Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Anunțuri

Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Rusinea vinovatiei

Rusinea si vinovatia preocupa oamenii mai mult decat isi dau seama. Exista in fiecare societate o serie de legi nescrise, pe langa multe altele scrise, care mentioneaza care actiune, parte sau obiect specific ar trebui sa fie asociate cu aparitia unui sentiment de rusine sau vinovatie. Judecatile bazate pe acest gen de legi nescrise sunt evidentiate de comportamente care ating pudoarea sau bunul simt al oamenilor. Oamenii au un fel de barometru interior care le spune „ce se cade” sau „nu se cade” adica, ce s-ar cuveni, ce ar fi conform sa se intample.

In aceasta privinta oamenii nu sunt nici pe departe la fel pentru ca exista diferente personale dar si culturale. Ce fel de diferente? Atat rusinea cat si vinovatia apar in raport cu anumite norme autoimpuse. Unele persoane, grupuri sau chiar comunitati mari pot avea un numar mai mare sau mai mic de norme autoimpuse iar acestea pot fi aceleasi sau cu totul diferite. Pentru unii e o mare greseala sa faci un anumit lucru in timp ce in alta cultura acelasi fapt nu are nici o conotatie negativa sau poate fi chiar apreciat. Indiferent insa daca vorbim de indivizi sau culturi, cei care isi asuma mai multe norme tind sa desconsidere pe cei care isi asuma norme mai putine. Astfel, nu doar unii oameni sunt mai moralisti decat altii dar si comunitatile sau chiar societatile pot fi percepute mai moraliste sau mai libertine.

Dar, nu numai ca sentimentele de rusine si culpa au o origine oarecum comuna dar ele se si asociaza adesea. Si atunci care e diferenta intre ele? Exista rusine fara culpabilitate sau culpabilitate fara rusine? Se poate si una si alta.

Exista o rusine asociata cu sentimentele de inferioritate. E legata adesea de expunerea partilor considerate intime dar poate apare si in legatura cu alte caracteristici personale sau sociale ale unei persoane. Prezentarea unor astfel de aspecte se considera ca ar leza imaginea unui om. Sunt lucruri care se prefera a fi tinute ascunse pentru ca oamenii cred ca sunt aspecte prea negative pentru imaginea lor de ansamblu. Ca o exceptie, astfel de aspecte pot fi prezentate doar unor persoane in care au multa incredere sau unor specialisti, medici, etc.

Exista o vinovatie care nu are la baza sentimentul vinovatiei ci asumarea consecintelor unei anumite norme. O persoana poate admite ca e vinovata de incalcarea unei norme dar sa desconsidere respectiva norma. Un caz frecvent care ilustreaza aceasta situatie este cea a soferilor care platesc diverse amenzi. Ei pot admite ca au depasit limita de viteza sau au incalcat linia continua dar pot sa nu aiba sentimente de vinovatie pentru ca, considera respectivele restrictii impuse arbitrar doar pentru a aduna bani la buget si fara nici o relevanta pentru siguranta traficului.

Ca urmare,  se poate vorbi de asumarea vinovatiei cand omul admite ca a incalcat o norma dar de sentimentul de rusine si vinovatie se poate vorbi doar daca persoana isi asuma respectiva norma si crede in ea. Ambele situatii presupun ca omul cunoaste norma. Ce se intampla cand omul nu cunoaste norma? Pentru cei care calatoresc in afara arealului lor comun sau in alte tari s-a intamplat cel putin odata sa constate ca cei din jur se uita la ei foarte contrariati si sa afle abia ulterior ca in respectivul moment a incalcat o regula sau a atins un subiect tabu al respectivei societati/culturi. Ar trebui omul sa se simta rusinat si sa aiba sentimente de vinovatie pentru incalcarea unei reguli pe care nu o cunoaste? Nu exista o regula generala. Unii isi asuma respectiva norma si se simt vinovati si rusinati, altii accepta idea acelei norme si admit ca ar fi vinovati dar nu simt nici un fel de remuscare ca au incalcat-o iar ultimii, se pot revolta impotriva normei incercand sa scape de orice consecinte negative fara sa simta cel mai mic sentiment de rusine sau vinovatie.

Etica a gasit o solutie simpla pentru a discuta de aceste situatii prin introducerea a trei termeni: moral, imoral si amoral. Moral presupune ca omul cunoaste norma si se supune ei. Imoral presupune ca omul cunoaste norma dar o incalca cu buna stiinta. Amoral presupune ca omul respecta sau incalca o regula fara a avea cunostinta de ea. Sentimentele de vinovatie amestecata cu rusine ar cele care ar trebui sa motiveze omul spre a evita aspectele imorale: furt, minciuna, inselaciune, lezare a altora, etc. Dar oamenii nu sunt nici pe departe la fel. Fiecare a invatat cei „sapte ani de acasa” din alte surse, cu alte reguli. Vinovatia si rusinea nu exista din nastere, ele apar in urma contactului social si a invatarii de reguli provenite de la diferite persoane sau grupuri. De aceea, odata ce omul afla de o norma isi pierde starea de amoralitate. Decizia sa de a respecta sau nu acele norme il vor situa undeva pe axa moral-imoral iar masura in care isi asuma acele norme va determina intensitatea unor sentimente de rusine si vinovatie.

