Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Anunțuri

Asumarea

Despre ce ar fi vorba? Despre ceea ce se ia in carca proprie sau se pune in carca altora precum si de felul in care se face acest lucru.

Esecul si succesul insotesc permanent omul. Desi succesul este atat de adulat iar esecul atat de putin dorit fiecare are rostul sau. De foarte multe ori oamenii cred ca succesul reprezinta o confirmare a unui efort personal, gasirea unei retete perfecte pentru a obtine un rezultat. Aceasta opinie contine un sambure de adevar dar nu tot adevarul. Ceea ce se uita este ca niciodata omul nu cunoaste si nu controleaza toata variabilele care conduc la un anumit rezultat. Daca ceva a reusit este pentru ca cineva a controlat anumite variabile iar multe alte variabile s-au manifestat favorabil, neutru sau doar putin nefavorabil. Acest lucru se poate sesiza mai usor si in marketing. S-au scris sute sau poate chiar mii de carti in domeniu, se considera ca exista retete de succes, s-au facut nenumarate clasificari si liste de pasi si se dau ca exemple tot felul de istorioare cu „happy end” a diferite produse, comercianti sau fabricanti. Totul pare simplu, o insiruire de algoritmi verificati care trebuie invatati si apoi aplicati. Astazi toata lumea are acces la acest gen de carti sau tratate dar desi se pot respecta toti pasii mentionati in aceste carti totusi, nu fiecare efort este incununat de succes. Aplicand o reteta care a functionat in trecut nu ofera garantia succesului in prezent. Desi exista persoane privite ca adevarati guru in marketing nici acestia nu sunt infailibili. E adevarat ca multe din eforturile lor au fost incununate de succes dar nu toate. Ce se poate intelege din toate acestea? Succesul confirma un anumit efort intr-un anumit context dar nu spune prea multe sau chiar nimic despre context. Astfel, un efect frecvent al succesului este acela de a confirma un fel de a fi/de a actiona si implicit sa creasca increderea in propriile forte, judecata, teorii, instincte sau decizii. Din aceasta cauza succesul nu este doar un „happy end” ci adesea chiar un sfarsit deoarece incheie o perioada de zbatere prin propunerea unui anumit model/algoritm ca raspuns sigur pentru obtinerea unui anumit rezultat. De obicei cu cat succesul este mai mare cu atat mai puternic, mai magic, va fi si modelul promovat. In cazul unui succes rasunator va trebui sa treaca mult timp pentru ca cineva sa aiba curaj ridice doua degetele si sa aduca obiectii, imbunatatiri ori sa propuna un alt model.

Care ar fi rostul esecului? Sa intristeze oamenii? Sa bucure adversarii? Desi se poate intampla si asa, utilitatea esecului se manifesta altfel, face oamenii sa analizeze. Cand lucrurile merg bine exista tendinta de a lua lucrurile de-a gata, cand ceva nu merge chiar perfect multi oameni au tendinta de a se uita la partea buna a lucrurilor si sa nege sau sa neglijeze micile disfunctionalitati insa, cand mai multe lucruri cam scartaie sau merg rau atunci oamenii incep sa gandeasca si incearca sa gaseasca sursele problemelor si o rezolvare pentru ele. Din acest punct de vedere nereusitele stau la baza evolutiei si progresului uman in toate domeniile. Succesul spune doar ca s-au luat in calcul suficiente variabile sau ca unii au fost norocosi. Esecul vorbeste despre limite si indeamna la analiza.

Daca esecurile au atata relevanta de ce oamenii „reusesc” atat de des sa nu invete nimic din ele? Pentru ca omul are tendinta de a considera ca esecurile altora rezulta din deficientele lor ca persoane si sa considere ca esecurile proprii se datoreaza aproape exclusiv contextului sau actiunii altor persoane. In mod obiectiv adevarul e undeva la mijloc, esecurile tuturor oamenilor se datoreaza atat factorilor personali cat si celor contextuali. Ce ii impiedica pe oameni sa vada realitatea relevata de esec? Exista multe cauze; poate fi vorba de aspecte culturale, trasaturi de personalitate, conceptia despre lume/viata, credinte sau chiar si nivelul de inteligenta avut de fiecare.  E adevarat ca fiecare dintre aceste aspecte poate explica intr-o oarecare masura de ce oamenii pierd posibilitatea de a-si intelege esecurile si de a invata din ele. Insa, explica ele fenomenul in totalitate? Putin probabil.

Omul nu fuge doar de esecuri, el fuge si de idea de esec.  Sa luam niste exemple banale din viata de zi cu zi. Exista destule surse de informatii care informeaza asupra probabilitatii semnificative (adesea peste 20-30%) ca aderenta la un anumit viciu sa cauzeze diferite boli ori chiar decesul. In contrast, periodic se desfasoara diferite jocuri care propun un castig consistent dar si foarte improbabil deoarece sansa de a-l castiga este adesea de 0,01% ori chiar mai mica. Privind lucrurie in mod obiectiv am fi tentati sa credem ca oamenii renunta la vicii pentru ca au sanse foarte mari sa-si produca suferinta si evita jocurile de noroc pentru ca exista sanse foarte mici sa castige. Am putea sa ne dam o astfel de parere dar realitatea ne-ar contrazice pentru fiecare presupunere. Oamenii continua sa aiba vicii chiar daca afla de posibilitatea mare de a-se imbolnavi, oamenii investesc in jocuri ani de zile desi sansa de a castiga este infima. Oare ce aritmetica stramba foloseste mintea omului de ii pare improbabil sa-l afecteze un efect negativ ce are loc cu o probabilitate de 30% dar ii pare mult mai sigur sa aiba noroc la o sansa de 0,01%? Raspunsul ar fi ca, referitor la actiunile sale,  omul isi asuma mai degraba efectele pozitive putin probabile ce se manifesta in viitorul apropiat decat efectele negative mult mai probabile ce se manifesta in viitorul indepartat.

