Asumarea

Despre ce ar fi vorba? Despre ceea ce se ia in carca proprie sau se pune in carca altora precum si de felul in care se face acest lucru.

Esecul si succesul insotesc permanent omul. Desi succesul este atat de adulat iar esecul atat de putin dorit fiecare are rostul sau. De foarte multe ori oamenii cred ca succesul reprezinta o confirmare a unui efort personal, gasirea unei retete perfecte pentru a obtine un rezultat. Aceasta opinie contine un sambure de adevar dar nu tot adevarul. Ceea ce se uita este ca niciodata omul nu cunoaste si nu controleaza toata variabilele care conduc la un anumit rezultat. Daca ceva a reusit este pentru ca cineva a controlat anumite variabile iar multe alte variabile s-au manifestat favorabil, neutru sau doar putin nefavorabil. Acest lucru se poate sesiza mai usor si in marketing. S-au scris sute sau poate chiar mii de carti in domeniu, se considera ca exista retete de succes, s-au facut nenumarate clasificari si liste de pasi si se dau ca exemple tot felul de istorioare cu „happy end” a diferite produse, comercianti sau fabricanti. Totul pare simplu, o insiruire de algoritmi verificati care trebuie invatati si apoi aplicati. Astazi toata lumea are acces la acest gen de carti sau tratate dar desi se pot respecta toti pasii mentionati in aceste carti totusi, nu fiecare efort este incununat de succes. Aplicand o reteta care a functionat in trecut nu ofera garantia succesului in prezent. Desi exista persoane privite ca adevarati guru in marketing nici acestia nu sunt infailibili. E adevarat ca multe din eforturile lor au fost incununate de succes dar nu toate. Ce se poate intelege din toate acestea? Succesul confirma un anumit efort intr-un anumit context dar nu spune prea multe sau chiar nimic despre context. Astfel, un efect frecvent al succesului este acela de a confirma un fel de a fi/de a actiona si implicit sa creasca increderea in propriile forte, judecata, teorii, instincte sau decizii. Din aceasta cauza succesul nu este doar un „happy end” ci adesea chiar un sfarsit deoarece incheie o perioada de zbatere prin propunerea unui anumit model/algoritm ca raspuns sigur pentru obtinerea unui anumit rezultat. De obicei cu cat succesul este mai mare cu atat mai puternic, mai magic, va fi si modelul promovat. In cazul unui succes rasunator va trebui sa treaca mult timp pentru ca cineva sa aiba curaj ridice doua degetele si sa aduca obiectii, imbunatatiri ori sa propuna un alt model.

Care ar fi rostul esecului? Sa intristeze oamenii? Sa bucure adversarii? Desi se poate intampla si asa, utilitatea esecului se manifesta altfel, face oamenii sa analizeze. Cand lucrurile merg bine exista tendinta de a lua lucrurile de-a gata, cand ceva nu merge chiar perfect multi oameni au tendinta de a se uita la partea buna a lucrurilor si sa nege sau sa neglijeze micile disfunctionalitati insa, cand mai multe lucruri cam scartaie sau merg rau atunci oamenii incep sa gandeasca si incearca sa gaseasca sursele problemelor si o rezolvare pentru ele. Din acest punct de vedere nereusitele stau la baza evolutiei si progresului uman in toate domeniile. Succesul spune doar ca s-au luat in calcul suficiente variabile sau ca unii au fost norocosi. Esecul vorbeste despre limite si indeamna la analiza.

Daca esecurile au atata relevanta de ce oamenii „reusesc” atat de des sa nu invete nimic din ele? Pentru ca omul are tendinta de a considera ca esecurile altora rezulta din deficientele lor ca persoane si sa considere ca esecurile proprii se datoreaza aproape exclusiv contextului sau actiunii altor persoane. In mod obiectiv adevarul e undeva la mijloc, esecurile tuturor oamenilor se datoreaza atat factorilor personali cat si celor contextuali. Ce ii impiedica pe oameni sa vada realitatea relevata de esec? Exista multe cauze; poate fi vorba de aspecte culturale, trasaturi de personalitate, conceptia despre lume/viata, credinte sau chiar si nivelul de inteligenta avut de fiecare.  E adevarat ca fiecare dintre aceste aspecte poate explica intr-o oarecare masura de ce oamenii pierd posibilitatea de a-si intelege esecurile si de a invata din ele. Insa, explica ele fenomenul in totalitate? Putin probabil.

