Conducerea perfecta

Deoarece cand doi oameni sunt impreuna unul tinde sa fie seful celuilalt, foarte probabil, problema conducerii in societatea umana e la fel de veche ca omul insasi.

Dat fiind ca este o problema atat de veche iar conducerile din prezent sunt departe de a fi ideale s-ar putea spune ca omenirea a risipit cateva mii de ani fara a putea ajunge la un model de conducere fara efecte secundare. Exista multe forme de conducere dar multe dintre ele sunt doar expresii diferite ale aceluiasi model. Pe de alta parte, modele pot fi considerate dupa diferite criterii ajungandu-se la clasificari destul de stufoase si ambigui; de aceea poate cel mai simplu ar fi sa fie amintite doar cateva dintre cele mai cunoscute: autoritare, birocratice, democratice si laissez-faire.

Modelele autoritare sunt cele mai vechi. In varianta mai tiranica, liderul incearca sa concentreze in mainile sale cat mai multa putere si o aplica discretionar prin reguli stabilite arbitrar. El poate fi egoist, egocentric, arogant sau ostil. Canalele de comunicare intre lider si cei multi sunt cel mai adesea unidirectionale: vocea celui din varful piramidei se aude pana in ultimul cotlon dar vocile celorlalti nu au nici o sansa sa razbata la urechile liderului. De obicei regula este ca „ordinul se executa, nu se discuta” iar aceasta regula este bine implementata printr-un mecanism bine pus la punct de pedepse si recompense. Seful da ordine iar ceilalti le executa sub ochiul sau atent si critic. Parerile, intrebarile, initiativele sunt descurajate de la bun inceput. Creativitatea e privita cu suspiciune si reprimata. Filosofia acetui model pleaca de la premisa ca liderul stie tot si stie tot ce este mai bine pentru feuda lui.

Privind un astfel de model de conducere multi oameni se pot intreba de ce e atat de raspandit si acceptat. Pentru ca de cele mai multe ori functioneaza. Daca mediul este clar structurat, sarcinile sunt simple/rutiniere, executantii sunt neinstruiti sau iresponsabili, exista termene limita presante, abordarea autoritara obtine cele mai bune rezultate.

Aspecte negative: cei multi sunt tensionati, tematori, ceea ce conduce pe unii  la dependenta fata de lider iar in cazul altora la absenteism sau sabotaj.

Modelele birocratice presupun conducerea dupa reguli scrise. Orice trebuie facut conform procedurii. Daca cumva ceva nu e mentionat in proceduri pasul firesc este adresarea catre esalonul superior. Originalitatea sau initiativele personale sunt descurajate sau primite cu mari rezerve. Sistemul este inaintea omului. Sistemul este inaintea realitatii. Procedura se aplica chiar daca procedura in sine sau rezultatul ei este ineficient, inutil sau absurd.

Nici acest model nu pare sa aduca multa bucurie in viata oamenilor dar excluzand partea cu termenele limita presante, toate argumentele care ajuta modelul autoritar sa fie de succes, favorizeaza si modelul birocratic.

Aspecte negative: consuma multe resurse si timp chiar daca nu ar fi necesar, incurajeaza fuga de raspundere si creste dezinteresul fata de orice activitate reglementata birocratic.

Modelul democratic deja suna mult mai bine. Toata lumea isi da cu parerea, toti participa la luarea deciziilor la diferite niveluri. Liderul e un element suportiv pentru ceilalti, incurajandu-i sa isi dea cu parerea. Acelasi lider aduna toate aceste pareri iar apoi ia o decizie care sa impace cat mai multe dintre punctele de vedere exprimate de catre ceilalti.

Desi modelul pare aproape perfect el devine cu adevarat eficient doar cand cei implicati beneficiaza de educatie si experienta.

Aspecte negative: se pierde mult timp, consuma multe resurse, scade disciplina.

