Emigrantul

De ce emigreaza oamenii? Cine sunt cei care emigreaza? Sunt cei care emigreaza la fel cu cei care prefera sa stea acasa? Este emigrarea o solutie?

Oamenii bantuie pe acest pamant de cand se stiu; nu are importanta daca se ia in calcul varianta biblica ori cea evolutionista pentru ca ambele releva nenumarate migratii. Ce ii face pe oameni sa lase in urma un loc si sa doreasca sa vada alte orizonturi? Acum mii de ani problema se punea destul de simplu, oamenii erau in grupuri de vanatori/culegatori care stateau intr-un loc atat timp cat respectivul loc le asigura acoperirea nevoilor. De obicei nici nu aveau un loc fix ci mai degraba aveau un teritoriu pe care se miscau periodic in functie de anotimp, migratiile unor animale ce puteau fi vanate, coacerea anumitor plante ori fructe, etc. Aceasta organizare nomada persista si in prezent in diferite regiuni ale lumii si la diverse populatii dar de cateva mii de ani, odata cu aparitia agriculturii a aparut si o organizare mai sedentara care presupunea ca oamenii sa nu se mai plimbe dupa diferite animale si sa fuga de intemperii ci sa cultive diverse plante si sa isi construiasca adaposturi care sa ii protejeze permanent. Ar fi cam prea mult sa spunem ca cele doua organizari, nomada si sedentara, s-ar exclude una pe cealalta. Adevarul este dincolo de conflictele inerente dintre cele doua tipuri de comunitati (care era un alt motiv pentru a migra) ele au coexistat in trecut si inca o mai fac si in prezent. In acelasi timp, indiferent de care comunitate am discuta, rareori ele sunt un grup omogen cu membrii la fel de plimbareti ori asezati. Cu cat aceste grupuri erau mai mari cu atat specializarea pe diverse activitati ii facea mai diferiti. Chiar si in comunitatile de vanatori nomazi erau indivizi care mai mult stateau pe langa colibe ocupati sa repare armele ori sa pregateasca animalele vanate iar, in comunitatile mai sedentare de agricultori, erau indivizi mai preocupati sa se plimbe cu comertul de cereale ori cu cresterea unor animale care trebuiau pascute pe arii destul de mari. Din acest punct de vedere reiese ca toti ne tragem de mai demult ori mai recent dintr-o populatie de nomazi astfel ca teoretic toti ar trebui sa avem aceasi tendinta ori disponibilitate pentru a emigra.

Oamenii, exceptand poate durata medie de viata si nivelul de educatie, nu s-au schimbat prea mult. De asemenea nici motivele pentru care oamenii isi fac bagajele de emigrare nu s-au schimbat prea mult. Emigranti care isi parasesc locurile de bastina din cauza unor catastrofe naturale ori suprapopularii, cei care cauta un trai mai bun ori au obligatii profesionale, cei care fug de anumite opresiuni, aventurierii, cei care cauta sa ajunga la rude/prieteni care au emigrat inaintea lor, ori sa se regaseasca cu perechea de peste mari si tari exista demult. Singura categorie  care a luat amploare mai mult in ultimul timp sunt cei care pleaca pentru a se educa. Nici acest tip de migratie nu e ceva complet nou pentru ca este precedat de modelul calatoriei de initiere in care o persoana, de cele mai multe ori tanara, pleaca cu un bagaj restrans, cateva povete si o sete mare de cunoastere undeva in departari pentru a ajunge la cunoastere prin intalnirea cu unul sau mai multi intelepti. Si natura oamenilor si motivele pentru a emigra au ramas destul de constante de-a lungul istoriei dar numai dupa aparitia mariilor migratii facilitate de mijloacele societatii industrializate s-a pus in evidenta ca nu toti oamenii vad la fel idea emigrarii si ca ar exista anumite cauze pentru aceasta diferenta.

Printre cauzele mentionate cele mai frecvent ca ar sta la baza acestei diferente sunt aspectele legate de genetica si personalitate. S-a vorbit astfel de o „gena” a calatorului ori aventurierului dar si de un anumit profil de personalitate a celor care emigreaza. Cele doua nu ar fi complet disociate pentru ca in viziunea unora trasaturile de personalitate ale emigrantilor ar fi un efect al prezentei genei calatorului/aventurierului in acele persoane.  S-a emis si o ipoteza in acest sens (gene flow hypothesis) dar situatia ramane la fel de nelamurita. Este posibil ca prezenta unei gene (sau mai multe) sa duca la o dorinta mai mare de a calatori sau de a experimenta diverse aventuri si in acelasi timp sa conduca la anumite trasaturi de personalitate dar, este de asemenea posibil emigrarea sa aiba la baza anumite trasaturi de personalitate dar acestea sa nu aiba nimic de a face cu genele ci mai degraba cu cei care au jucat rolul de parinti ori cu experientele de viata avute.