Discutand despre asumare se releva un tablou care ciunteste ceva din imaginea idealizata a omului ca fiinta rationala si responsabila. Nu, din pacate omul nu e atat de rational si nici de responsabil pe cat ne-ar place sa credem. Dar, exista si un aspect pozitiv, vazand felul in care un om isi asuma consecintele actiunilor trecute sau isi construieste expectatiile fata de actiunile sale viitoare se poate spune ca avem deja un bun indicator asupra maturitatii gandirii sale. E mult sau e putin acest lucru? Raspunsul depinde de fiecare si se schimba odata cu schimbarea varstei mintii sale.

Esecul

Esec? Nu suna bine deloc. Nimanui nu ii place sa piarda. Intr-o lume ce valorizeaza competitia si succesul a inregistra un esec pare o situatie putin confortabila. Ce este un esec? Desi exista mai multe sinonime pentru acest cuvand: infrangere, nereusita, insucces, cadere, etc. , este greu de spus ca vreunul din aceste cuvinte lamuresc cu exactitate ce ar fi un esec.

De unde provine aceasta ambiguitate? Din subiectivitatea cu care sunt privite esecurile si din multitudinea de criterii dupa  care pot fi ele analizate. Subiectivitatea este usor de remarcat in situatii in care intr-un grup de persoane, care au un scop comun, un anumit rezultat este considerat un succes de catre unii si un esec de catre altii. Un scor obtinut la un meci oarecare poate fi o incantare pentru cativa jucatori, poate fi considerat acceptabil de alti cativa si poate fi vazut ca un esec de restul. Se poate vorbi de un gradient al esecurilor, ele putand fi considerate partiale sau totale. Pe de alta parte asa cum castigurile pot fi de mai multe feluri tot asa si esecurile pot fi variate. Un esec poate fi financiar, de imagine, de influenta, etc. Oamenii pot lua in calcul multe criterii cand evalueaza reusita/nereusita unei actiuni sau activitati, efortul, investitiile, modalitatea de executie, moralitatea mijloacelor de executie, timpul avut la dispozitie, resursele disponibile, capacitatea de organizare, precum si multe altele.

Incercand sa gasim elemente comune in tot acest hatis al subiectivitatii si al multitudinii de criterii se poate spune un singur lucru. Esecul este mai adesea o traire decat un fapt. Esecul este raportat la o suma de asteptari si mai rar la niste date exacte. Fiecare om are anumite convingeri ce il indeamna spre anumite actiuni sau atitudini in speranta de a obtine anumite rezultate. Privind mai obiectiv, incapacitatea sau nesansa de a ajunge pe deplin la aceste rezultate poate fi privita ca un esec.

Desi nereusita de a ajunge la un rezultat dorit pare o definitie destul de scurta si cuprinzatoare a esecului, acest raspuns deschide si intrebari. Adica cum, un om care a dorit sa bata un cui in perete intr-un minut si a si reusit sa faca acest lucru a fost un om incununat de succes iar un alt om care si-a propus sa bata 10 cuie in perete tot intr-un minut si a reusit sa bata doar 9 a inregistrat un esec? Desi definitia ramane in picioare totusi bunul simt ne impinge sa luam in calcul si complexitatea sau dificultatea scopului urmarit. La fel de importante sunt si resursele disponibile sau angrenate. Nu e tot una sa bata cuie un tip atletic si intr-o stare fizica excelenta sau o persoana firava, suferind de un discomfort sau chiar de un handicap oarecare. Nu este de uitat nici contextul pentru ca este de luat in calcul si duritatea zidului in care se bat cuiele dar si factorii perturbatori care se pot manifesta in timpul realizarii respectivei activitati. Iar aceste cateva repere nu sunt decat unele dintre cele mai evidente si relevante.

Parca pentru a complica lucrurile si mai mult esecul este incarcat si cu o dimensiune temporala.  Se spune ca nu e relevant daca se castiga o batalie, conteaza cine castiga razboiul. Sunt atatea exemple de oameni de succes care au inregistrat nereusite in viata lor. Marea lor abilitate, pe langa efort sustinut, organizare, noroc si multe altele, a fost sa considere toate aceste nereusite doar niste lupte pierdute si sa continue sa spere ca isi pot atinge obiectivele dorite, ca pot castiga razboiul pe care l-au inceput. Privind din aceasta perspectiva esecul poate rezulta  din doua motive, din imposibilitatea fizica a atingerii scopului propus cu mijloacele sau timpul avut la dispozitie sau, din renuntarea la scopul propus. Imposibilitatea fizica este relativa. Mai ales in domeniul tehnic sau stiintific, ceea ce este imposibil astazi poate deveni posibil maine de aceea sunt multi oameni care nu sunt intimidati de esecurile provocate de astfel de limite. Odata insa cu renuntarea, posibilitatea sau imposibilitatea atingerii unui obiectiv devine nerelevanta pentru ca omul renunta sa mai investeasca in atingerea lui. De ce unii oameni pot trece peste esecuri iar altii renunta cand dau de greutati? Un astfel de raspuns implica in primul rand felul de a fi al omului si convingerile sale. Cu cat un om este mai convins de un lucru cu atat el va fi mai greu de oprit. Nu lipsa resurselor sau a timpului face oamenii sa renunte ci in primul rand lipsa sau slabiciunea convingerilor asupra scopului dorit. Cu cat un om isi propune scopuri mai superficial cu atat va renunta mai usor la ele.

