Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Anunțuri

Conducerea perfecta

Deoarece cand doi oameni sunt impreuna unul tinde sa fie seful celuilalt, foarte probabil, problema conducerii in societatea umana e la fel de veche ca omul insasi.

Dat fiind ca este o problema atat de veche iar conducerile din prezent sunt departe de a fi ideale s-ar putea spune ca omenirea a risipit cateva mii de ani fara a putea ajunge la un model de conducere fara efecte secundare. Exista multe forme de conducere dar multe dintre ele sunt doar expresii diferite ale aceluiasi model. Pe de alta parte, modele pot fi considerate dupa diferite criterii ajungandu-se la clasificari destul de stufoase si ambigui; de aceea poate cel mai simplu ar fi sa fie amintite doar cateva dintre cele mai cunoscute: autoritare, birocratice, democratice si laissez-faire.

Modelele autoritare sunt cele mai vechi. In varianta mai tiranica, liderul incearca sa concentreze in mainile sale cat mai multa putere si o aplica discretionar prin reguli stabilite arbitrar. El poate fi egoist, egocentric, arogant sau ostil. Canalele de comunicare intre lider si cei multi sunt cel mai adesea unidirectionale: vocea celui din varful piramidei se aude pana in ultimul cotlon dar vocile celorlalti nu au nici o sansa sa razbata la urechile liderului. De obicei regula este ca „ordinul se executa, nu se discuta” iar aceasta regula este bine implementata printr-un mecanism bine pus la punct de pedepse si recompense. Seful da ordine iar ceilalti le executa sub ochiul sau atent si critic. Parerile, intrebarile, initiativele sunt descurajate de la bun inceput. Creativitatea e privita cu suspiciune si reprimata. Filosofia acetui model pleaca de la premisa ca liderul stie tot si stie tot ce este mai bine pentru feuda lui.

Privind un astfel de model de conducere multi oameni se pot intreba de ce e atat de raspandit si acceptat. Pentru ca de cele mai multe ori functioneaza. Daca mediul este clar structurat, sarcinile sunt simple/rutiniere, executantii sunt neinstruiti sau iresponsabili, exista termene limita presante, abordarea autoritara obtine cele mai bune rezultate.

Aspecte negative: cei multi sunt tensionati, tematori, ceea ce conduce pe unii  la dependenta fata de lider iar in cazul altora la absenteism sau sabotaj.

Modelele birocratice presupun conducerea dupa reguli scrise. Orice trebuie facut conform procedurii. Daca cumva ceva nu e mentionat in proceduri pasul firesc este adresarea catre esalonul superior. Originalitatea sau initiativele personale sunt descurajate sau primite cu mari rezerve. Sistemul este inaintea omului. Sistemul este inaintea realitatii. Procedura se aplica chiar daca procedura in sine sau rezultatul ei este ineficient, inutil sau absurd.

Nici acest model nu pare sa aduca multa bucurie in viata oamenilor dar excluzand partea cu termenele limita presante, toate argumentele care ajuta modelul autoritar sa fie de succes, favorizeaza si modelul birocratic.

Aspecte negative: consuma multe resurse si timp chiar daca nu ar fi necesar, incurajeaza fuga de raspundere si creste dezinteresul fata de orice activitate reglementata birocratic.

Modelul democratic deja suna mult mai bine. Toata lumea isi da cu parerea, toti participa la luarea deciziilor la diferite niveluri. Liderul e un element suportiv pentru ceilalti, incurajandu-i sa isi dea cu parerea. Acelasi lider aduna toate aceste pareri iar apoi ia o decizie care sa impace cat mai multe dintre punctele de vedere exprimate de catre ceilalti.

Desi modelul pare aproape perfect el devine cu adevarat eficient doar cand cei implicati beneficiaza de educatie si experienta.

Aspecte negative: se pierde mult timp, consuma multe resurse, scade disciplina.

Modelul laissez-faire are o istorie mai recenta. Anecdotele istorice spun ca expresia a rezultat in urma unei intalniri a ministrului de finante  Jean-Baptiste Colbert si un grup de afaceristi francezi condusi de un oarecare domn Le Gendre.  Pentru a intelege contextul povestii trebuie amintit ca toata tarasenia se petrecea pe la 1680 iar dom’ Colbert, desi era un om respectat in breasla lui, avea o vesnica problema cum sa adune mai multi bani la visterie pentru a reduce deficitul de buget pe care dragul sau rege Louis al XIV il adancea purtand nesfarsite razboaie. La acea intalnire dintre ministru si afaceristi, dom’ ministru a vrut sa se arate favorabil fata de afaceristii si negustorii de la care lua destule taxe si i-a intrebat ce ar putea sa faca statul francez pentru ei. Se pare ca Le Gendre rumegase mult pe aceasta tema iar in acea zi chiar era pe faza pentru ca raspunsul sau a fost foarte scurt si concis: „Laissez-nous faire”. Adica „lasati-ne sa facem” sau, intr-o traducere mai aproape de sensul ei: „lasati-ne sa traim”.

