatilor, femeile au fost mult timp considerate singurele capabile sa ajunga la adevarata cunoastere. Ce fel de cunoastere? Totul a inceput de la actul creatiei. Barbatul primitiv acorda partea cuvenita de respect femeii pentru un lucru pe care el nu il putea face: sa dea viata unui copil. De la aceasta treptat s-a facut un adevarat cult care a culminat cu imaginea zeitei Isis ca zeita a fertilitatii si maternitatii. Cultul misterelor lui Isis a fost  exportat in tot bazinul Mediteranei si ulterior si mai departe. Aceasta imagine a femeii care are acces la cunoastere s-a transmis mai departe prin Athena ca zeita a intelepciunii si Themis ca zeita a justitiei. Cea din urma este doamna care tine balanta in mana prin judecatoriile noastre. E drept ca apoi a aparut crestinismul care, cu o exceptie notabila, Sfanta Maria, a aruncat femeile tocmai in cealalta extrema pentru ca oricum erau doar un fel de produs secundar rezultat din coasta lui Adam si in plus au fost si destul de toante sa se lase ispitite de sarpele din copacul cunoasterii. Dupa cum vedem nici in textele crestine femeia nu a scapat de tot de legatura cu cunoasterea. In ciuda acestor influente istoric recente, in societate imaginea femeii ca detinatoare a secretelor a persistat desi predominant cu conotatii negative. In evul mediu erau cam singurele asociate cu vrajitoria si chiar si in prezent domeniul clarviziunii este considerat mai aproape de partea feminina. In acelasi sens dar intr-o lumina mai favorabila, in ultimii ani se bate destul de multa moneda pe cunoasterea afectiva, respectiv empatia, precum si intuitia superioara a femeilor.

Atributul intelepciunii nu apare legat exclusiv de latura feminina pentru ca in paralel cu influentele cultului lui Isis, in alte areale culturale au existat modele diferite care treptat s-au cristalizat in arhetipul batranului intelept. Ceea ce apare mult mai specific femininului este insa echilibrul.

Reprezentarile acestor trei concepte, inertia, schimbarea si echilibrul le intalnim zilnic. Poate fi vorba de textele melodiilor, de mesajele reclamelor, de ofertele politice, si de multe altele, toate rezonand pozitiv cu noi doar daca suntem pe pozitii relativ apropiate pe acea axa a feminitatii-masculinitatii.

Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.

« Older entries