Desi cel mai adesea, la o prima privire, in estimarea esecului oamenii iau in calcul doar rezultatul final mai devreme sau mai tarziu se pune si problema eficientei cu care a fost obtinut un anumit rezultat. In mod oarecum paradoxal si un succes poate fi considerat un esec. Nimeni nu este deosebit de incantat cand, desi a reusit sa isi atinga scopul propus, constata ca a platit pentru el mai mult decat ar fi fost dispus. A plati pentru ceva cu timp, munca sau bani mai mult decat se crede ca face e un sentiment frustrant. La fel de frustrant este sa se constate ca scopul dorit aduce implicatii nedorite sau ca nu corespunde deloc expectatiilor sau aspiratiilor initiale. Acest gen de esec adesea ramane ascuns celorlalti dar cel ce il traieste il resimte ca o nereusita si va incerca sa limiteze efectele sale renuntand la ceea ce a obtinut sau incercand sa compenseze cu altceva.

Orice ar incerca oamenii sa faca, esecurile nu se pot evita. Unii prefera sa isi stabileasca obiective facile altii sa lupte chiar si cu morile de vant doar ca sa nu fie siliti sa simta gustul esecului. Insa, dincolo de aceste modalitati nerealiste de a-si proteja imaginea, oamenii pot face altceva, sa invete din nereusita lor. Sa invete ce trebuie schimbat, uneori mijloacele folosite pentru atingerea scopului dorit, alteori chiar scopul in sine.

Succesul

Este unul dintre cele mai dorite lucruri. Se vorbeste atat de mult despre succes incat fara sa vrem societatea se dihotomizeaza in cei cu si cei fara succes. Oricine a avut macar un moment in viata cand a dorit ca efortul sau sa fie incununat de succes. Desi este un fapt atat dorit si ocupa atat de mult loc in mentalul colectiv parerile divergente nu lipsesc.

Exista un singur fel de succes? Nici pe departe. In mare succesul este asociat cu o reusita intr-un anumit domeniu sau intr-o anumita activitate dar exista si un curent care asociaza succesul cu bunastarea sau puterea obtinuta. Pentru cei mai multi succesul este in legatura directa cu valoarea proprietatilor sau marimea conturilor. Pentru multi altii succesul este legat de faima, de respectul sau adulatia pe care o arata cei din jur. Pentru un grup mai mic succesul este in legatura cu puterea de a controla. Pentru un grup si mai mic succesul are conotatii morale sau spirituale.

In afara de cei care urmaresc o anumita dezvoltare spirituala din nevoia de armonie interioara, toate celelalte variante ale succesului implica componenta sociala. Uneori este mai pregnanta alteori mai disimulata dar, intotdeauna e prezenta. Cei care vor acceptul sau respectul celorlalti sunt dependenti 100% de ceilalti. Uneori pentru aceasta apeleaza la convingere, persuasiune sau manipulare. Alteori gasesc o modalitate de a face bani si apoi isi formeaza un nucleu de sustinatori sau daca nu reusesc aceasta atunci merg pe calea mai simpla si isi cumpara un cerc de laudatori. Cei care doresc succesul pentru a-si creste averea, respectiv calitatea vietii, depind si de opiniile celorlalti. Atat timp cat oamenii oamenii doresc sa castige pentru a-si acoperi nevoile la un nivel decent aspectul social exista, dar nu e foarte pronuntat. Odata insa ce omul inclina spre achizitia de bunuri sau servicii considerate in segmentul de lux, aspectul social este mult mai accentuat. De multe ori oamenii cumpara obiecte de lux doar pentru a-si etala resursele in fata celorlalti. Din pacate in aceasta logica stramba acel „cuget deci exist” e transformat in mult mai prozaicul „consum, deci exist” iar cu cat se consuma mai mult sau mai scump cu atat omul poate avea impresia ca traieste mai intens. Nevoia de control nu este unitara, unii vor succesul pentru a dobandi control asupra propriei vieti si doresc sa scape de „socialul” din viata lor, iar altii vor sa ii controleze pe ceilalti vor sa isi extinda influenta in societate. Pana la urma se pare ca notiunea de succes are multe de a face cu viata in grup.

Nu toate societatile, din toate perioadele istorice,  au aceleasi definitii ale succesului. In fiecare societate dintr-o anumita perioada sau locatie exista cateva modele ale omului de succes. Adeseori aceste modele sunt divizate in functie de genul, varsta sau microgrupul de care apartine o persoana. Trecand de aceste diferente exista insa si puncte comune. Pentru cei tineri modelul presupune ca ei pot sa isi insuseasca cat mai bine abilitatile care se presupune ca le vor asigura un trai prosper, in perioada adulta succesul este confirmarea cunostintelor sau abilitatilor detinute si transformarea lor in bani, influenta sociala, etc.

