Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Anunțuri

Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Emigrantul

De ce emigreaza oamenii? Cine sunt cei care emigreaza? Sunt cei care emigreaza la fel cu cei care prefera sa stea acasa? Este emigrarea o solutie?

Oamenii bantuie pe acest pamant de cand se stiu; nu are importanta daca se ia in calcul varianta biblica ori cea evolutionista pentru ca ambele releva nenumarate migratii. Ce ii face pe oameni sa lase in urma un loc si sa doreasca sa vada alte orizonturi? Acum mii de ani problema se punea destul de simplu, oamenii erau in grupuri de vanatori/culegatori care stateau intr-un loc atat timp cat respectivul loc le asigura acoperirea nevoilor. De obicei nici nu aveau un loc fix ci mai degraba aveau un teritoriu pe care se miscau periodic in functie de anotimp, migratiile unor animale ce puteau fi vanate, coacerea anumitor plante ori fructe, etc. Aceasta organizare nomada persista si in prezent in diferite regiuni ale lumii si la diverse populatii dar de cateva mii de ani, odata cu aparitia agriculturii a aparut si o organizare mai sedentara care presupunea ca oamenii sa nu se mai plimbe dupa diferite animale si sa fuga de intemperii ci sa cultive diverse plante si sa isi construiasca adaposturi care sa ii protejeze permanent. Ar fi cam prea mult sa spunem ca cele doua organizari, nomada si sedentara, s-ar exclude una pe cealalta. Adevarul este dincolo de conflictele inerente dintre cele doua tipuri de comunitati (care era un alt motiv pentru a migra) ele au coexistat in trecut si inca o mai fac si in prezent. In acelasi timp, indiferent de care comunitate am discuta, rareori ele sunt un grup omogen cu membrii la fel de plimbareti ori asezati. Cu cat aceste grupuri erau mai mari cu atat specializarea pe diverse activitati ii facea mai diferiti. Chiar si in comunitatile de vanatori nomazi erau indivizi care mai mult stateau pe langa colibe ocupati sa repare armele ori sa pregateasca animalele vanate iar, in comunitatile mai sedentare de agricultori, erau indivizi mai preocupati sa se plimbe cu comertul de cereale ori cu cresterea unor animale care trebuiau pascute pe arii destul de mari. Din acest punct de vedere reiese ca toti ne tragem de mai demult ori mai recent dintr-o populatie de nomazi astfel ca teoretic toti ar trebui sa avem aceasi tendinta ori disponibilitate pentru a emigra.

Oamenii, exceptand poate durata medie de viata si nivelul de educatie, nu s-au schimbat prea mult. De asemenea nici motivele pentru care oamenii isi fac bagajele de emigrare nu s-au schimbat prea mult. Emigranti care isi parasesc locurile de bastina din cauza unor catastrofe naturale ori suprapopularii, cei care cauta un trai mai bun ori au obligatii profesionale, cei care fug de anumite opresiuni, aventurierii, cei care cauta sa ajunga la rude/prieteni care au emigrat inaintea lor, ori sa se regaseasca cu perechea de peste mari si tari exista demult. Singura categorie  care a luat amploare mai mult in ultimul timp sunt cei care pleaca pentru a se educa. Nici acest tip de migratie nu e ceva complet nou pentru ca este precedat de modelul calatoriei de initiere in care o persoana, de cele mai multe ori tanara, pleaca cu un bagaj restrans, cateva povete si o sete mare de cunoastere undeva in departari pentru a ajunge la cunoastere prin intalnirea cu unul sau mai multi intelepti. Si natura oamenilor si motivele pentru a emigra au ramas destul de constante de-a lungul istoriei dar numai dupa aparitia mariilor migratii facilitate de mijloacele societatii industrializate s-a pus in evidenta ca nu toti oamenii vad la fel idea emigrarii si ca ar exista anumite cauze pentru aceasta diferenta.