Deoarece povestea cu genele este interesanta dar inca nu are un raspuns clar ar mai ramane de vazut care e povestea cu personalitatea. Aici datele par ceva mai concludente. Aceasta ipoteza este interesanta si pentru faptul ca desi multi oameni traiesc in conditii asemanatoare si trec prin evenimente similare totusi doar pentru o parte dintre ei emigrarea pare o solutie. Cei mai nemultumiti, mai deschisi spre experiente noi, mai extrovertiti, mai orientati spre munca, mai doritori  sa se realizeze, mai stresati de obicei emigreaza. Pe de alta parte, cei mai introvertiti, mai conformisti, mai dependenti de legaturi sociale, cu valori familiale mai puternice prefera sa ramana.  Evident ca aceasta ar fi o tipologie simplista pentru ca in realitate si cei care nu se potrivesc profilului se intampla sa emigreze. Desigur ca plecarile lor sunt mai lipsite de aventura, prefera sa plece mai aproape si pe perioade mai scurte, prefera sa plece cu contracte de munca in loc sa se urce in primul tren care trage in gara, prefera sa plece la rude sau prieteni deja stabiliti in strainatate in loc sa fie primii din tara lor undeva la capatul lumii. Concluzia pare a fi ca emigrantul e impins de ceva ce este sau considera ca fiind neplacut sau/si e foarte atras de ceva ce ii pare mult mai atractiv decat ceea ce are. El fie se simte impins sa emigreze ori considera ca ar avea un raport defavorabil intre aspiratii si realizari.

Este emigrarea o solutie? Poate fi. Insa nu intotdeauna, nu pentru oricine si rareori fara efecte secundare nedorite. Avantajele sunt mult mai evidente pentru cei care au intampinat conditii foarte vitrege in locul de bastina si reusesc sa obtina un trai relativ decent dar, nici pentru acestia nu exista garantia ca totul e doar roze. Indiferent ca plecarea se face intempestiv sub imperiul unor amenintari, fie ca se face in urma unor planificari, nelinistea insoteste permanent pe cei care pleaca. Apoi urmeaza dificultatile adaptarii si, in ciuda faptului ca multi prefera sa munceasca din greu pentru a se realiza si cauta sa nu discute despre diverse nemultumiri aparute in noua tara, tot acest efort nu ramane fara urmari si mai devreme sau mai tarziu destul de multi resimt un sentiment de tristete, remuscare ori nostalgie. In plus, pentru cei care pleaca inainte de varsta adulta (ori sunt insuficient maturizati) dar si pentru copii nascuti din familiile de emigranti mai apare si problema conflictului dintre valorile promovate de famililie si cele din tara de adoptie. Cei care simt ca totul e perfect in noua tara, fie au avut probleme serioase in tara de origine, fie asociaza tara de origine cu un sentiment negativ, fie au stat doar putin timp printre straini, fie s-au multumit cu relativ putin si inca nu au trezit sentimentul de concurenta al bastinasilor, fie sunt niste persoane deosebit de talentate ori norocoase.

Se pare ca pana la urma emigrarea e doar uneori un drum presarat cu petale de trandafiri. Mult mai adesea pare a porni din lipsuri si nemultumiri, continua cu multa munca si aduce atat beneficii cat si neajunsuri. E un drum al cautarii de mai bine in care omul, in mod mai mult sau mai putin voluntar, iese din tiparele in care a crescut si ajunge sa invete ceva mai mult despre sine. E adesea un drum in care lipsa de repere e compensata doar de vointa spre o aspiratie de mai bine ori de fuga de o amintire neplacuta.

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Imperfectiunea ratiunii

Destui de multi dintre oameni au auzit de cugetarea percutanta a lui Francisco Goya: „somnul ratiunii naste monstri”. E scurta, se retine usor, da bine sa o spui in public. Si totusi, dincolo de prima impresie ce putem intelege din respectiva cugetare? Chiar merge ratiunea sa traga un pui de somn din cand in cand? Are ratiunea cosmaruri cand doarme? Parca nu prea merg aceste interpretari. E clar ca omul vorbea metaforic. Cugetarea se intelege mult mai bine daca luam in considerare, contextele cu care este asociata, razboaie, lupte nesfarsite, orice situatie de violenta colectiva in care conceptul de umanitate este desconsiderat.