Exista o reteta a succesului? Mare parte a oamenilor asociaza succesul cu o crestere, o transformare. Aceasta este pusa seama nivelului de vointa si munca. Idea reclamei de la Adidas  „daca vrei, poti” a preexistat reclamei si fiind foarte sintetica, a venit ca o manusa pentru cei care cred ca munca si vointa aduc succesul. Altii asociaza succesul cu pedigree-ul persoanei, cu relatiile existente sau pur si simplu de sansa. Adevarul este ca nu exista nici o reteta verificata pentru a ajunge un om de succes. Succesul este un amestec capricios de asumare a anumitor valori, resurse, munca, context si noroc. Ce are succesul cu asumarea de valori? Deoarece societatea promoveaza modelul succesului se pot vedea oameni care adera la acest model dar se pot vedea si oameni care sunt in afara acestui trend social si prefera sa isi stabileasca alte prioritati in viata chiar daca prin aceasta sunt siguri ca niciodata grosul populatiei nu ii vor considera oameni de succes. Ce sunt resursele? Am putea sa ne gandim la bani, la relatiile cu care pot ajuta familia sau prietenii sau alte forme de sprijin dar nu am acoperi intreaga arie a resurselor. Adesea oamenii uita ca si intelectul, educatia primita, modelele familiale avute in copilarie, sanatatea mentala sau fizica sunt tot resurse. Oamenii nu sunt nici pe departe egali in ceea ce priveste aceste resurse. Munca este foarte valorizata si se poate spune ca oarecum e pe buna dreptate in aceasta situatie dar se uita ca volumul muncii nu este nici pe departe in corelatie directa cu succesul sau prosperitatea. Munca lipsita de un plan si de elementul original nu are nimic de a face cu succesul si doar foarte rar cu o oarecare prosperitate. Contextul si sansa sunt si ele foarte importante. Contextul pune la dispozitie anumite oportunitati care pot fi exploatate. Daca omul nu este la locul si timpul potrivit se poate intampla ca toate eforturile sale sa fie complet inutile si sa nu aiba nici o sansa sa acceada la starea de succes. Sansa se refera la norocul unora in defavoarea celorlalti. Desi contextul ofera sanse tuturor si sa zicem ca resursele de care dispun si munca pe care o depun mai multi oameni sunt aproape identice, norocul face diferenta intre ei si doar unul va avea acces la oportunitatea oferita de un anumit context.

Multe dintre aceste componente ale succesului sunt neglijate si oamenii pot cadea in pacatul sa isi asume succesul mai mult decat e cazul. Insa, desi succesul este atat de dorit, oamenii se intampla sa uite un lucru simplu, ar trebui sa fie mai atenti ce isi doresc pentru ca se poate intampla sa le reuseasca…

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Privirea si vederea

Este a privi egal cu a vedea? Am fi tentati sa dam un raspuns afirmativ. Normal, daca privesti un lucru il si vezi. Dar daca privim mai multe lucruri? Am fi tentati sa dam tot un raspuns afirmativ. Omul nu are probleme sa priveasca mai multe obiecte deodata si sa le si retina. Dar daca am privi o imagine complexa cu o multitudine de elemente? Daca am raspunde tot afirmativ am gresi. Privind un peisaj, o perspectiva urbana ori un grup mai mare de oameni se poate remarca ca nu toti oamenii remarca aceleasi elemente si ceea ce scapa unora este vazut de catre ceilalti.

Carui fapt se datoreaza aceste diferente? De ce privind la aceleasi lucruri oamenii le scapa pe unele din vedere dar sunt atrasi de altele? Ar parea ca sunt o multitudine de motive pentru aceste diferente dar toate isi au originea in varietatea de semnificatii acordate. Si atunci, ce este o semnificatie? Cred ca in acest context cel mai bine i se potriveste definirea ca valoare simbolica a unui lucru. Valoarea simbolica este o apreciere subiectiva. Acest subiectivism are mai multe surse: nevoile, educatia/profesia si cultura.

Nevoile sunt niste manifestari destul de deranjante si de obicei nu se lasa pana nu fac oamenii sa ia masuri  pentru a le diminua. Din cauza ca sunt atat de presante cel mai adesea oamenii sunt influentati de ele si sunt orientati spre obiectul nevoilor chiar mai mult decat isi doresc. Un om flamand vede prima oara mancarea, un om sarac  va remarca belsugul sau lipsa grijilor. Cu astfel de nevoi mai simple, mai directe, legatura dintre ele si lucrurile care atrag privirea este mai usor de urmarit. Lucrurile devin mult mai complicate cand intervin nevoi mai complexe cum ar fi nevoia de securitate, de frumos, de dominare, de respect. Rezolvarea acestor nevoi este influentata si de nivelul de educatie si tipul de cultura la care are acces persoana.

Educatia nu se rezuma la plicticoasele ore din scoala cand se enumara nesfarsite ecuatii, formule si alte date oarecum sterile care mai devreme sau mai tarziu vor fi uitate. Educatia este in primul rand accesul la informatie. De aceea nu este vorba doar de educatia formala ci de totalitatea informatiei cu care cineva vine in contact la scoala dar si din carti, reviste, pagini web, emisiuni TV sau radio. Cu cat o persoana vine in contact cu mai multa informatie si retine mai mult din ea, cu atat orizontul de semnificatii este semnificativ este largit. Uneori aceasta informatie ramane doar la nivel de cultura generala, alteori ajuta persoana sa practice o anumita profesie. De aici pana la „defectul profesional” mai este doar un pas. Cultura generala doar arata multitudinea de semnificatii a diverse lucruri pe cand un profesionist inrait poate avea tendinta de a vedea predominant prin prisma cunostintelor sale profesionale. Cand se viziteaza un oras strain un om cu ceva cunostinte de arhitectura poate identifica diferitele genuri de cladiri dupa aspectul lor exterior pe cand un arhitect poate remarca atat elementele estetice dar si cele care ii descriu structura cladirii, materialele utilizate sau de ce s-a optat pentru anumite solutii constructive.