Printre cauzele mentionate cele mai frecvent ca ar sta la baza acestei diferente sunt aspectele legate de genetica si personalitate. S-a vorbit astfel de o „gena” a calatorului ori aventurierului dar si de un anumit profil de personalitate a celor care emigreaza. Cele doua nu ar fi complet disociate pentru ca in viziunea unora trasaturile de personalitate ale emigrantilor ar fi un efect al prezentei genei calatorului/aventurierului in acele persoane.  S-a emis si o ipoteza in acest sens (gene flow hypothesis) dar situatia ramane la fel de nelamurita. Este posibil ca prezenta unei gene (sau mai multe) sa duca la o dorinta mai mare de a calatori sau de a experimenta diverse aventuri si in acelasi timp sa conduca la anumite trasaturi de personalitate dar, este de asemenea posibil emigrarea sa aiba la baza anumite trasaturi de personalitate dar acestea sa nu aiba nimic de a face cu genele ci mai degraba cu cei care au jucat rolul de parinti ori cu experientele de viata avute.

Deoarece povestea cu genele este interesanta dar inca nu are un raspuns clar ar mai ramane de vazut care e povestea cu personalitatea. Aici datele par ceva mai concludente. Aceasta ipoteza este interesanta si pentru faptul ca desi multi oameni traiesc in conditii asemanatoare si trec prin evenimente similare totusi doar pentru o parte dintre ei emigrarea pare o solutie. Cei mai nemultumiti, mai deschisi spre experiente noi, mai extrovertiti, mai orientati spre munca, mai doritori  sa se realizeze, mai stresati de obicei emigreaza. Pe de alta parte, cei mai introvertiti, mai conformisti, mai dependenti de legaturi sociale, cu valori familiale mai puternice prefera sa ramana.  Evident ca aceasta ar fi o tipologie simplista pentru ca in realitate si cei care nu se potrivesc profilului se intampla sa emigreze. Desigur ca plecarile lor sunt mai lipsite de aventura, prefera sa plece mai aproape si pe perioade mai scurte, prefera sa plece cu contracte de munca in loc sa se urce in primul tren care trage in gara, prefera sa plece la rude sau prieteni deja stabiliti in strainatate in loc sa fie primii din tara lor undeva la capatul lumii. Concluzia pare a fi ca emigrantul e impins de ceva ce este sau considera ca fiind neplacut sau/si e foarte atras de ceva ce ii pare mult mai atractiv decat ceea ce are. El fie se simte impins sa emigreze ori considera ca ar avea un raport defavorabil intre aspiratii si realizari.

Este emigrarea o solutie? Poate fi. Insa nu intotdeauna, nu pentru oricine si rareori fara efecte secundare nedorite. Avantajele sunt mult mai evidente pentru cei care au intampinat conditii foarte vitrege in locul de bastina si reusesc sa obtina un trai relativ decent dar, nici pentru acestia nu exista garantia ca totul e doar roze. Indiferent ca plecarea se face intempestiv sub imperiul unor amenintari, fie ca se face in urma unor planificari, nelinistea insoteste permanent pe cei care pleaca. Apoi urmeaza dificultatile adaptarii si, in ciuda faptului ca multi prefera sa munceasca din greu pentru a se realiza si cauta sa nu discute despre diverse nemultumiri aparute in noua tara, tot acest efort nu ramane fara urmari si mai devreme sau mai tarziu destul de multi resimt un sentiment de tristete, remuscare ori nostalgie. In plus, pentru cei care pleaca inainte de varsta adulta (ori sunt insuficient maturizati) dar si pentru copii nascuti din familiile de emigranti mai apare si problema conflictului dintre valorile promovate de famililie si cele din tara de adoptie. Cei care simt ca totul e perfect in noua tara, fie au avut probleme serioase in tara de origine, fie asociaza tara de origine cu un sentiment negativ, fie au stat doar putin timp printre straini, fie s-au multumit cu relativ putin si inca nu au trezit sentimentul de concurenta al bastinasilor, fie sunt niste persoane deosebit de talentate ori norocoase.

Se pare ca pana la urma emigrarea e doar uneori un drum presarat cu petale de trandafiri. Mult mai adesea pare a porni din lipsuri si nemultumiri, continua cu multa munca si aduce atat beneficii cat si neajunsuri. E un drum al cautarii de mai bine in care omul, in mod mai mult sau mai putin voluntar, iese din tiparele in care a crescut si ajunge sa invete ceva mai mult despre sine. E adesea un drum in care lipsa de repere e compensata doar de vointa spre o aspiratie de mai bine ori de fuga de o amintire neplacuta.

Succesul

Este unul dintre cele mai dorite lucruri. Se vorbeste atat de mult despre succes incat fara sa vrem societatea se dihotomizeaza in cei cu si cei fara succes. Oricine a avut macar un moment in viata cand a dorit ca efortul sau sa fie incununat de succes. Desi este un fapt atat dorit si ocupa atat de mult loc in mentalul colectiv parerile divergente nu lipsesc.