Daca ne gandim la astfel de situatii atunci ne dam seama ca nu somnul ratiunii este de vina ci poate putinatatea ei. Putina in raport cu ce? Putina in raport cu instinctele si afectele. Cand instinctele si emotiile isi fac de cap cu noi e clar ca nu ne comportam prea rational. Dar, exista si situatii in care nu putem vorbi doar de o rabufnire de afectivitate primara. Deportarile, executiile in masa, epurarile etnice, condamnarile politice, sunt rareori evenimente care se desfasoara rapid. Ele au nevoie de planificare, de logistica.  Se stabilesc niste criterii sa ii deosebeasca pe cei rai de cei buni, se trimit suficienti oameni care  sa poata face separarea lor, e nevoie de arme ca cei considerati rai sa inteleaga ca trebuie sa se supuna, e nevoie de trenuri sa ii care sau de buldozere sa ii ingroape, daca cumva totusi ii suie in tren pe undeva trebuie sa le faca ceva lagare sau inchisori, apoi alte planificari si eforturi sa ii tina acolo ani de zile. E clar, nu e treaba usoara. Iar si mai clar este ca toate acestea nu pot fi facute fara folosirea capacitatii de a rationa. Deci, pana la urma Goya ne-a dus in eroare? Nu e vorba de somnul ratiunii ci de o ratiune buna versus o ratiune rea?

Ce ar putea sa conduca la o ratiune orientata spre scopuri negative? Ajungem iarasi la aspecte instinctive si afective. De obicei ura, xenofobia, invidia, lacomia amestecate cu ratiunea fac mixturi destul de nefericite. Rationamentele pot fi perfecte dar daca punctul lor de plecare, premisa, este contaminata de afecte negative o sa ne cam speriem de concluzia rationamentelor. Din nou am ajuns la concluzia ca afectivitatea nu e un lucru bun.

Solutia pare simpla. Interzicem afectivitatea si ne muncim sa o eradicam. In lumea pura a rationamentelor nu mai poate exista prea putina ratiune sau posibilitatea ca aceasta sa fie contaminata de afectivitate.  Sa fie chiar asa simplu? Din pacate nu. Un om complet lipsit de afectivitate poate analiza foarte obiectiv dar, in diverse situatii apare o problema, echivalenta solutiilor.

In plus, nu suntem suficient de puternici sa abordam obiectiv orice situatie umana. Aflam intr-o zi ca o persoana draga noua sufera de o boala care ii poate fi fatala. O analiza obiectiva ar putea releva faptul ca prin prisma raportului investitii/beneficii sa nu merite inceput un tratament. Omul are deja o varsta, deja sunt ani buni de cand nu mai e productiv, nu poate fi de folos celorlalti, doar consuma resurse, ca urmare existenta sa nu prezinta o utilitate obiectiva. Obiectiv asa o fi dar, afectivitatea ne spune cu totul altceva.

Solutiile nu ne sunt echivalente si nu ne permitem sa fim perfect obiectivi pentru ca avem o raportare afectiva, preferam unele solutii  altora. Atitudinea omului porneste de la ce ii place/displace.  In context real exista doar solutii imperfecte asociate cu efecte secundare diverse.  Cum alegem? De obicei o alegem pe cea care ni se pare ca ne aduce cele mai mari beneficii si cele mai suportabile efecte secundare.

Pana la urma vedem ca nu putem avea o lume perfect rationala; ne place sau nu trebuie sa lasam ceva loc si emotiilor. E drept ca emotiile de unele singure o cam iau pe brazda, e drept ca uneori mai pot trage si ratiunea dupa ele. Dar, la fel de adevarat e ca nu am putea suporta o lume perfect rationala.  La cum definim omul astazi, emotia si ratiunea sunt greu de separat. Ratiunea functioneaza ca un instrument de control, incercand permanent sa contracareze excesele afectelor dar, ratiunea este si un instrument de analiza care se analizeaza chiar si pe sine, intelegand-si limitele si cum se poate adapta. Pana la urma Goya stia el ce stia, desi excesul de ratiune poate dauna si nu strica daca mai inchide cate un ochi din cand in cand, totusi, daca merge la culcare riscam sa vedem afectele facandu-si de cap.