Omul nu fuge doar de esecuri, el fuge si de idea de esec.  Sa luam niste exemple banale din viata de zi cu zi. Exista destule surse de informatii care informeaza asupra probabilitatii semnificative (adesea peste 20-30%) ca aderenta la un anumit viciu sa cauzeze diferite boli ori chiar decesul. In contrast, periodic se desfasoara diferite jocuri care propun un castig consistent dar si foarte improbabil deoarece sansa de a-l castiga este adesea de 0,01% ori chiar mai mica. Privind lucrurie in mod obiectiv am fi tentati sa credem ca oamenii renunta la vicii pentru ca au sanse foarte mari sa-si produca suferinta si evita jocurile de noroc pentru ca exista sanse foarte mici sa castige. Am putea sa ne dam o astfel de parere dar realitatea ne-ar contrazice pentru fiecare presupunere. Oamenii continua sa aiba vicii chiar daca afla de posibilitatea mare de a-se imbolnavi, oamenii investesc in jocuri ani de zile desi sansa de a castiga este infima. Oare ce aritmetica stramba foloseste mintea omului de ii pare improbabil sa-l afecteze un efect negativ ce are loc cu o probabilitate de 30% dar ii pare mult mai sigur sa aiba noroc la o sansa de 0,01%? Raspunsul ar fi ca, referitor la actiunile sale,  omul isi asuma mai degraba efectele pozitive putin probabile ce se manifesta in viitorul apropiat decat efectele negative mult mai probabile ce se manifesta in viitorul indepartat.

Discutand despre asumare se releva un tablou care ciunteste ceva din imaginea idealizata a omului ca fiinta rationala si responsabila. Nu, din pacate omul nu e atat de rational si nici de responsabil pe cat ne-ar place sa credem. Dar, exista si un aspect pozitiv, vazand felul in care un om isi asuma consecintele actiunilor trecute sau isi construieste expectatiile fata de actiunile sale viitoare se poate spune ca avem deja un bun indicator asupra maturitatii gandirii sale. E mult sau e putin acest lucru? Raspunsul depinde de fiecare si se schimba odata cu schimbarea varstei mintii sale.

Anunțuri

Majoratul mintii

Un grupulet sta langa un televizor unde se da o stire cum ca o juna de aproape 18 anisori e indragostita lulea de un domn de vreo 40 de ani. Fiind genul de stiri date ca sa creasca audienta e normal ca a facut priza si la o parte din cei care au auzit-o in acel grup. Apar unele voci revoltate, altele mai detasate sau chiar indiferente.

Care era dilema? Revoltatii acuzau in primul rand diferenta de varsta. De ce umbla un om in toata firea cu o copila? Fiecare ar trebui sa aiba relatii cu cei cam de varsta lui. E drept ca modelul cultural romanesc actual considera acceptabile relatiile cand membrii unui cuplu au varste apropiate dar nu e chiar o regula sa se intample asa. In cazul in care diferenta dintre parteneri e mai mare de 20 de ani se considera mult mai problematic daca un partener e foarte tanar dar, daca ambii parteneri sunt trecuti de 30 sau chiar 50 de ani diferenta de varsta devine aproape nerelevanta si societatea accepta mult mai usor astfel de cupluri.

De ce diferenta de varsta pana la urma e un criteriu relativ? Revoltatii din grupuletul nostru aveau raspunsul si il formulau sub forma unei intrebari retorice: „Ce stie copila aia?!?”. Din felul in care se punea intrebarea puteam sa ne dam seama ca tanara era vazuta ca o victima, ca o persoana care avea mai putine cunostinte despre viata si ca urmare judecata ei fiind mai precara domnul ar fi trebuit „sa aiba minte in cap” si sa nu permita relatiei sa evolueze.