Exista un singur fel de succes? Nici pe departe. In mare succesul este asociat cu o reusita intr-un anumit domeniu sau intr-o anumita activitate dar exista si un curent care asociaza succesul cu bunastarea sau puterea obtinuta. Pentru cei mai multi succesul este in legatura directa cu valoarea proprietatilor sau marimea conturilor. Pentru multi altii succesul este legat de faima, de respectul sau adulatia pe care o arata cei din jur. Pentru un grup mai mic succesul este in legatura cu puterea de a controla. Pentru un grup si mai mic succesul are conotatii morale sau spirituale.

In afara de cei care urmaresc o anumita dezvoltare spirituala din nevoia de armonie interioara, toate celelalte variante ale succesului implica componenta sociala. Uneori este mai pregnanta alteori mai disimulata dar, intotdeauna e prezenta. Cei care vor acceptul sau respectul celorlalti sunt dependenti 100% de ceilalti. Uneori pentru aceasta apeleaza la convingere, persuasiune sau manipulare. Alteori gasesc o modalitate de a face bani si apoi isi formeaza un nucleu de sustinatori sau daca nu reusesc aceasta atunci merg pe calea mai simpla si isi cumpara un cerc de laudatori. Cei care doresc succesul pentru a-si creste averea, respectiv calitatea vietii, depind si de opiniile celorlalti. Atat timp cat oamenii oamenii doresc sa castige pentru a-si acoperi nevoile la un nivel decent aspectul social exista, dar nu e foarte pronuntat. Odata insa ce omul inclina spre achizitia de bunuri sau servicii considerate in segmentul de lux, aspectul social este mult mai accentuat. De multe ori oamenii cumpara obiecte de lux doar pentru a-si etala resursele in fata celorlalti. Din pacate in aceasta logica stramba acel „cuget deci exist” e transformat in mult mai prozaicul „consum, deci exist” iar cu cat se consuma mai mult sau mai scump cu atat omul poate avea impresia ca traieste mai intens. Nevoia de control nu este unitara, unii vor succesul pentru a dobandi control asupra propriei vieti si doresc sa scape de „socialul” din viata lor, iar altii vor sa ii controleze pe ceilalti vor sa isi extinda influenta in societate. Pana la urma se pare ca notiunea de succes are multe de a face cu viata in grup.

Nu toate societatile, din toate perioadele istorice,  au aceleasi definitii ale succesului. In fiecare societate dintr-o anumita perioada sau locatie exista cateva modele ale omului de succes. Adeseori aceste modele sunt divizate in functie de genul, varsta sau microgrupul de care apartine o persoana. Trecand de aceste diferente exista insa si puncte comune. Pentru cei tineri modelul presupune ca ei pot sa isi insuseasca cat mai bine abilitatile care se presupune ca le vor asigura un trai prosper, in perioada adulta succesul este confirmarea cunostintelor sau abilitatilor detinute si transformarea lor in bani, influenta sociala, etc.

Exista o reteta a succesului? Mare parte a oamenilor asociaza succesul cu o crestere, o transformare. Aceasta este pusa seama nivelului de vointa si munca. Idea reclamei de la Adidas  „daca vrei, poti” a preexistat reclamei si fiind foarte sintetica, a venit ca o manusa pentru cei care cred ca munca si vointa aduc succesul. Altii asociaza succesul cu pedigree-ul persoanei, cu relatiile existente sau pur si simplu de sansa. Adevarul este ca nu exista nici o reteta verificata pentru a ajunge un om de succes. Succesul este un amestec capricios de asumare a anumitor valori, resurse, munca, context si noroc. Ce are succesul cu asumarea de valori? Deoarece societatea promoveaza modelul succesului se pot vedea oameni care adera la acest model dar se pot vedea si oameni care sunt in afara acestui trend social si prefera sa isi stabileasca alte prioritati in viata chiar daca prin aceasta sunt siguri ca niciodata grosul populatiei nu ii vor considera oameni de succes. Ce sunt resursele? Am putea sa ne gandim la bani, la relatiile cu care pot ajuta familia sau prietenii sau alte forme de sprijin dar nu am acoperi intreaga arie a resurselor. Adesea oamenii uita ca si intelectul, educatia primita, modelele familiale avute in copilarie, sanatatea mentala sau fizica sunt tot resurse. Oamenii nu sunt nici pe departe egali in ceea ce priveste aceste resurse. Munca este foarte valorizata si se poate spune ca oarecum e pe buna dreptate in aceasta situatie dar se uita ca volumul muncii nu este nici pe departe in corelatie directa cu succesul sau prosperitatea. Munca lipsita de un plan si de elementul original nu are nimic de a face cu succesul si doar foarte rar cu o oarecare prosperitate. Contextul si sansa sunt si ele foarte importante. Contextul pune la dispozitie anumite oportunitati care pot fi exploatate. Daca omul nu este la locul si timpul potrivit se poate intampla ca toate eforturile sale sa fie complet inutile si sa nu aiba nici o sansa sa acceada la starea de succes. Sansa se refera la norocul unora in defavoarea celorlalti. Desi contextul ofera sanse tuturor si sa zicem ca resursele de care dispun si munca pe care o depun mai multi oameni sunt aproape identice, norocul face diferenta intre ei si doar unul va avea acces la oportunitatea oferita de un anumit context.