Nu stim cat de adevarata este povestea de mai sus dar dupa aceasta data in Franta  si apoi si literatura engleza expresia „laissez-faire” este folosita tot mai des de autori care care promovau mai putine reglementari sau interventii intr-un anumit sistem. Esenta acestui model se refera la virtuala absenta a liderului. El da cat mai putine indicatii sau reguli si lasa pe ceilalti sa faca cum cred ei ca e mai bine. Pentru a functiona acest model are nevoie de oameni pasionati de ceea ce fac si care au experienta in domeniul lor.

Aspecte negative: in cele mai multe situatii oamenii au nevoie de un feed-back la munca lor astfel ca acest model poate instala o stare de confuzie ce se va regasi si intr-o eficienta scazuta. De asemenea, poate conduce la contestarea liderului.

Una peste alta se pare ca nici unul dintre modele nu este perfect. Eficienta modelului depinde de calificarile, asteptarile si pasiunile celor multi, natura sarcinilor care sunt de indeplinit, timpul si resursele avute la dispozitie. Daca masa umana e mai putin pregatita, timpul si resursele sunt limitate, modelul autoritar se impune aproape intodeauna. Daca oamenii au o pregatire oarecare dar nu multe pasiuni, exista resurse si timp atunci modelul birocratic clasic poate sa functioneze bine. Celelalte doua modele, democratic si laisse-faire necesita oameni bine pregatiti, mult timp si resurse dar sunt foarte bune cand oameni stiu ce au de facut, vor sa isi dezvolte abilitatile ori, sarcinile de rezolvat necesita colaborare sau originalitate.

Realitatea oricand excede teoria astfel ca o clasificare cu patru modele este simplista. In viata de zi cu zi aceste modele se amesteca in diferite proportii rezultand combinatii mai mult sau mai putin faste. Amestecul de autoritate cu birocratie a adus la multa suferinta dar nici democratia amestecata cu birocratie nu e chiar bucurie. Alteori autoritatea se poate amesteca cu democratia sau laissez-faire si conduc la cei numiti despoti luminati si ale caror cladiri sau opere de arta pot fi admirate in mai toate marile orase ale lumii.

Nu exista model sau combinatie de modele ideala. Exista doar oameni si nevoi. Acel model care ii ajuta sa supravietuiasca si eventual sa ii faca fericiti e formula optima pentru ei si vremea lor.

Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Leviathan-ul

Ce este leviatanul? Sensul cuvantului s-a mai schimbat cu timpul dar in general era considerat un fel de monstru marin. Mai era considerat si unul dintre paznicii Iadului. Partea comuna ar fi ca e vorba de o fiinta imaginara, mitologica. Oricum, probabil de la aceasta imagine de dihanie mare, complexa, puternica si care mai avea si veleitati de paznic i-a venit lui Hobbes idea sa-si boteze cartea sa fundamentala: Leviathan.

Trebuie spus ca Hobbes nu scria carti de copii sau enciclopedii despre vietuitoare marine. El a ramas cunoscut ca filosof politic. Traind in Evul Mediu si tinand cont ca vremurile nu erau prea sigure in anii aceia, probabil din ceea ce a putut vedea in jurul sau, i-a venit venit in cap o  idee ce-l macina. I s-a parut ca trebuie sa isi dea cu parerea asupra naturii umane si ca ar avea niste optiuni cum sa se faca pentru a merge lucrurile mai bine. Ideea sa de baza era destul de simpla: omul in starea sa naturala nu cauta nimic altceva decat propria placere egoista iar aceasta atitudine individualista ar fi dus inevitabil la un razboi al fiecaruia impotriva tuturor.  Plecand de aici Hobbes mai face o presupunere: din simplu interes personal si dorinta de auto-conservare oamenii decid sa se asocieze in grupuri iar prin aceasta ei sunt de acord sa renunte la o parte din libertatea naturala initiala in favoarea unui conducator, pentru a putea sa pastreze restul. Pentru ca lui Hobbes ii placea sa gandeasca el nu se opreste la idea unui simplu conducator si imagineaza si idea de stat condus de un conducator. De aici povestea se complica. Cica acest stat ar fi cel care are caderea de a hotara ceea ce e drept sau nedrept, ceea ce e corect sau gresit iar acelasi stat prin bratul greu al legii asigura si sanctiunile considerate cele mai eficiente pentru face oamenii sa aiba un comportament „corect”.

