Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Anunțuri

Rusinea vinovatiei

Rusinea si vinovatia preocupa oamenii mai mult decat isi dau seama. Exista in fiecare societate o serie de legi nescrise, pe langa multe altele scrise, care mentioneaza care actiune, parte sau obiect specific ar trebui sa fie asociate cu aparitia unui sentiment de rusine sau vinovatie. Judecatile bazate pe acest gen de legi nescrise sunt evidentiate de comportamente care ating pudoarea sau bunul simt al oamenilor. Oamenii au un fel de barometru interior care le spune „ce se cade” sau „nu se cade” adica, ce s-ar cuveni, ce ar fi conform sa se intample.

In aceasta privinta oamenii nu sunt nici pe departe la fel pentru ca exista diferente personale dar si culturale. Ce fel de diferente? Atat rusinea cat si vinovatia apar in raport cu anumite norme autoimpuse. Unele persoane, grupuri sau chiar comunitati mari pot avea un numar mai mare sau mai mic de norme autoimpuse iar acestea pot fi aceleasi sau cu totul diferite. Pentru unii e o mare greseala sa faci un anumit lucru in timp ce in alta cultura acelasi fapt nu are nici o conotatie negativa sau poate fi chiar apreciat. Indiferent insa daca vorbim de indivizi sau culturi, cei care isi asuma mai multe norme tind sa desconsidere pe cei care isi asuma norme mai putine. Astfel, nu doar unii oameni sunt mai moralisti decat altii dar si comunitatile sau chiar societatile pot fi percepute mai moraliste sau mai libertine.

Dar, nu numai ca sentimentele de rusine si culpa au o origine oarecum comuna dar ele se si asociaza adesea. Si atunci care e diferenta intre ele? Exista rusine fara culpabilitate sau culpabilitate fara rusine? Se poate si una si alta.

Exista o rusine asociata cu sentimentele de inferioritate. E legata adesea de expunerea partilor considerate intime dar poate apare si in legatura cu alte caracteristici personale sau sociale ale unei persoane. Prezentarea unor astfel de aspecte se considera ca ar leza imaginea unui om. Sunt lucruri care se prefera a fi tinute ascunse pentru ca oamenii cred ca sunt aspecte prea negative pentru imaginea lor de ansamblu. Ca o exceptie, astfel de aspecte pot fi prezentate doar unor persoane in care au multa incredere sau unor specialisti, medici, etc.

Exista o vinovatie care nu are la baza sentimentul vinovatiei ci asumarea consecintelor unei anumite norme. O persoana poate admite ca e vinovata de incalcarea unei norme dar sa desconsidere respectiva norma. Un caz frecvent care ilustreaza aceasta situatie este cea a soferilor care platesc diverse amenzi. Ei pot admite ca au depasit limita de viteza sau au incalcat linia continua dar pot sa nu aiba sentimente de vinovatie pentru ca, considera respectivele restrictii impuse arbitrar doar pentru a aduna bani la buget si fara nici o relevanta pentru siguranta traficului.

Ca urmare,  se poate vorbi de asumarea vinovatiei cand omul admite ca a incalcat o norma dar de sentimentul de rusine si vinovatie se poate vorbi doar daca persoana isi asuma respectiva norma si crede in ea. Ambele situatii presupun ca omul cunoaste norma. Ce se intampla cand omul nu cunoaste norma? Pentru cei care calatoresc in afara arealului lor comun sau in alte tari s-a intamplat cel putin odata sa constate ca cei din jur se uita la ei foarte contrariati si sa afle abia ulterior ca in respectivul moment a incalcat o regula sau a atins un subiect tabu al respectivei societati/culturi. Ar trebui omul sa se simta rusinat si sa aiba sentimente de vinovatie pentru incalcarea unei reguli pe care nu o cunoaste? Nu exista o regula generala. Unii isi asuma respectiva norma si se simt vinovati si rusinati, altii accepta idea acelei norme si admit ca ar fi vinovati dar nu simt nici un fel de remuscare ca au incalcat-o iar ultimii, se pot revolta impotriva normei incercand sa scape de orice consecinte negative fara sa simta cel mai mic sentiment de rusine sau vinovatie.

Etica a gasit o solutie simpla pentru a discuta de aceste situatii prin introducerea a trei termeni: moral, imoral si amoral. Moral presupune ca omul cunoaste norma si se supune ei. Imoral presupune ca omul cunoaste norma dar o incalca cu buna stiinta. Amoral presupune ca omul respecta sau incalca o regula fara a avea cunostinta de ea. Sentimentele de vinovatie amestecata cu rusine ar cele care ar trebui sa motiveze omul spre a evita aspectele imorale: furt, minciuna, inselaciune, lezare a altora, etc. Dar oamenii nu sunt nici pe departe la fel. Fiecare a invatat cei „sapte ani de acasa” din alte surse, cu alte reguli. Vinovatia si rusinea nu exista din nastere, ele apar in urma contactului social si a invatarii de reguli provenite de la diferite persoane sau grupuri. De aceea, odata ce omul afla de o norma isi pierde starea de amoralitate. Decizia sa de a respecta sau nu acele norme il vor situa undeva pe axa moral-imoral iar masura in care isi asuma acele norme va determina intensitatea unor sentimente de rusine si vinovatie.