Diversele culturi cu care se vine in contact modifica si ele perceptia lucrurilor. Acest lucru nu apare foarte evident pentru cei care nu au iesit decat foarte rar din propria cultura sau pentru turistii care trec in mare viteza prin hoteluri de cinci stele, restaurante care le ofera mancarea de acasa sau un meniu mai putin traditional sau obiective turistice intesate cu kitsch-uri. A calatori nu inseamna a face poze cu propriul grup sau persoana avand ca fundal diverse cladiri sau peisaje dupa care se alearga frenetic pentru a bifa lista de obiective si a umple bagajele de suveniruri. Adevarata calatorie inseamna a intelege semnificatii. A intelege cum vad alti oameni lucruri din jur, lumea sau viata. Cu cat un om are  acces la mai multe culturi cu atat poate intelege mai mult din ceea ce priveste si poate fi atras de detalii care scapa celor nefamiliarizati cu traditiile diverselor grupuri umane.

Se pare ca nu vedem tot ceea ce privim. Nevoile si defectele profesionale ne imping spre temele lor preferate pe cand educatia si accesul la diverse culturi ne pot largi campul de semnificatii. Dar subiectivismul uman nu se opreste aici. Rareori lucrurile vazute raman in memoria omului in adevaratul lor context. Este deja un fapt verificat ca depozitiile martorilor isi pierd mult din obiectivitate la trecerea a mai mult de 24 de ore de la urmarirea unui anumit eveniment. Se uita detalii, se reorganizeaza sirul evenimentelor, se modifica locul diverselor lucruri. Si acest fenomen nu are loc doar in cazul martorilor ci si in cazul unui simplu privitor. Fara sa vrea mintea umana are tendinta de a modifica memoriile, de a reduce nefamiliarul la familiar, de a diminua si elimina anumite detalii sau, de a face asocierea cu alte lucruri asemanatoare vazute in alt context.

Hmm, nu vedem tot ce privim si nu retinem corect multe din cele pe care le vedem. Romanii au simtit ei ceva despre subiectivismul uman si au spus ca „degustibus et coloribus non disputandum est”. Ceea ce parea o recomandare politicoasa, are insa si un substrat real si implicatii chiar si dincolo de cele intuite de cei din antichitate.

Refuzul cunoasterii

Se bate atat de multa moneda pe setea de cunoastere a omului, pe curiozitatea sa innascuta, pe dorinta lui de a isi depasi propriile limite… Chiar asa o fi? Daca ne uitam la numarul mare de persoane care se multumesc cu o educatie precara ori de spoiala precum si la nenumaratele prejudecati pe care le au aproape toti oamenii parca tabloul nu mai e chiar asa progresist.

Exista destule teorii care dezbat cu cata cunoastere vine omul pe lume. Unii spun ca omul vine ca o tabula rasa, ca un burete perfect uscat numai bun sa se imbibe cu cunoastere. Altii sustin ca omul are si anumite cunostinte care i s-au transmis de la generatiile anterioare. Dincolo insa de aceasta dezbatere cata cunoastere are omul la nastere un lucru este destul de evident: nu ii ajunge ca sa se descurce. Si atunci apare lungul efort al asimilarii de cunostinte in vederea adaptarii la mediul care il inconjoara. Fiecare obiect este explicat, manipulat si treptat i se inteleg rostul si limitele. Omul invata ce face o lingura, ce face un creion, ce face o clanta sau o cheie, si tot asa mai departe pana obiectele cotidiene pot fi utilizate. Are omul curiozitate? Sigur ca are dar, cel putin la varste mici curiozitatea sa si rata de asimilare a informatiei si deprinderilor nu e cu mult diferita de cea a altor pui de mamifere. Unii chiar au facut niste comparatii mai detailate si au constatat ca puiul de om e oarecum in urma altor pui de mamifere pana in perioada dezvoltarii limbajului.  Odata cu dezvoltarea limbajului se intra intr-o alta dimensiune, explorarea lumii prin reprezentarile obiectelor si nu prin obiectele in sine precum si deschiderea unei noi variante existentiale dincolo de „a fi-a nu fi”, optiunea „posibil”. Odata cu aparitia acestei noi dimensiuni in modul de gandire a omului putinatatea informatiei si limitele imaginatiei devin singurele oprelisti in fata mintii omului. In mod foarte teoretic asa este dar apar si anumite diferente in viata de zi cu zi. Desi e plina lumea de informatie si nu putem acuza pe nimeni de lipsa de imaginatie totusi nu toata lumea e bantuita de o curiozitate efervescenta. Chiar mai mult, oamenii ajung sa dezavueze multe informatii. Uneori este o simpla nevoie de ierarhizare, adica respectiva informatie este necesara dar inca nu a venit vremea ei pe cand alteori e vorba de desconsiderare bazata pe judecati utilitare sau morale. De cate ori, cand e vorba de ceva mai nou, nu auzim in jurul nostru expresiile „si asa nu iti foloseste la nimic” sau „lasa-le ca sunt doar prostii”?