Pana la urma despre ce vorbim? Despre obiceiuri culturale? Despre diferenta de varsta intre doi parteneri? Despre volumul de cunostinte referitoare la viata? Sunt avute si acestea in vedere dar miezul problemei il reprezinta supozitiile referitoare la capacitatea de a discerne a celor implicati. Un om tanar este asociat cu o capacitate scazuta de a discerne iar un om adult sau varstnic este asociat cu o mai buna capacitate de discernamant. Uitandu-ne la acelasi gen de stiri si vazand peripetiile si boacanele unor oameni trecuti bine de prima tinerete ne cam ia indoiala ca o varsta mai inaintata ar garanta in mod obligatoriu un discernamant imbunatatit.

Vazand lucrurile prin aceasta prisma nu putem fi siguri pentru fiecare caz particular in parte daca intr-un cuplu cu o diferenta de 20 de ani partenerul tanar are o capacitate de discernamant mai buna sau mai scazuta decat partenerul mai varstnic. Gandindu-ne la o alta situatie, vedem cum judecata oamenilor se schimba. Domnisoara e tot de vreo 18 anisori dar nu are o relatie cu un domn de 40 de ani ci cu un domn ceva mai instarit (vaduv, divortat sau plictisit de sotie) de vreo 70-80 de ani. Aceleasi voci revoltate acum pot acuza tanara de interes material si pe domnul de semne de dementa. Adica, ea nu mai e perceputa ca victima ci ca „agresor”. Ea stie ce face, el saracul e cam dus cu pluta. Ca urmare, in aceasta situatie tindem sa consideram ca discernamantul ei e mai bun decat al lui.

De ce exista aceste schimbari de opinii? Pentru ca, conceptul de discernamant este definit vag si general. Fiind o notiune mai greu de cuantificat, oamenii nu poseda o definitie clara si se bazeaza mai mult pe interpretari intuitive ale unor situatii de viata. Fiecare interpreteaza capacitatea de discernamant prin prisma unor cunostinte si intamplari de viata personale astfel ca e greu de avut un punct comun pentru toata lumea.

Desi e un concept vag si oamenii sunt marcati de subiectivitate cand vorbesc de el totusi el este foarte important pentru societate. E atat de important incat s-a stabilit si varsta cand omul are deplin discernamant: 18 ani. Conform legii odata cu implinirea acestei varste, si nici macar o zi mai devreme sau mai tarziu, omul dobandeste discernamant pentru toate aspectele vietii sale. Subit e perfect capabil sa isi aleaga un partener de viata, e considerat responsabil sa conduca o masina sau sa detina o arma letala, e considerat competent sa munceasca si sa voteze sau sa participe la viata politica.

Deci chiar asa simplu stau lucrurile, dupa cheful de majorat, noapte tarziu, zana buna vine si ne face adulti responsabili dotati cu deplin discernamant fata de noi insine si fata de altii. Parca cam suna a gluma. Vazand statisticile accidentelor de la politia rutiera si grosul accidentelor mortale cauzate de soferi cu varsta sub 30 de ani incepem sa ne indoim ca acesti soferi reusesc sa discearna intotdeauna cum e mai bine sa isi conduca masina. Urmarind tot  statisticile vedem ca  aproape jumatate dintre mariajele incheiate inainte de varsta de 25 de ani se termina cu divort. De asemenea, nu e mare noutate ca miscarile extremiste sunt mult mai populare intre tineri decat intre varstnici.

Tabloul nu e chiar asa roz. Pana la urma despre ce fel de discernamant vorbeste legea la varsta de 18 ani? Este  ceva real? Nici pe departe. Legea vorbeste de un discernamant ipotetic. Insa, vorbeste si de ceva sigur, de responsabilitati. La 18 ani nu avem in mod obligatoriu discernamantul pentru ceea ce facem dar, societatea ne incarca cu responsabilitatea deplina pentru actele noastre.