Multe dintre aceste componente ale succesului sunt neglijate si oamenii pot cadea in pacatul sa isi asume succesul mai mult decat e cazul. Insa, desi succesul este atat de dorit, oamenii se intampla sa uite un lucru simplu, ar trebui sa fie mai atenti ce isi doresc pentru ca se poate intampla sa le reuseasca…

Conducerea perfecta

Deoarece cand doi oameni sunt impreuna unul tinde sa fie seful celuilalt, foarte probabil, problema conducerii in societatea umana e la fel de veche ca omul insasi.

Dat fiind ca este o problema atat de veche iar conducerile din prezent sunt departe de a fi ideale s-ar putea spune ca omenirea a risipit cateva mii de ani fara a putea ajunge la un model de conducere fara efecte secundare. Exista multe forme de conducere dar multe dintre ele sunt doar expresii diferite ale aceluiasi model. Pe de alta parte, modele pot fi considerate dupa diferite criterii ajungandu-se la clasificari destul de stufoase si ambigui; de aceea poate cel mai simplu ar fi sa fie amintite doar cateva dintre cele mai cunoscute: autoritare, birocratice, democratice si laissez-faire.

Modelele autoritare sunt cele mai vechi. In varianta mai tiranica, liderul incearca sa concentreze in mainile sale cat mai multa putere si o aplica discretionar prin reguli stabilite arbitrar. El poate fi egoist, egocentric, arogant sau ostil. Canalele de comunicare intre lider si cei multi sunt cel mai adesea unidirectionale: vocea celui din varful piramidei se aude pana in ultimul cotlon dar vocile celorlalti nu au nici o sansa sa razbata la urechile liderului. De obicei regula este ca „ordinul se executa, nu se discuta” iar aceasta regula este bine implementata printr-un mecanism bine pus la punct de pedepse si recompense. Seful da ordine iar ceilalti le executa sub ochiul sau atent si critic. Parerile, intrebarile, initiativele sunt descurajate de la bun inceput. Creativitatea e privita cu suspiciune si reprimata. Filosofia acetui model pleaca de la premisa ca liderul stie tot si stie tot ce este mai bine pentru feuda lui.

Privind un astfel de model de conducere multi oameni se pot intreba de ce e atat de raspandit si acceptat. Pentru ca de cele mai multe ori functioneaza. Daca mediul este clar structurat, sarcinile sunt simple/rutiniere, executantii sunt neinstruiti sau iresponsabili, exista termene limita presante, abordarea autoritara obtine cele mai bune rezultate.

Aspecte negative: cei multi sunt tensionati, tematori, ceea ce conduce pe unii  la dependenta fata de lider iar in cazul altora la absenteism sau sabotaj.

Modelele birocratice presupun conducerea dupa reguli scrise. Orice trebuie facut conform procedurii. Daca cumva ceva nu e mentionat in proceduri pasul firesc este adresarea catre esalonul superior. Originalitatea sau initiativele personale sunt descurajate sau primite cu mari rezerve. Sistemul este inaintea omului. Sistemul este inaintea realitatii. Procedura se aplica chiar daca procedura in sine sau rezultatul ei este ineficient, inutil sau absurd.