Din toata scrierea lui Hobbes razbate un iz moral. Omul in stare naturala e vazut ca imatur, sub imperiul poftelor si pus pe bataie cu toata lumea. Pe de alta parte statul si conducatorul asigura functionarea „corecta” a oamenilor. Adica cum, statul nu e compus tot din oameni? Conducatorul nu este si el om? Nu cumva slabiciunile oamenilor contamineaza si statul si pot fi prezente si la conducator?

Dupa inca cateva sute de ani, si nenumarati regi, regine, imparati si imparatese care au facut din propria placere lege si au pornit nesfarsite razboaie doar din lacomie sau capriciu a devenit clar ca Hobbes gresea cand vorbea de conducatorul absolut care are ultimul cuvant despre ceea ce e bine sau rau.  Dar idea de stat, leviathan-ul, a supravietuit caderii sau restrangerii puterilor monarhiilor.

Cum a fost salvat leviathan-ul? Cu un mic import de date din antichitate. Oamenii s-au lamurit ca un singur cap, oricat ar fi el de incoronat si indiferent cat de albastru s-ar presupune ca ar fi sangele care ii curge prin capilare, se intampla sa mai greseasca. Si atunci ce au zis ei? Sa puna la conducere mai multe capete si sa le mai si schimbe din cand in cand. Pentru o astfel de solutie era perfecta idea democratiei. Asa ca, a inceput nebunia cu partidele, cu alegerile, cu parlamentele si presedintii. Leviathan-ul a supravietuit, idea de stat a mers mai departe.

Asta nu inseamna ca totul a mers perfect si oamenii radiau de bucurie cand era vorba de relatia cu statul. Leviathan-ul lui Hobbes introducea ceva nou in filosofia politica: idea ca realitatea/societatea functioneaza ca un sistem dinamic. Analogia cu fiinta mitologica incepe sa prinda tot mai multa substanta, statul chiar e un sistem care se bazeaza pe relatii dinamice cu „supusii” sai. Dar analogia merge si in sens invers. Daca statul e ca un monstru imens si cu o dinamica interna complexa, atunci la fel ca si orice fiinta vie trebuie sa consume ceva ca sa-l tina in miscare. Oare care e meniul preferat al leviathan-ului? Astazi, in general ii plac taxele, multe taxe. Inainte ii placeau si birurile in produse dar acum s-a emancipat si prefera banii. Cu cat dihania e mai mare cu atat consuma mai multi bani rezultati din taxe. Iar uneori, cand leviathanii sunt mai putin rationali decat estima Hobbes si se bat ca chiorii intre ei pentru resurse sau mandrii nationale jignite atunci devin si carnivori si prefera carnea de tun. Leviatanii autoritari agreaza meniurile mixte, taxe amestecate cu snitel de dizidenti.

Excesele leviathan-ilor, la fel ca si excesele conducatorilor au pus lumea pe ganduri. Iar unul mai istet s-a intrebat: Daca statul controleaza tot, cine controleaza controlorii? Si de aici au rezultat o gramada de alte institutii/organe ale leviathan-ului care trebuiau sa le controleze pe cele vechi. Parea chiar o idee buna dar problema e ca dihania a mai crescut un pic si ii trebuiau si mai multe taxe. In plus, nici in aceste institutii nu s-au gasit intotdeauna oamenii perfecti asa ca multe dintre ele s-au molipsit de metehnele celor vechi si au preferat sa traiasca in pace uneori mai harjonindu-se doar de dragul contribuabilului ca sa nu spuna ca a platit taxele chiar degeaba.

Apare din nou problema calitatii institutiilor care rezulta din calitatea oamenilor care le compun. Pentru ca sunt atat de multe institutii ineficiente si preocupate excesiv doar sa asigure beneficii propriilor membri ce se poate spune? Ca Hobbes avea dreptate ca omul e miscat doar de interesul propriu? Ca Hobbes a gresit si ca omul ramane un egoist interesat doar de placerile sale chiar daca ajunge sef? Ca leviathan-ul are filii si ii aduce aproape doar pe cei corupti? Ca cei corupti sunt atrasi de leviathan pentru borcanul sau cu miere reprezentat de  banii adunati din taxe? Un pic de adevar este in toate aceste intrebari. Nici omul si nici statul nu sunt perfecti.

