Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Rusinea vinovatiei

Rusinea si vinovatia preocupa oamenii mai mult decat isi dau seama. Exista in fiecare societate o serie de legi nescrise, pe langa multe altele scrise, care mentioneaza care actiune, parte sau obiect specific ar trebui sa fie asociate cu aparitia unui sentiment de rusine sau vinovatie. Judecatile bazate pe acest gen de legi nescrise sunt evidentiate de comportamente care ating pudoarea sau bunul simt al oamenilor. Oamenii au un fel de barometru interior care le spune „ce se cade” sau „nu se cade” adica, ce s-ar cuveni, ce ar fi conform sa se intample.

In aceasta privinta oamenii nu sunt nici pe departe la fel pentru ca exista diferente personale dar si culturale. Ce fel de diferente? Atat rusinea cat si vinovatia apar in raport cu anumite norme autoimpuse. Unele persoane, grupuri sau chiar comunitati mari pot avea un numar mai mare sau mai mic de norme autoimpuse iar acestea pot fi aceleasi sau cu totul diferite. Pentru unii e o mare greseala sa faci un anumit lucru in timp ce in alta cultura acelasi fapt nu are nici o conotatie negativa sau poate fi chiar apreciat. Indiferent insa daca vorbim de indivizi sau culturi, cei care isi asuma mai multe norme tind sa desconsidere pe cei care isi asuma norme mai putine. Astfel, nu doar unii oameni sunt mai moralisti decat altii dar si comunitatile sau chiar societatile pot fi percepute mai moraliste sau mai libertine.

Dar, nu numai ca sentimentele de rusine si culpa au o origine oarecum comuna dar ele se si asociaza adesea. Si atunci care e diferenta intre ele? Exista rusine fara culpabilitate sau culpabilitate fara rusine? Se poate si una si alta.

Exista o rusine asociata cu sentimentele de inferioritate. E legata adesea de expunerea partilor considerate intime dar poate apare si in legatura cu alte caracteristici personale sau sociale ale unei persoane. Prezentarea unor astfel de aspecte se considera ca ar leza imaginea unui om. Sunt lucruri care se prefera a fi tinute ascunse pentru ca oamenii cred ca sunt aspecte prea negative pentru imaginea lor de ansamblu. Ca o exceptie, astfel de aspecte pot fi prezentate doar unor persoane in care au multa incredere sau unor specialisti, medici, etc.

Exista o vinovatie care nu are la baza sentimentul vinovatiei ci asumarea consecintelor unei anumite norme. O persoana poate admite ca e vinovata de incalcarea unei norme dar sa desconsidere respectiva norma. Un caz frecvent care ilustreaza aceasta situatie este cea a soferilor care platesc diverse amenzi. Ei pot admite ca au depasit limita de viteza sau au incalcat linia continua dar pot sa nu aiba sentimente de vinovatie pentru ca, considera respectivele restrictii impuse arbitrar doar pentru a aduna bani la buget si fara nici o relevanta pentru siguranta traficului.

Ca urmare,  se poate vorbi de asumarea vinovatiei cand omul admite ca a incalcat o norma dar de sentimentul de rusine si vinovatie se poate vorbi doar daca persoana isi asuma respectiva norma si crede in ea. Ambele situatii presupun ca omul cunoaste norma. Ce se intampla cand omul nu cunoaste norma? Pentru cei care calatoresc in afara arealului lor comun sau in alte tari s-a intamplat cel putin odata sa constate ca cei din jur se uita la ei foarte contrariati si sa afle abia ulterior ca in respectivul moment a incalcat o regula sau a atins un subiect tabu al respectivei societati/culturi. Ar trebui omul sa se simta rusinat si sa aiba sentimente de vinovatie pentru incalcarea unei reguli pe care nu o cunoaste? Nu exista o regula generala. Unii isi asuma respectiva norma si se simt vinovati si rusinati, altii accepta idea acelei norme si admit ca ar fi vinovati dar nu simt nici un fel de remuscare ca au incalcat-o iar ultimii, se pot revolta impotriva normei incercand sa scape de orice consecinte negative fara sa simta cel mai mic sentiment de rusine sau vinovatie.

Etica a gasit o solutie simpla pentru a discuta de aceste situatii prin introducerea a trei termeni: moral, imoral si amoral. Moral presupune ca omul cunoaste norma si se supune ei. Imoral presupune ca omul cunoaste norma dar o incalca cu buna stiinta. Amoral presupune ca omul respecta sau incalca o regula fara a avea cunostinta de ea. Sentimentele de vinovatie amestecata cu rusine ar cele care ar trebui sa motiveze omul spre a evita aspectele imorale: furt, minciuna, inselaciune, lezare a altora, etc. Dar oamenii nu sunt nici pe departe la fel. Fiecare a invatat cei „sapte ani de acasa” din alte surse, cu alte reguli. Vinovatia si rusinea nu exista din nastere, ele apar in urma contactului social si a invatarii de reguli provenite de la diferite persoane sau grupuri. De aceea, odata ce omul afla de o norma isi pierde starea de amoralitate. Decizia sa de a respecta sau nu acele norme il vor situa undeva pe axa moral-imoral iar masura in care isi asuma acele norme va determina intensitatea unor sentimente de rusine si vinovatie.