Imperfectiunea ratiunii

Destui de multi dintre oameni au auzit de cugetarea percutanta a lui Francisco Goya: „somnul ratiunii naste monstri”. E scurta, se retine usor, da bine sa o spui in public. Si totusi, dincolo de prima impresie ce putem intelege din respectiva cugetare? Chiar merge ratiunea sa traga un pui de somn din cand in cand? Are ratiunea cosmaruri cand doarme? Parca nu prea merg aceste interpretari. E clar ca omul vorbea metaforic. Cugetarea se intelege mult mai bine daca luam in considerare, contextele cu care este asociata, razboaie, lupte nesfarsite, orice situatie de violenta colectiva in care conceptul de umanitate este desconsiderat.

Daca ne gandim la astfel de situatii atunci ne dam seama ca nu somnul ratiunii este de vina ci poate putinatatea ei. Putina in raport cu ce? Putina in raport cu instinctele si afectele. Cand instinctele si emotiile isi fac de cap cu noi e clar ca nu ne comportam prea rational. Dar, exista si situatii in care nu putem vorbi doar de o rabufnire de afectivitate primara. Deportarile, executiile in masa, epurarile etnice, condamnarile politice, sunt rareori evenimente care se desfasoara rapid. Ele au nevoie de planificare, de logistica.  Se stabilesc niste criterii sa ii deosebeasca pe cei rai de cei buni, se trimit suficienti oameni care  sa poata face separarea lor, e nevoie de arme ca cei considerati rai sa inteleaga ca trebuie sa se supuna, e nevoie de trenuri sa ii care sau de buldozere sa ii ingroape, daca cumva totusi ii suie in tren pe undeva trebuie sa le faca ceva lagare sau inchisori, apoi alte planificari si eforturi sa ii tina acolo ani de zile. E clar, nu e treaba usoara. Iar si mai clar este ca toate acestea nu pot fi facute fara folosirea capacitatii de a rationa. Deci, pana la urma Goya ne-a dus in eroare? Nu e vorba de somnul ratiunii ci de o ratiune buna versus o ratiune rea?

Ce ar putea sa conduca la o ratiune orientata spre scopuri negative? Ajungem iarasi la aspecte instinctive si afective. De obicei ura, xenofobia, invidia, lacomia amestecate cu ratiunea fac mixturi destul de nefericite. Rationamentele pot fi perfecte dar daca punctul lor de plecare, premisa, este contaminata de afecte negative o sa ne cam speriem de concluzia rationamentelor. Din nou am ajuns la concluzia ca afectivitatea nu e un lucru bun.

Solutia pare simpla. Interzicem afectivitatea si ne muncim sa o eradicam. In lumea pura a rationamentelor nu mai poate exista prea putina ratiune sau posibilitatea ca aceasta sa fie contaminata de afectivitate.  Sa fie chiar asa simplu? Din pacate nu. Un om complet lipsit de afectivitate poate analiza foarte obiectiv dar, in diverse situatii apare o problema, echivalenta solutiilor.

In plus, nu suntem suficient de puternici sa abordam obiectiv orice situatie umana. Aflam intr-o zi ca o persoana draga noua sufera de o boala care ii poate fi fatala. O analiza obiectiva ar putea releva faptul ca prin prisma raportului investitii/beneficii sa nu merite inceput un tratament. Omul are deja o varsta, deja sunt ani buni de cand nu mai e productiv, nu poate fi de folos celorlalti, doar consuma resurse, ca urmare existenta sa nu prezinta o utilitate obiectiva. Obiectiv asa o fi dar, afectivitatea ne spune cu totul altceva.

Solutiile nu ne sunt echivalente si nu ne permitem sa fim perfect obiectivi pentru ca avem o raportare afectiva, preferam unele solutii  altora. Atitudinea omului porneste de la ce ii place/displace.  In context real exista doar solutii imperfecte asociate cu efecte secundare diverse.  Cum alegem? De obicei o alegem pe cea care ni se pare ca ne aduce cele mai mari beneficii si cele mai suportabile efecte secundare.

Pana la urma vedem ca nu putem avea o lume perfect rationala; ne place sau nu trebuie sa lasam ceva loc si emotiilor. E drept ca emotiile de unele singure o cam iau pe brazda, e drept ca uneori mai pot trage si ratiunea dupa ele. Dar, la fel de adevarat e ca nu am putea suporta o lume perfect rationala.  La cum definim omul astazi, emotia si ratiunea sunt greu de separat. Ratiunea functioneaza ca un instrument de control, incercand permanent sa contracareze excesele afectelor dar, ratiunea este si un instrument de analiza care se analizeaza chiar si pe sine, intelegand-si limitele si cum se poate adapta. Pana la urma Goya stia el ce stia, desi excesul de ratiune poate dauna si nu strica daca mai inchide cate un ochi din cand in cand, totusi, daca merge la culcare riscam sa vedem afectele facandu-si de cap.