Nici acest model nu pare sa aduca multa bucurie in viata oamenilor dar excluzand partea cu termenele limita presante, toate argumentele care ajuta modelul autoritar sa fie de succes, favorizeaza si modelul birocratic.

Aspecte negative: consuma multe resurse si timp chiar daca nu ar fi necesar, incurajeaza fuga de raspundere si creste dezinteresul fata de orice activitate reglementata birocratic.

Modelul democratic deja suna mult mai bine. Toata lumea isi da cu parerea, toti participa la luarea deciziilor la diferite niveluri. Liderul e un element suportiv pentru ceilalti, incurajandu-i sa isi dea cu parerea. Acelasi lider aduna toate aceste pareri iar apoi ia o decizie care sa impace cat mai multe dintre punctele de vedere exprimate de catre ceilalti.

Desi modelul pare aproape perfect el devine cu adevarat eficient doar cand cei implicati beneficiaza de educatie si experienta.

Aspecte negative: se pierde mult timp, consuma multe resurse, scade disciplina.

Modelul laissez-faire are o istorie mai recenta. Anecdotele istorice spun ca expresia a rezultat in urma unei intalniri a ministrului de finante  Jean-Baptiste Colbert si un grup de afaceristi francezi condusi de un oarecare domn Le Gendre.  Pentru a intelege contextul povestii trebuie amintit ca toata tarasenia se petrecea pe la 1680 iar dom’ Colbert, desi era un om respectat in breasla lui, avea o vesnica problema cum sa adune mai multi bani la visterie pentru a reduce deficitul de buget pe care dragul sau rege Louis al XIV il adancea purtand nesfarsite razboaie. La acea intalnire dintre ministru si afaceristi, dom’ ministru a vrut sa se arate favorabil fata de afaceristii si negustorii de la care lua destule taxe si i-a intrebat ce ar putea sa faca statul francez pentru ei. Se pare ca Le Gendre rumegase mult pe aceasta tema iar in acea zi chiar era pe faza pentru ca raspunsul sau a fost foarte scurt si concis: „Laissez-nous faire”. Adica „lasati-ne sa facem” sau, intr-o traducere mai aproape de sensul ei: „lasati-ne sa traim”.

Nu stim cat de adevarata este povestea de mai sus dar dupa aceasta data in Franta  si apoi si literatura engleza expresia „laissez-faire” este folosita tot mai des de autori care care promovau mai putine reglementari sau interventii intr-un anumit sistem. Esenta acestui model se refera la virtuala absenta a liderului. El da cat mai putine indicatii sau reguli si lasa pe ceilalti sa faca cum cred ei ca e mai bine. Pentru a functiona acest model are nevoie de oameni pasionati de ceea ce fac si care au experienta in domeniul lor.

Aspecte negative: in cele mai multe situatii oamenii au nevoie de un feed-back la munca lor astfel ca acest model poate instala o stare de confuzie ce se va regasi si intr-o eficienta scazuta. De asemenea, poate conduce la contestarea liderului.

Una peste alta se pare ca nici unul dintre modele nu este perfect. Eficienta modelului depinde de calificarile, asteptarile si pasiunile celor multi, natura sarcinilor care sunt de indeplinit, timpul si resursele avute la dispozitie. Daca masa umana e mai putin pregatita, timpul si resursele sunt limitate, modelul autoritar se impune aproape intodeauna. Daca oamenii au o pregatire oarecare dar nu multe pasiuni, exista resurse si timp atunci modelul birocratic clasic poate sa functioneze bine. Celelalte doua modele, democratic si laisse-faire necesita oameni bine pregatiti, mult timp si resurse dar sunt foarte bune cand oameni stiu ce au de facut, vor sa isi dezvolte abilitatile ori, sarcinile de rezolvat necesita colaborare sau originalitate.

Realitatea oricand excede teoria astfel ca o clasificare cu patru modele este simplista. In viata de zi cu zi aceste modele se amesteca in diferite proportii rezultand combinatii mai mult sau mai putin faste. Amestecul de autoritate cu birocratie a adus la multa suferinta dar nici democratia amestecata cu birocratie nu e chiar bucurie. Alteori autoritatea se poate amesteca cu democratia sau laissez-faire si conduc la cei numiti despoti luminati si ale caror cladiri sau opere de arta pot fi admirate in mai toate marile orase ale lumii.