Si atunci, ce a dovedit oare supravetuirea statului? Ca e un lucru bun desi mai necesita mici ajustari? Ca e cel mai mic dintre relele posibile? Ca omul e o fiinta comoda si ia de buna lumea in care se naste? Sau ca, leviathan-ul a devenit mai puternic ca… omul?

Omul on-line

De o vreme incoace se aude ca guvernantii vor sa cheltuie multe sute de milioane de euro ca sa isi faca o pagina electronica. Suma e considerabila si dincolo de culorile pozitive in care este zugravita initiativa sunt o sumedenie de necunoscute. Multi sefi isi dau cu parerea, adesea in necunostinta de cauza si contradictoriu, astfel ca specialistii se uita putin cam lung la ei iar omul de rand intelege si el ce poate.

Zilele trecute a aparut o descriere mai detailata a proiectului:  eRomania

Se pare ca intentia este de a construi mai mult decat o pagina informativa a guvernului. S-ar dori punerea bazelor unei structuri „e-goverment” prin care sa se digitalizeze admnistratia publica. Ce inseamna asta? O baza de date unica la nivel national cu 300 de servicii electronice la care sa apeleze 25000 de institutii publice. Aceasta baza de date unica ar contine si toate datele publice ale fiecarei persoane detinute de diferite institutii. Persoana este identificata prin CNP iar institutiile ar avea acces la informatii in functie de nivelul de securitate la care au acces. Se mai vorbeste si de 3300 de ofiteri de e-guvernare care sa faca treaba in locul multor altor functionari de care administratia se va putea dispensa. De ce trebuie cheltuiti acesti bani? Unii spun ca pentru a face economii cu cheltuielile administrative.

Este o premiera acest gen de investitie? Da, pentru Romania. Insa oricat de dificil ar parea sistemul deja este implementat in mai multe tari din UE. Va fi un succes si in Romania? Probabil nu. Mai exact, nu din prima. Un astfel de proiect necesita analize foarte serioase si abordari foarte stricte si metodice. Pana acum administratia din Romania nu a dovedit decat foarte rar si pentru scurt timp astfel de veleitati. E foarte probabil, asa cum s-a intamplat si cu programele deja implementate in diferite institutii publice, ca acestea sa nu fie decat variante electronice ale documentelor tinute pe hartie. Cele doua tipuri de evidenta persista in multe institutii si e un adevarat calvar pentru angajati si pentru clienti.

Cat e de sigura o astfel de baza de date? Este exact atat de sigura pe cat de fara greseala vor fi cei care vor avea acces la ea. In UE anual apar in presa stiri despre diferiti functionari care in variate imprejurari pierd datele a mii sau sute de mii de oameni. Nu exista nici un motiv sa credem ca ai nostri vor face exceptie si nu vor da din cand in cand cu stangul in dreptul. Mai devreme sau mai tarziu cineva va uita un laptop sau stick de memorie pe undeva.

Ce abuzuri pot avea loc? Depinde doar de lipsa de profesionalism a operatorilor si de toleranta sistemului. Daca cineva va controla controlorii atunci mai sunt sperante dar, daca pe aceste functii vor fi numiti din nou nepoti si pile, care gresesc cu nonsalanta si scapa basma curata cu o promovare, viitorul cam are nuante albastrui intunecate.

Care ar fi avantajele? Sa speram ca vom scapa de hartia suprema din birocratia romaneasca: „adeverinta”. Adeverinta este expresia generalizata a neincrederii sistemului in om. Unii spun ca pana la proba contrarie omul e considerat nevinovat. Asa o fi la ei acasa, in tarile lor. La noi e putin invers. Pana la proba contrarie omul e suspect. Adeverinta este hartia cu care omul se disculpa, scapa de suspiciunea institutionala dovedind ca a fost copil cuminte si a facut tot ceea ce se astepta sistemul de la el.

Alte avantaje sesizabile? Se va diminua numarul de functionari. Mai putine documente la orice dosare. Sa speram ca toata lumea va lucra dupa acelasi formular si functionarii nu se vor mai uita ca la urs puscat la documentele venite din alte localitati sau judete. Se va diminua numarul de stampile si semnaturi necesare. Sa speram ca o tranzactie sau o  inmatriculare de masina va dura 15-20 de minute ca in multe tari UE si nu cateva zile ca in prezent. In general se intentioneaza ca toate activitatile administrative sa se desfasoare mai repede si cu mai putin cheltuiala.