Cum ajunge omul la concluzia ca o anumita informatie este inutila sau daunatoare? Pe baza informatiilor si experientelor anterioare. Mai corect spus, prin interpretarea informatiilor si experientelor anterioare. Omul incearca mai tot timpul sa gaseasca solutii pentru a se proteja de anumite situatii neplacute. Cu timpul isi formeaza o anumita conceptie despre viata care desi nu e chiar ca o harta are cam acelasi rol pentru ca indica oamenilor principalele zone ale universului personal precum si valentele pozitive sau negative ale acestor zone. Astfel ca, o informatie despre care se crede ca nu ajuta la atingerea unor beneficii este considerata inutila iar o informatie care indeamna omul spre zonele negative ale universului personal este considerata negativa.

In incercarea de a defini ce este un beneficiu, ce este inutil sau ce este daunator mai dam peste un obstacol. E vorba de subiectivism. Cele trei categorisiri depind de scopul si valorile asumate ale fiecaruia astfel ca avem de a face o diversitate foarte mare de opinii asupra rostului diferitelor informatii. Ceea ce pentru unii e folositor pentru altii e inutil sau daunator pe cand in cazul altora chiar reversul este adevarat.  Dar subiectivismul nu doar creaza anumite diferente in aprecierea valorii informatiei. El mai are inca o latura care poate declansa refuzul cunoasterii, este vorba de imaginea de sine sau imaginea de grup. Aceasta componenta poate fi vazuta indeosebi in cazul persoanelor care doresc sa isi mentina o imagine buna sau a grupurilor care au mai mult succes.  Astfel, daca oamenii sunt multumiti cu o stare de lucruri ei vor incerca sa o perpetueze chiar daca aceasta va insemna sa nege multe lucruri foarte evidente. De asemenea, in aceasta stare de bine oamenii au tendinta de a isi asuma succesul si de a privi de sus pe cei care nu sunt la aceleasi standarde. Ar parea ca ar fi vorba doar de unele persoane cu anumite tulburari sau de grupuri mai elitiste dar am gresi sa credem acest lucru. Aceste persoane sau grupuri sunt doar mai evidente dar comportamentul lor este prezent la toti oamenii. Fiecare om are macar un moment cand prefera sa bage sub pres anumite lucruri care nu il onoreaza doar pentru a isi putea savura linistit starea de bine. La fel, fiecare om a afost macar odata in situatia de a isi asuma laudele pentru o anumtia realizare si de a considera ca si altii ar trebui sa faca mai mult  daca doresc sa aiba parte de aceleasi laude.

Pana la urma din marea sete de cunoastere pusa in carca omului se pare ca ne-am cam impotmolit intr-o mlastina de subiectivisme si utilitarisme. Odata ce omul se ataseaza de anumite explicatii sau contexte curiozitatea lui isi pierde generalitatea. Parca omul ar vrea sa afle doar lucruri care ii fac placere sa le auda sau lucruri care are impresia ca ii sunt folositoare. In unele cazuri poate exista tentatia de a spune ca astfel de abordari nu ne reprezinta. Chiar asa? Chiar suntem dispusi sa analizam  orice informatie, chiar daca vine in contradictie cu sistemul propriu de valori si celelalte cunostinte acumulate? Nici pe departe, toata lumea are astfel de filtre. Doar atat ca acestea uneori ajuta sa separe noul de redundant pentru a mai face un pas inainte, in timp ce alteori servesc doar ca sa conserve o anumita stare de lucruri, ca sa protejeze un univers subiectiv de convingerilor personale. Intre cele doua granita e foarte permeabila si doar curiozitatea de a ne intreba de care parte suntem ne poate face sa intelegem cum le folosim.

Dincolo de gen

Ce este o femeie si ce este un barbat? Ce intrebare simpla… Toata lumea pare a sti raspunsul.  Hmm… Sa incercam sa punem intrebarea altfel; ce  este feminitatea si ce este masculinitatea? Raspunsurile se mai subtiaza, nivelul de certitudine scade iar diferentele culturale incep sa se faca simtite.

Dar daca vorbim de genul cu care acordam cel mai frecvent alte  lucruri, fiinte sau fenomene? Aici lucrurile se complica de-a binelea si apar diferente de la o limba la alta. Un substantiv care este la genul masculin intr-o limba poate fi la alt gen, feminin sau neutru in alta limba. Acest fapt  o sursa de multe confuzii pentru oamenii de rand si de multe discutii pentru cei de specialitate. Dincolo insa de aspectul strict al limbii si cat de bine permite aceasta astfel de nuantari, oamenii asociaza multe lucruri implicit cu genul feminin si masculin. Apa, luna, masa, casa sunt lucruri adesea  asociate cu feminitatea; calul, muntele, focul sunt lucruri sau fenomene asociate adesea cu masculinitatea. Exista multe variatiuni culturale dar mai important decat diferentele dintre ele este partea comuna. Indiferent ce exemple avem in vedere, adesea se judeca si prin prisma feminin-masculin desi oamenii nu realizeaza acest lucru.