Nu exista model sau combinatie de modele ideala. Exista doar oameni si nevoi. Acel model care ii ajuta sa supravietuiasca si eventual sa ii faca fericiti e formula optima pentru ei si vremea lor.

Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Schimbarea sociala

Ce este o schimbare? Poate semnifica multe lucruri dar in mare este o inlocuire a ceva cu altceva sau o trecere de la o stare la alta. Uneori schimbarile sunt percepute ca evenimente unice minore sau majore pe cand alteori au loc multiple schimbari care constituie o perioada de transformari.

La nivel social pana prin Evul mediu schimbarile erau mai degraba elemente punctiforme care de multe ori avea relevanta doar la nivel local. Cate un meserias mai imbunatatea axul la roata carutii sau un mecanism la un dispozitiv agricol dar in rest era liniste si pace. Omul putea fi aproape sigur ca lumea in care s-a nascut va fi in foarte mare parte o succesiune de evenimente repetitive.  Incepand cu perioada renascentista si ulterior continuandu-se revolutia industriala lucrurile au luat o alta intorsatura. Semintele schimbarii erau deja plantate cu mult inainte odata cu inceperea epocii explorarilor si colonizarilor care au fost stimulate de dorinta negustorilor si a regilor de a face bani. O serie de tehnologii, chiar daca nu erau deosebit complexe sau avansate au inceput sa circule dintr-o tara in alta, de pe un continent pe celalalt.

Astfel, istoria umanitatii poate fi legata de evolutiile din domeniul metalurgic. Initial metalele au fost asociate predominant cu armele si desi evolutia cunostintelor metalurgice a fost permanent stimulata sau in asociere cu domeniul militar, cu timpul prelucrarea metalelor a influentat si restul societatii. Utilizarea de metale noi si tehnologiile de prelucrare au fost si inca sunt domenii de actualitate. Incepand cu mici mecanisme de orientare pe mare, de masurare a timpului si continuand cu dispozitive sau utilaje complexe care inlocuiau munca omului metalele au fost strans legate de orice schimbare in istoria umanitatii. Pe langa evolutia din domeniul metalelor, a avut loc si un transfer de plante, de bunuri de larg consum, de noi materiale sau chiar de obiceiuri sociale sau legi.

Dar schimbarea nu e legata doar de idea de progres ci si cu cea de regres. Uneori castiga sau pierde toata lumea, alteori castigul unora poate fi pierderea altora. Migratiile popoarelor barbare au distrus civilizatii mult mai elevate iar perioada colonizarilor nu a fost chiar mana cereasca pentru cei colonizati. Deoarece schimbarea are si acest potential distructiv ea nu este la fel de dorita de toata lumea. Unii sunt aparatori ferventi ai ideii de schimbare, altii o urasc cu toata fiinta lor. Restul, cei mai multi dintre oameni, o privesc ambivalent. Schimbarea  poate fi si buna si rea astfel ca desi nu se pronunta categoric in favoarea sau defavoarea acesteia,  incearca sa profite de avantaje si sa evite dezavantajele.

Uneori schimbarile au loc consensual pentru ca aduc avantaje in diferite gradiente cam tuturor. E o schimbare ce are loc prin asimilare. Alteori schimbarile sunt initiate si impuse de un grup sau o persoana care se asteapta la anumite avantaje. Acesti initiatori iau atitudine fie pentru ca au anumite interese, fie pentru ca societatea e prea lenta. Deoarece schimbarile care aduc doar avantaje sunt mai rare si oricum nu prea incaiera oamenii punctul nevralgic se pare ca il constituie schimabrile care aduc si dezavantaje. In cazul in care exista un grup activ si o masa initial indiferenta implementarea schimbarii tot timpul naste reactii contrare. Se vorbeste mult de rezistenta la schimbare, fiind adesea asociata cu anumite optici mai inguste. Cei care nu vor schimbarea sunt prezentati ca persoane care nu inteleg mersul lucrurilor sau ca fiind atasati de valori perimate. Se poate intampla si asa dar acest punct de vedere e discutabil. Oamenii de obicei pot sa inteleaga mersul lucrurilor  iar atasamentul de valori are cel mai adesea o motivatie legata de un beneficiu.