Modelul laissez-faire are o istorie mai recenta. Anecdotele istorice spun ca expresia a rezultat in urma unei intalniri a ministrului de finante  Jean-Baptiste Colbert si un grup de afaceristi francezi condusi de un oarecare domn Le Gendre.  Pentru a intelege contextul povestii trebuie amintit ca toata tarasenia se petrecea pe la 1680 iar dom’ Colbert, desi era un om respectat in breasla lui, avea o vesnica problema cum sa adune mai multi bani la visterie pentru a reduce deficitul de buget pe care dragul sau rege Louis al XIV il adancea purtand nesfarsite razboaie. La acea intalnire dintre ministru si afaceristi, dom’ ministru a vrut sa se arate favorabil fata de afaceristii si negustorii de la care lua destule taxe si i-a intrebat ce ar putea sa faca statul francez pentru ei. Se pare ca Le Gendre rumegase mult pe aceasta tema iar in acea zi chiar era pe faza pentru ca raspunsul sau a fost foarte scurt si concis: „Laissez-nous faire”. Adica „lasati-ne sa facem” sau, intr-o traducere mai aproape de sensul ei: „lasati-ne sa traim”.

Nu stim cat de adevarata este povestea de mai sus dar dupa aceasta data in Franta  si apoi si literatura engleza expresia „laissez-faire” este folosita tot mai des de autori care care promovau mai putine reglementari sau interventii intr-un anumit sistem. Esenta acestui model se refera la virtuala absenta a liderului. El da cat mai putine indicatii sau reguli si lasa pe ceilalti sa faca cum cred ei ca e mai bine. Pentru a functiona acest model are nevoie de oameni pasionati de ceea ce fac si care au experienta in domeniul lor.

Aspecte negative: in cele mai multe situatii oamenii au nevoie de un feed-back la munca lor astfel ca acest model poate instala o stare de confuzie ce se va regasi si intr-o eficienta scazuta. De asemenea, poate conduce la contestarea liderului.

Una peste alta se pare ca nici unul dintre modele nu este perfect. Eficienta modelului depinde de calificarile, asteptarile si pasiunile celor multi, natura sarcinilor care sunt de indeplinit, timpul si resursele avute la dispozitie. Daca masa umana e mai putin pregatita, timpul si resursele sunt limitate, modelul autoritar se impune aproape intodeauna. Daca oamenii au o pregatire oarecare dar nu multe pasiuni, exista resurse si timp atunci modelul birocratic clasic poate sa functioneze bine. Celelalte doua modele, democratic si laisse-faire necesita oameni bine pregatiti, mult timp si resurse dar sunt foarte bune cand oameni stiu ce au de facut, vor sa isi dezvolte abilitatile ori, sarcinile de rezolvat necesita colaborare sau originalitate.

Realitatea oricand excede teoria astfel ca o clasificare cu patru modele este simplista. In viata de zi cu zi aceste modele se amesteca in diferite proportii rezultand combinatii mai mult sau mai putin faste. Amestecul de autoritate cu birocratie a adus la multa suferinta dar nici democratia amestecata cu birocratie nu e chiar bucurie. Alteori autoritatea se poate amesteca cu democratia sau laissez-faire si conduc la cei numiti despoti luminati si ale caror cladiri sau opere de arta pot fi admirate in mai toate marile orase ale lumii.

Nu exista model sau combinatie de modele ideala. Exista doar oameni si nevoi. Acel model care ii ajuta sa supravietuiasca si eventual sa ii faca fericiti e formula optima pentru ei si vremea lor.

Perfectiunea si omul

Perfect. Ce cuvant plin de semnificatii. Macar odata in viata si-a dorit fiecare om sa aiba de a face cu ceva caraterizat prin acest cuvant. Binenteles, cei mai multi in sens pozitiv. Oamenii tanjesc dupa lucruri mai bune asa ca o masina care merge fara probleme, un lant de evenimente care se desfasoara conform celor mai optimiste asteptari, o armonie a formelor sau sunetelor, o anumita satisfactie a simturilor, o traire profunda, o prestatie care a obtinut toate beneficile posibile sunt dorite si considerate a se apropia de perfectiune.

Pe de alta parte nimeni nu vrea sa aiba de-a face cu furtuna perfecta, catastrofa perfecta. De ce se foloseste acest termen si in acest context? Pentru ca perfect este asociat si cu maxim. Evenimentele negative sunt denumite perfecte cand diferiti factori contribuie exact unde, cand si cat trebuie pentru a cauza pagube maxime. Este ca un fel de simfonie a distrugerii in care fiecare instrument isi aduce contributia la rezultatul final. Desi nimeni nu isi doreste neaparat sa fie in centrul unor astfel de evenimente, felul in care se desfasoara, maretia fortelor implicate, totalitatea distrugerii, pot trezi admiratie in mintea oamenilor.