Alunecoasa normalitate

Intrebarile simple se dovedesc uneori cel mai greu de raspuns. In foarte multe argumentatii oamenii fac apel la conceptul normalitatii. Auzim frecvent expresii de genul „nu esti normal(a)”, „nu e normal ce ai facut”, „te crezi normal(a)?” sau auzim de comparatii intre diferite populatii sau perioade istorice, „aia nu sunt normali”, „pe vremea aceea asa era normal”, etc. Adica cum? Exista perioade sau populatii normale si altele anormale? Si apoi ce ne garanteaza ca daca intrebam pe ceilalti, cei considerati anormali, nu ne vor spune la randul lor ca ei sunt foarte okay si probabil cei care ii denigreaza au ceva probleme? Pana la urma ce e normalitatea?

Desi pare un concept pe care toata lumea il cunoaste si il poate defini, totusi o definitie cu o oarecare universalitate e mai greu de dat. Acesta dificultate a definirii rezulta din faptul ca normalitatea nu este un concept chiar asa unitar cum pare la inceput si exista mai multe criterii prin care se estimeaza ce e normal la un moment dat.

Primul criteriu luat in calcul este cel al frecventei. Cu cat un lucru, o trasatura, un obicei, este mai des intalnit cu atat mai mult el tinde sa fie considerat „normal”. Din acest punct de vedere e normal sa mergem la scoala, pentru ca toata lumea merge. Cei care nu merg deloc la scoala sunt exceptiile si se considera ca situatia lor ar fi „anormala”.

Un alt criteriu este cel al normei ideale. Ea de obicei apeleaza la o anumita valoare. Din punctul de vedere al acestei norme nu prea conteaza frecventa cu care apare o anumita caracteristica ci cat de aproape este de un anumit model ideal. Asa ca spunem ca e normal sa avem o dentitie sanatoasa desi majoritatea oamenilor au o dentitie cu lipsuri, plombate, etc. Consideram ca o dantura e cu atat mai normala cu cat ea este mai putin afectata de orice modificari desi oameni cu astfel de dentitie sunt o minoritate.

Un ultim criteriu este cel functional. Acesta nu este interesat de frecventa cu care apare o trasatura. Nu este interesat nici de apropierea de un anumit model considerat etic valoros. Acest criteriu indica doar cat de bine „functioneaza” un element in cadrul sistemului din care face parte. Luand un exemplu negativ, la care sa nu se aplice criteriul etic, se poate spune ca o arma este cu atat mai „normala” cu cat poate produce mai multe leziuni, pentru ca acesta este scopul pentru care a fost construita.

Cu atatea criterii, deja definirea normalitatii e mai complexa decat ne-am dori. Dar lucrurile pot deveni chiar si mai complicate pentru ca acelasi element sau situatie poate fi analizata dupa toate aceste norme. Daca mai adaugam si diferenta de judecata a oamenilor constatam ca pentru o situatie oarecare nu toti aplica acelasi criteriu, de aici rezultand si multe din diferentele de puncte de vedere.

Un adolescent poate argumenta ca hainele/accesorile pe care le poarta sunt „normale” pentru ca le poarta majoritatea celor din grupul de referinta. Parintii/educatorii pot argumenta ca aceleasi haine/accesorii sunt „anormale” pentru ca nu sunt etice (ex., ar exprima prea multa agresivitate, sexualitate, etc). O tanara considera „normal” sa invete un gen de lupte pentru a face fata violentei zonei in care locuieste, altii pot considera aceasi dorinta ca fiind devianta pentru ca majoritatea fetelor nu au astfel de preocupari sau pentru ca astfel de lectii i-ar diminua din feminitate. Dupa cum vedem, desi la prima vedere pare simplu, cand vine vorba de normal lucrurile se complica daca oamenii aplica referinte sau criterii diferite de evaluare.

Unii oameni, de gura lumii, isi pun o masca a ceea ce stiu ca se considera a fi normal doar ca sa fie lasati in pace. Altii insa doresc chiar reversul, sa provoace opinia publica, sa iasa in evidenta cu orice pret, incalcand normele unui anumit grup.  Tot timpul ne raportam la acest concept pentru a spune ceva despre noi sau ceilalti. Povestea cu normalitatea este pana la urma un joc social la care toti oamenii participa intr-un fel sau altul.