Ce poate aduce negativ o schimbare? Sunt foarte multe feluri de consecinte neplacute dar in mare se refera la anumite elemente afective sau la pierderea unor beneficii. In primul caz oamenii pot refuza avantaje evidente, materiale sau de alt fel, din atasament fata de obiectul schimbarii. Omul nu este interesat de altceva mai bun pentru ca nu doreste sa schimbe cu nimic ceea ce deja are. In al doilea caz anumite persoane se pot opune schimbarii pentru ca le lezeaza castigurile, le reduce aria de influenta/control sau le afecteaza imaginea in fata celorlalti. Oamenii aflati in aceste situatii au tendinta de a se opune schimbarilor. Este mai greu de argumentat in favoarea schimbarii cand ea nu aduce doar beneficii ci doar inlocuieste anumite neajusuri cu altele. In acest moment apare suspiciunea si oamenii se intreaba de ce ar trebui sa lase ceva de la ei ca sa castige altii. Se deschid doua variante. Schimbarea este impusa sau negociata. Impunerea schimbarii necesita multe resurse pentru a o implementa si chiar si mai multe resurse pentru a o pastra deoarece permanent vor fi oameni care o vor sabota. Varianta negocierii incearca sa evite acest inconvenient. Desi ea depinde mult de fiecare context in parte, pentru a convinge pe cineva sa accepte o schimbare se pot face doar doua lucruri, sa i se garanteze conservarea avantajelor detinute sau, sa se negocieze garanteze alte beneficii in schimbul celor care vor fi pierdute. Cel mai simplu pare a garanta ceea ce omul deja are dar se poate intampla ca idea schimbarii sa afecteze tocmai acel lucru si varianta sa nu poata fi luata in considerare. Ramane varianta a doua, de a face un schimb, dar pentru ca aceasta sa reuseasca este nevoie sa fie gasite punctele de interes deoarece  conteaza nu doar ca schimbul sa se faca intre elemente de valori egale ci si ca cel afectat sa devina interesat.

In prezent societatea este un loc tot mai aglomerat si cu schimbari tot mai rapide. Linistea neschimbarii pe care o asociem cu mentalitatea din perioada evului mediu mai e la indemana doar daca ne mutam intr-o zona aflata departe de tehnologie sau de cerintele vietii actuale. Pana la urma se pare ca orice varianta am alege fiecare din ele are un pret…

Leviathan-ul

Ce este leviatanul? Sensul cuvantului s-a mai schimbat cu timpul dar in general era considerat un fel de monstru marin. Mai era considerat si unul dintre paznicii Iadului. Partea comuna ar fi ca e vorba de o fiinta imaginara, mitologica. Oricum, probabil de la aceasta imagine de dihanie mare, complexa, puternica si care mai avea si veleitati de paznic i-a venit lui Hobbes idea sa-si boteze cartea sa fundamentala: Leviathan.

Trebuie spus ca Hobbes nu scria carti de copii sau enciclopedii despre vietuitoare marine. El a ramas cunoscut ca filosof politic. Traind in Evul Mediu si tinand cont ca vremurile nu erau prea sigure in anii aceia, probabil din ceea ce a putut vedea in jurul sau, i-a venit venit in cap o  idee ce-l macina. I s-a parut ca trebuie sa isi dea cu parerea asupra naturii umane si ca ar avea niste optiuni cum sa se faca pentru a merge lucrurile mai bine. Ideea sa de baza era destul de simpla: omul in starea sa naturala nu cauta nimic altceva decat propria placere egoista iar aceasta atitudine individualista ar fi dus inevitabil la un razboi al fiecaruia impotriva tuturor.  Plecand de aici Hobbes mai face o presupunere: din simplu interes personal si dorinta de auto-conservare oamenii decid sa se asocieze in grupuri iar prin aceasta ei sunt de acord sa renunte la o parte din libertatea naturala initiala in favoarea unui conducator, pentru a putea sa pastreze restul. Pentru ca lui Hobbes ii placea sa gandeasca el nu se opreste la idea unui simplu conducator si imagineaza si idea de stat condus de un conducator. De aici povestea se complica. Cica acest stat ar fi cel care are caderea de a hotara ceea ce e drept sau nedrept, ceea ce e corect sau gresit iar acelasi stat prin bratul greu al legii asigura si sanctiunile considerate cele mai eficiente pentru face oamenii sa aiba un comportament „corect”.

Din toata scrierea lui Hobbes razbate un iz moral. Omul in stare naturala e vazut ca imatur, sub imperiul poftelor si pus pe bataie cu toata lumea. Pe de alta parte statul si conducatorul asigura functionarea „corecta” a oamenilor. Adica cum, statul nu e compus tot din oameni? Conducatorul nu este si el om? Nu cumva slabiciunile oamenilor contamineaza si statul si pot fi prezente si la conducator?