Implicatii pe termen lung? Existenta a unui numar atat de mare de servicii administrative online va aduce in mediul virtual o proportie mai mare din totalul populatiei. Datorita unui numar mai mare de utilizatori si caracterului rapid si direct al internetului deciziile administrative si politice vor fi mai influentate de cei carora li se adreseaza. In statele care au inceput de mai mult timp acest fel de modificari in administratie deja se vorbeste de posibilitatea de a creste participarea cetatenilor sau chiar de a vota cu ajutorul internetului.

E mult? E putin? E greu de spus cat de reusit va fi sistemul si ce impact imediat va avea. Insa, ceea ce este mai usor de anticipat este ca treptat va schimba administratia si felul in care oamenii se vor raporta la ea. O sa avem destul timp sa vedem daca ne va place sau nu.

Ingredientele democratiei

Unele democratii merg bine si lumea e cat de cat multumita dar chiar daca se exporta toate institutiile democratice ale  unei astfel de democratii de succes intr-o alta tara nu exista mari garantii ca va functiona la fel de eficient.

De ce se intampla acest lucru? Ce face ca acelasi tip de institutii sa nu functioneze la fel de bine peste tot? Ar fi cateva motive mai evidente: nu exista numarul necesar de specialisti care sa faca respectivele institutii sa functioneze eficient, noile institutii nu pot fi implementate corespunzator pentru ca in tara in care se incearca a fi importate exista o structura prealabila de interese care opune rezistenta, structura electoratului.

Daca comparam democratiile consacrate cu democratiile bananiere de prin Africa, cu democratiile amenintate permanent de armate din America de Sud sau Asia sau cu democratiile corupte din estul Europei diferentele sunt evidente din toate cele trei puncte de vedere.

Nu exista specialisti. Nu or fi specialisti destui de multi sau destui de buni dar cu investitii modeste la nivel de stat, intr-o perioada de 5-10 ani se pot crea o masa de oameni care sa cunoasca legislatia si sa poata administra un stat cu o organizare democratica. Desi practic se poate face acest lucru, el nu este aplicat in toate tarile care isi spun democratice. Uneori au lipsit fondurile sau lipsa de viziune ale autoritatilor locale dar de cele mai multe ori absenta specialistilor se leaga de un nivel mai ridicat de coruptie in institutiile statului.

Diverse interese blocheaza sau intarzie implementarea structurilor democratice; caz foarte frecvent in orice tara in care s-a incercat exportarea modelului democratic. Sistemul democratic presupune egalitatea de vot si, in multe tari conduse de o minoritate, acest lucru este perceput ca o amenintare directa. Fie ca la conducere exista o minoritate etnica sau religioasa, idea ca toata lumea poate vota si participa la viata politica diminueaza pozitia privilegiata a elitei. Un alt impediment provine din zona economica. Sunt destule tari in care conducatorii nu sunt dintr-o minoritate etnica sau religioasa si totusi sa nu agreeze idea institutiilor democratice. De ce? Pentru ca democratia inseamna si o economie deschisa concurentei iar acest fapt poate reprezenta o amenintare pentru beneficiile celor obisnuiti sa faca afaceri in regim preferential sau de monopol. O alta problema o reprezinta cerinta de egalitate in fata legii pe care o presupune democratia. Indiferent despre ce fel de elita vorbim, acestea au parte in mod tacit sau prin lege de mai multe privilegii si de mai multa clementa decat oamenii de rand. Un ultim contra-argument impotriva institutiilor democratice este dat de o alta trasatura a democratiei: confirmarea periodica a conducerii de catre populatiei. Pentru cineva obisnuit sa conduca fara sa fie nevoie sa dea socoteala cuiva sau cineva obisnuit sa aiba functii pe viata o astfel de conditie reprezinta o galusca cam greu de inghitit.