Ce ii face oare pe oameni sa aiba acest gen de abordare fata de lumea din jurul lor? Unii au sustinut ca e vorba de arhetipuri care se transmit probabil genetic, altii au spus ca e vorba de influentele care se transmit copilului prin invatarea unei limbi si culturi.  E adevarat ca intre oameni si limbi exista o relatie de simbioza. Preocuparile oamenilor incarca limba cu noi cuvinte, sensuri sau prejudecati in timp ce limba incarca pe cei care o invata cu aceste semnificatii bune sau eronate. Mare parte a oamenilor nu realizeaza  in ce fel limba pe care o vorbesc si cultura in care au crescut le modeleaza felul de a vedea lumea din jurul lor si felul de a fi.

Chiar daca oamenii nu sesizeaza explicit felul in care limba sau cultura ii face sa gandeasca pe axa feminin-masculin ei totusi pot recunoaste feminitatea si masculinitatea. In astfel de clasificari sau caracterizari nu conteaza genul biologic. Barbatii pot fi numiti pampalai si isi pierd oarecum atributul masculinitatii sau femeile pot fi vazute ca amazoanele si atunci li se diminueaza o parte din latura feminina. Pe ce se bazeaza oamenii cand fac astfel de distinctii? Pe principiul pasiv-activ. Undeva adanc inradacinat in cultura umana a ramas prejudecata ca femininul e asociat cu pasivitatea iar masculinul cu activismul. Aceasta asociere nu e specifica doar culturii occidentale pentru ca acelasi principiu apare si in orient unde este reprezentat de yin si yang.

Am putea spune ca femeile sunt nedreptatite dar acest gen de simbolistica a acordat femininului si calitati. Care sunt oare aceste calitati? Nici nu trebuie sa cautam asa departe in trecut, ajunge sa dam o fuga pana la o judecatorie sau un tribunal si pe acolo pe undeva foarte probabil sa fie reprezentata o doamna bine, legata la ochi, cu o balanta intr-o mana si o sabie in cealalta. Balanta are o istorie veche. In contextul actual pare a fi destinata masurarii dreptatii dar in reprezentari antice era folosita de zei ca sa cantareasca inimile oamenilor cand treceau pe lumea cealalta. Dincolo insa de ceea ce se masoara, idea de balanta sugereaza echilibrul. Si de ce oare este asociata o femeie cu o balanta? Sa fie doar o reminiscenta a renascentismului, cand lumea a redescoperit cultura greaca veche iar institutiile publice si indeosebi cladirile justitiei au inceput sa fie construite cu coloane si frontispicii la fel ca pe vremea grecilor antici? Cumva din greseala sau din motive estetice au importat arhitectura greaca cu tot cu reprezentarea zeitei dreptatii?   E cam mult sa spunem ca un moft a putut persista atat de mult in timp. Pe undeva se mai ascund ceva motive. Unul dintre ele este acela ca in ciuda a milenii de patriarhat si asa zisa superioritate a barbatilor, femeile au fost mult timp considerate singurele capabile sa ajunga la adevarata cunoastere. Ce fel de cunoastere? Totul a inceput de la actul creatiei. Barbatul primitiv acorda partea cuvenita de respect femeii pentru un lucru pe care el nu il putea face: sa dea viata unui copil. De la aceasta treptat s-a facut un adevarat cult care a culminat cu imaginea zeitei Isis ca zeita a fertilitatii si maternitatii. Cultul misterelor lui Isis a fost  exportat in tot bazinul Mediteranei si ulterior si mai departe. Aceasta imagine a femeii care are acces la cunoastere s-a transmis mai departe prin Athena ca zeita a intelepciunii si Themis ca zeita a justitiei. Cea din urma este doamna care tine balanta in mana prin judecatoriile noastre. E drept ca apoi a aparut crestinismul care, cu o exceptie notabila, Sfanta Maria, a aruncat femeile tocmai in cealalta extrema pentru ca oricum erau doar un fel de produs secundar rezultat din coasta lui Adam si in plus au fost si destul de toante sa se lase ispitite de sarpele din copacul cunoasterii. Dupa cum vedem nici in textele crestine femeia nu a scapat de tot de legatura cu cunoasterea. In ciuda acestor influente istoric recente, in societate imaginea femeii ca detinatoare a secretelor a persistat desi predominant cu conotatii negative. In evul mediu erau cam singurele asociate cu vrajitoria si chiar si in prezent domeniul clarviziunii este considerat mai aproape de partea feminina. In acelasi sens dar intr-o lumina mai favorabila, in ultimii ani se bate destul de multa moneda pe cunoasterea afectiva, respectiv empatia, precum si intuitia superioara a femeilor.

Atributul intelepciunii nu apare legat exclusiv de latura feminina pentru ca in paralel cu influentele cultului lui Isis, in alte areale culturale au existat modele diferite care treptat s-au cristalizat in arhetipul batranului intelept. Ceea ce apare mult mai specific femininului este insa echilibrul.

Reprezentarile acestor trei concepte, inertia, schimbarea si echilibrul le intalnim zilnic. Poate fi vorba de textele melodiilor, de mesajele reclamelor, de ofertele politice, si de multe altele, toate rezonand pozitiv cu noi doar daca suntem pe pozitii relativ apropiate pe acea axa a feminitatii-masculinitatii.

Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.

Universul narativ

Ferice de cei care asociaza anii copilariei cu povesti repetate la nesfarsit de o voce blajina si rabdatoare. Indiferent ca povestile erau ascultate cu ochii mari asteptand deznodamanul unei noi peripetii ori cu ochii abia intredeschisi, asteptand doar sa mai afle inca odata ce a a facut eroul preferat inainte de a putea adormi, ele au creat o stare aproape magica. In astfel de momente, dimensiunile normale ale timpului si spatiului se dizolvau si se construia un spatiu efemer in care toate limitarile erau uitate iar copilul isi putea imagina orice.