Nu doar in prezent omul este impresionat de natura, intotdeauna a fost. Vastitatea cerului, multitudinea stelelor, nesfarsirea oceanelor, puterea apelor, durabilitatea stancilor, inaltimea muntilor, forta fulgerelor si multe altele au facut oamenii sa isi puna intrebari, sa le admire si uneori sa doreasca ceva asemanator. Nu exista cultura umana in care oamenii de demult sa nu fi pus in spatele acestor lucruri sau fenomene o puzderie de zei sau alte fiinte supranaturale. De ce au pus in spatele lor reprezentari umane? Pentru ca li se parea ca si aceste lucruri sau fenomene detin trasaturi umane. Capriciile toamnei erau usor asociata cu un om mohorat, asprimea iernilor cu om batran si sever, caldura verii sau a soarelui cu afectivitatea umana, fertilitatea primaverilor cu procreerea. Exemplele sunt nesfarsite iar astazi, ascultand povestile populare din diferite zone inca putem afla interpretari asemanatoare.

Animismul, ca asa ii spune, nu a disparut dupa ce ne-am denumit omul modern si ne-am mutat la bloc. Este de-ajuns ca un dispozitiv sau masina oarecare sa functioneze defectuos si destul de repede cei care o utilizeaza sunt tentati sa ii atribuie un suflet mai ales daca sursa disfunctiei nu se lasa identificata prea usor. In acelasi spirit, masinile sunt botezate si mangaiate, unele bete de pescuit sau haine sunt considerate mai norocoase decat altele, un copiator cu toane este privit cu un amestec de suspiciune daca da rateuri si cu mare multumire daca a binevoieste sa ne scoata copia dorita.

Dar animismul reprezinta doar un sens al drumului. Oamenii nu numai ca atribuie trasaturi umane  lucrurilor si fenomenelor dar mai fac ceva, preiau caracteristici pe care le vad sau le atribuie acestora si incearca sa le adauge naturii umane. Lumea mitologiei sau mai recent a propagandei ofera nenumarate exemple. Asocierea dintre caracteristici impresionante din natura cu trasaturile oamenilor sau lucrarile lor nu e deloc rara. Eroii sunt descrisi inalti ca brazii si tari ca piatra, inocenta e legata de puritatea apei sau lacrimilor, linistea sufleteasca e asociata cu verdele campiilor sau albastrul cerului, armatele numeroase sunt asemanate cu marile, cladirile inalte sunt asociate cu cerul sau norii, durabilitatea unor constructii masive e pusa in legatura cu permanenta stancilor sau maretia muntilor.

Aceasta cale inapoi, de la lucruri catre om, poate face omul sa isi doreasca mai mult, il poate stimula sa doreasca sa isi depaseasca conditia. Aceasta dorinta se poate desfasura lin sau mai tumultos, haotic sau armonios, constructiv sau distructiv.  Cazul ideal este cel in care nevoia de perfectionare este constructiva si in armonie cu resursele persoanei si contextul general. Astfel omul poate creste. Poate deveni mai bun si poate oferi si celorlalti din castigul sau. Pe de alta parte, oamenii la care perfectionismul se desfasoara tumultos adesea aluneca in excese pregatindu-si fara vrere propria cadere si chiar si suferinta celor din jur. Uneori astfel de oameni reusesc sa capteze visele sau frustrariile altor oameni ajungand conducatori. Perspectiva rareori e benefica. Unul dintre ultimii mari sefi atinsi de aceasta boala visa o lume de blonzi inalti cu ochi albastri. Dar visul sau a provocat prea multa durere ca sa poata fi acceptat de toti ceilalti iar ca o ironie a sortii intre timp lumea a devenit tot mai colorata. Perfectiunea asa cum o vede un om poate sa nu aiba nimic de-a face cu felul in care o vad ceilalti sau felul in care evolueaza societatea.

Omul nu e perfect si nu va fi mult timp de acum inainte, tot ce poate face este sa si-o doreasca si sa faca cate ceva pentru a se apropia pe alocuri de ea. Nu e un drum usor, nu e nici neaparat placut si nu ofera garantia unui rezultat. Pe unii ii poate duce la implinire dar pentru altii e un drum spre nicaieri, plin de privatiuni, frustrare si dezamagire. Conteaza ce fel de perfectiune isi doresc oamenii pentru ca nu exista doar una singura. Perfectiunea e pana la urma doar un vis si fiecare il traieste in felul sau.