Dupa inca cateva sute de ani, si nenumarati regi, regine, imparati si imparatese care au facut din propria placere lege si au pornit nesfarsite razboaie doar din lacomie sau capriciu a devenit clar ca Hobbes gresea cand vorbea de conducatorul absolut care are ultimul cuvant despre ceea ce e bine sau rau.  Dar idea de stat, leviathan-ul, a supravietuit caderii sau restrangerii puterilor monarhiilor.

Cum a fost salvat leviathan-ul? Cu un mic import de date din antichitate. Oamenii s-au lamurit ca un singur cap, oricat ar fi el de incoronat si indiferent cat de albastru s-ar presupune ca ar fi sangele care ii curge prin capilare, se intampla sa mai greseasca. Si atunci ce au zis ei? Sa puna la conducere mai multe capete si sa le mai si schimbe din cand in cand. Pentru o astfel de solutie era perfecta idea democratiei. Asa ca, a inceput nebunia cu partidele, cu alegerile, cu parlamentele si presedintii. Leviathan-ul a supravietuit, idea de stat a mers mai departe.

Asta nu inseamna ca totul a mers perfect si oamenii radiau de bucurie cand era vorba de relatia cu statul. Leviathan-ul lui Hobbes introducea ceva nou in filosofia politica: idea ca realitatea/societatea functioneaza ca un sistem dinamic. Analogia cu fiinta mitologica incepe sa prinda tot mai multa substanta, statul chiar e un sistem care se bazeaza pe relatii dinamice cu „supusii” sai. Dar analogia merge si in sens invers. Daca statul e ca un monstru imens si cu o dinamica interna complexa, atunci la fel ca si orice fiinta vie trebuie sa consume ceva ca sa-l tina in miscare. Oare care e meniul preferat al leviathan-ului? Astazi, in general ii plac taxele, multe taxe. Inainte ii placeau si birurile in produse dar acum s-a emancipat si prefera banii. Cu cat dihania e mai mare cu atat consuma mai multi bani rezultati din taxe. Iar uneori, cand leviathanii sunt mai putin rationali decat estima Hobbes si se bat ca chiorii intre ei pentru resurse sau mandrii nationale jignite atunci devin si carnivori si prefera carnea de tun. Leviatanii autoritari agreaza meniurile mixte, taxe amestecate cu snitel de dizidenti.

Excesele leviathan-ilor, la fel ca si excesele conducatorilor au pus lumea pe ganduri. Iar unul mai istet s-a intrebat: Daca statul controleaza tot, cine controleaza controlorii? Si de aici au rezultat o gramada de alte institutii/organe ale leviathan-ului care trebuiau sa le controleze pe cele vechi. Parea chiar o idee buna dar problema e ca dihania a mai crescut un pic si ii trebuiau si mai multe taxe. In plus, nici in aceste institutii nu s-au gasit intotdeauna oamenii perfecti asa ca multe dintre ele s-au molipsit de metehnele celor vechi si au preferat sa traiasca in pace uneori mai harjonindu-se doar de dragul contribuabilului ca sa nu spuna ca a platit taxele chiar degeaba.

Apare din nou problema calitatii institutiilor care rezulta din calitatea oamenilor care le compun. Pentru ca sunt atat de multe institutii ineficiente si preocupate excesiv doar sa asigure beneficii propriilor membri ce se poate spune? Ca Hobbes avea dreptate ca omul e miscat doar de interesul propriu? Ca Hobbes a gresit si ca omul ramane un egoist interesat doar de placerile sale chiar daca ajunge sef? Ca leviathan-ul are filii si ii aduce aproape doar pe cei corupti? Ca cei corupti sunt atrasi de leviathan pentru borcanul sau cu miere reprezentat de  banii adunati din taxe? Un pic de adevar este in toate aceste intrebari. Nici omul si nici statul nu sunt perfecti.

Si atunci, ce a dovedit oare supravetuirea statului? Ca e un lucru bun desi mai necesita mici ajustari? Ca e cel mai mic dintre relele posibile? Ca omul e o fiinta comoda si ia de buna lumea in care se naste? Sau ca, leviathan-ul a devenit mai puternic ca… omul?

« Older entries