De unde vin povestile? De departe, din negura timpurilor cand oamenii se straduiau sa isi impartaseasca experientele unii altora si sa inteleaga de unde vin  ploile, de ce rasare si apune soarele, de ce luna e mai mica si mai rece, ce sunt stelele si cum au ajuns pe cer, de unde provine apa, ce sunt valurile, de ce exista anotimpuri, de ce cresc plantele, ce este binele si raul,  si alte mii de astfel de lucruri. Povestile probabil ca au aparut odata cu limbajul si au evoluat initial ca modele explicative primitive pentru lucrurile si fenomenele cu care se intra in contact dar in acelasi timp ele au evoluat si din relatarile trairilor si actiunilor umane.

Ce relevanta mai au povestile pentru societatea contemporana sau cei trecuti de primii ani ai copilariei? Povestile cu zane si feti-frumosi nu mai functioneaza ca modele explicative dupa ce copilul depaseste o anumita varsta. Treptat societatea si scoala concentreaza oamenii spre aspecte mult mai stricte sau mai prozaice. Prin educatie se invata legile variatelor stiinte, se invata tot felul de formule, se ajunge la rationamente logice. Pe de alta parte odata cu maturizarea accentul cade pe alegeri academice sau profesionale iar ulterior oamenii se dedica aproape in totalitatea profesiei, familiei si achitarii facturilor. Mai e loc pe undeva de povesti?

Desi povestile de genul celor aflate in copilarie isi diminueaza prezenta dupa intrarea la scoala, ele nu dispar complet. Pentru o vreme zanele, cavalerii si capcaunii sunt inlocuiti cu personaje de desene animate prezentate intr-un context mai mult sau mai putin actualizat. Mai apoi jocurile video, cartile si filmele preiau stafeta si vor insoti omul mult timp.  Ce au comun toate acestea cu povestile copilariei? Sunt tot povesti. Limbajul este altul, personajele sunt altele, timpul de desfasurare este altul dar cel mai important lucru, structura povestii, este aceasi. Orice poveste buna are o introducere, o intriga, o parte de actiune si deznodamant. Povestea clasica are un deznodamant fericit sau unul din care se poate extrage o morala. Toate povestile cu priza la public respecta aceasta reteta.

Dar nu toata lumea urmareste mari filme sau citeste cele mai bune carti. Scapa ei cumva de sub influenta povestilor? Nici pe departe. Structura povestilor apare si in telenovele, si in povestile de succes prezentate in reviste glossy, si in barfa de zi cu zi facuta cu coatele pe gard sau pe masa de la bufet. Dupa cum se vede povestile  chiar plac si apar peste tot in viata oamenilor. Deoarece sunt atat de raspandite apare o intrebare: ce rol au povestile de sunt atat de folosite? In culturile primitive sau cele rurale traditionale ele sunt principala sursa de cunoastere si un mod de educatie, de identificare a unor modele sau comportamente apreciate ca pozitive sau negative de un anumit grup de oameni. In societatea moderna ele au mai putin rolul de sursa de cunoastere dar isi pastreaza toate celelalte roluri. Sunt suficiente aceste argumente pentru a explica popularitatea povestilor? Am putea raspunde afirmativ dar prea rar oamenii sunt impinsi de nevoia de cunoastere nemarginita sau de setea de a afla cum judeca un grup diferite modele de viata sau comportamente. Inseamna ca, popularitatea povestilor mai are un ingredient. Acela este atasamentul afectiv fata de ele. Oamenilor le plac povestile. Oare de ce se intampla aceasta? Dincolo de informatia adusa, povestile mai permit un lucru foarte important pentru sufletelul omului si anume, trairea secunda. Prin intermediul ei omul ce vede, citeste sau aude o poveste se identifica si transpune in pielea unui personaj cu care rezoneaza afectiv. De cate ori nu am vazut oameni care plang sau se umplu de satisfactie la vizionarea unui film, madame de altfel blajine care scrasnesc din dinti cand le sufera personajul favorit din telenovele, domni cu situatii mai modeste care au vise de marire cu ochii deschisi  citind povestea de succes a unui miliardar undeva intr-o revista cu pretentii de analiza economica sau, tineri revoltati care se identifica cu personaje non-conformiste ori revolutionare din diferite filme? Ohoho, e plin de ei. Si, cu putina bunavointa putem sa ne aducem aminte si de propria persoana in astfel de situatii.

Identificarea cu diferite personaje  spune insa chiar ceva mai mult despre oameni, da o idee despre valorile la care adera si povestea propriei vieti. Unora le pica bine rolul omului cinstit, altora le place genul „rapitor”, altii sunt rebeli de profesie, si lista mai poate continua cu alte genuri clasice destul de usor de recunoscut la oamenii din jurul nostru. Trairea secunda oferita prin intermediul a diverse personaje reale sau fictive inspira si intareste credinta in propria poveste. Omul se poate simti mangaiat, acceptat, razbunat, respectat sau implinit. Dincolo de dificultatile cotidiene, indiferent in ce forma apar, povestile intind fiecaruia o mana de ajutor si il duc in mod imaginar catre ceea ce viseaza. Cum ar putea fi refuzata o asemenea oferta?

« Older entries