Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Anunțuri

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Majoratul mintii

Un grupulet sta langa un televizor unde se da o stire cum ca o juna de aproape 18 anisori e indragostita lulea de un domn de vreo 40 de ani. Fiind genul de stiri date ca sa creasca audienta e normal ca a facut priza si la o parte din cei care au auzit-o in acel grup. Apar unele voci revoltate, altele mai detasate sau chiar indiferente.

Care era dilema? Revoltatii acuzau in primul rand diferenta de varsta. De ce umbla un om in toata firea cu o copila? Fiecare ar trebui sa aiba relatii cu cei cam de varsta lui. E drept ca modelul cultural romanesc actual considera acceptabile relatiile cand membrii unui cuplu au varste apropiate dar nu e chiar o regula sa se intample asa. In cazul in care diferenta dintre parteneri e mai mare de 20 de ani se considera mult mai problematic daca un partener e foarte tanar dar, daca ambii parteneri sunt trecuti de 30 sau chiar 50 de ani diferenta de varsta devine aproape nerelevanta si societatea accepta mult mai usor astfel de cupluri.

De ce diferenta de varsta pana la urma e un criteriu relativ? Revoltatii din grupuletul nostru aveau raspunsul si il formulau sub forma unei intrebari retorice: „Ce stie copila aia?!?”. Din felul in care se punea intrebarea puteam sa ne dam seama ca tanara era vazuta ca o victima, ca o persoana care avea mai putine cunostinte despre viata si ca urmare judecata ei fiind mai precara domnul ar fi trebuit „sa aiba minte in cap” si sa nu permita relatiei sa evolueze.

Pana la urma despre ce vorbim? Despre obiceiuri culturale? Despre diferenta de varsta intre doi parteneri? Despre volumul de cunostinte referitoare la viata? Sunt avute si acestea in vedere dar miezul problemei il reprezinta supozitiile referitoare la capacitatea de a discerne a celor implicati. Un om tanar este asociat cu o capacitate scazuta de a discerne iar un om adult sau varstnic este asociat cu o mai buna capacitate de discernamant. Uitandu-ne la acelasi gen de stiri si vazand peripetiile si boacanele unor oameni trecuti bine de prima tinerete ne cam ia indoiala ca o varsta mai inaintata ar garanta in mod obligatoriu un discernamant imbunatatit.

Vazand lucrurile prin aceasta prisma nu putem fi siguri pentru fiecare caz particular in parte daca intr-un cuplu cu o diferenta de 20 de ani partenerul tanar are o capacitate de discernamant mai buna sau mai scazuta decat partenerul mai varstnic. Gandindu-ne la o alta situatie, vedem cum judecata oamenilor se schimba. Domnisoara e tot de vreo 18 anisori dar nu are o relatie cu un domn de 40 de ani ci cu un domn ceva mai instarit (vaduv, divortat sau plictisit de sotie) de vreo 70-80 de ani. Aceleasi voci revoltate acum pot acuza tanara de interes material si pe domnul de semne de dementa. Adica, ea nu mai e perceputa ca victima ci ca „agresor”. Ea stie ce face, el saracul e cam dus cu pluta. Ca urmare, in aceasta situatie tindem sa consideram ca discernamantul ei e mai bun decat al lui.

De ce exista aceste schimbari de opinii? Pentru ca, conceptul de discernamant este definit vag si general. Fiind o notiune mai greu de cuantificat, oamenii nu poseda o definitie clara si se bazeaza mai mult pe interpretari intuitive ale unor situatii de viata. Fiecare interpreteaza capacitatea de discernamant prin prisma unor cunostinte si intamplari de viata personale astfel ca e greu de avut un punct comun pentru toata lumea.

Desi e un concept vag si oamenii sunt marcati de subiectivitate cand vorbesc de el totusi el este foarte important pentru societate. E atat de important incat s-a stabilit si varsta cand omul are deplin discernamant: 18 ani. Conform legii odata cu implinirea acestei varste, si nici macar o zi mai devreme sau mai tarziu, omul dobandeste discernamant pentru toate aspectele vietii sale. Subit e perfect capabil sa isi aleaga un partener de viata, e considerat responsabil sa conduca o masina sau sa detina o arma letala, e considerat competent sa munceasca si sa voteze sau sa participe la viata politica.

Deci chiar asa simplu stau lucrurile, dupa cheful de majorat, noapte tarziu, zana buna vine si ne face adulti responsabili dotati cu deplin discernamant fata de noi insine si fata de altii. Parca cam suna a gluma. Vazand statisticile accidentelor de la politia rutiera si grosul accidentelor mortale cauzate de soferi cu varsta sub 30 de ani incepem sa ne indoim ca acesti soferi reusesc sa discearna intotdeauna cum e mai bine sa isi conduca masina. Urmarind tot  statisticile vedem ca  aproape jumatate dintre mariajele incheiate inainte de varsta de 25 de ani se termina cu divort. De asemenea, nu e mare noutate ca miscarile extremiste sunt mult mai populare intre tineri decat intre varstnici.

Tabloul nu e chiar asa roz. Pana la urma despre ce fel de discernamant vorbeste legea la varsta de 18 ani? Este  ceva real? Nici pe departe. Legea vorbeste de un discernamant ipotetic. Insa, vorbeste si de ceva sigur, de responsabilitati. La 18 ani nu avem in mod obligatoriu discernamantul pentru ceea ce facem dar, societatea ne incarca cu responsabilitatea deplina pentru actele noastre.