Structura suboptimala a electoratului. Acesta e un punct nevralgic si poate cauza false dispute mai ales daca e interpretat de o minte populista. Adica cum, oamenii dintr-o tara sunt mai destepti ca altii sau au ceva in plus ca sa functioneze bine intr-o democratie? Mai destepti probabil ca nu sunt dar ceva in plus si ceva in minus e posibil sa aiba. Desi perioada Greciei antice este vazuta ca vremea de aur a democratiei, cand fiecare om de bine (adica nu sclav sau femeie) putea sa mearga sa isi dea cu parerea despre mersul statului, unii nu erau chiar asa de fericiti de acest lucru. Bietul Platon, macinat de perfectionismul sau, se gandea ca treburile statului nu sunt chiar acelasi lucru cu a da de mancare la vaci, a taia lemne la padure sau a potcovi caii vecinilor si era oripilat la gandul ca toti fomistii si coate-goale din cetate o sa aiba un cuvant de spus in agora. Intr-o forma elegant modificata problema lui Platon este inca discutata si astazi. Acum ar fi nedemocratic sa ne legam de dreptul de vot al unui om pe baza meseriei sau averii sale dar putem vorbi de beneficiul adus procesului democratic de existenta intr-o societate a unei clase mijlocii („middle class”) puternice.

Si astia ce sau cine mai sunt? Definirea clasei mijlocii difera de la tara la tara. Cel mai adesea sunt avute in vedere cateva criterii: ocupatia persoanelor, sursa veniturilor,  volumul veniturilor. Si de ce ma rog sunt ei asa speciali pentru functionarea unei democratii? Pentru ca sunt mai bogati sau ca au slujbe mai bune? Nu, nu chiar din aceste cauze. Ar fi alte doua motive. Alegerile lor politice ar fi luate cu mai mult discernamant decat al oamenilor care traiesc la limita saraciei si sunt prea ignoranti ca sa inteleaga functionarea statului. Alegerile lor politice ar fi mai de bun simt pentru societate decat cele ale celor foarte bogati care isi pot permite sa deturneze functionarea statului doar ca sa isi mai sporeasca averile. Ei ar acel grup care au suficienti bani cat sa nu trebuiasca sa fuga toata ziua ca sa isi plateasca mancarea si facturile dar nu au atat de multi incat sa inceapa sa ii corupa pe altii. Astfel, in alegerile lor politice, ei sunt mai feriti de ignoranta provocata de saracie si de lacomia provocata de bogatie.

Democratiile de succes stau bine si cu specialistii, si cu implementarea structurilor democratice si cu ponderea clasei medii. Restul tarilor, asa-zis democratice, isi agata eticheta democratiei doar pentru ca la fiecare cativa ani fac un simulacru de alegeri prin care conducatorii  manipuleaza masele sa ii mai delege incat cativa ani  prin voturile lor; in rest prapad si jale, in administratie specialistii se evidentiaza prin absenta, institutiile democratice sunt facute inoperationale prin nenumarate carente legislative iar clasa medie e ca un stol de pasari zburatacite ce abia se aude in fata mai marilor de la conducere si e privita chioras de masele proletar-populare.

Contractul social

Prin anii „80 cineva care se plimbase destul de mult in afara tarii spunea: „pe estici ii recunosti intre straini”. Am privit cu neincredere afirmatia iar reactia afectiva a fost ceva de genul: „da sigur, ca esticii or avea o pana in frunte si ceilalti nu au”.

Anii au trecut si prima oara cand mi-am adus aminte de acea poveste a fost cand au inceput sa apara diversi profesionisti straini pe la multinationale si ceva profesori in schimb de experienta pe la universitatile romanesti. Inca nu eram convins ca ai nostri sunt chiar asa evidenti printre straini dar devenisem convins ca strainii se recunosc usor intr-o masa de romani. Prima oara am dat vina pe haine. Ale lor erau bine croite, din materiale de calitate,  aceasi piesa fiind fabricata din mai multe materiale si cu mai multa grija pentru detalii, mai colorate si totusi discrete si in combinatii de bun simt.  Au inceput sa apara astfel de haine si la noi dar totusi inca erau sanse bune sa separam esticii de ceilalti. Deci nu era vorba doar de hainele in sine. Vazand tot mai multi straini si pe la noi si pe la ei am remarcat ca si felul in care isi poarta hainele este diferit. Parca ai lor se simteau mai confortabil, se miscau mai lejer si mai natural in acelasi fel de haine.

Aceasta lejeritate nu se manifesta doar in purtatul hainelor dar se exprima si intr-o expresie faciala si o atitudine mai relaxata. De ce ar fi ai nostri mai incordati, mai stresati ca ai lor? Pentru ca ai lor castiga mai mult? Ar fi o explicatie dar desi castiga mult au si cheltuieli mai mari iar spectrul somajului sperie cam pe toata lumea la fel. O diferenta totusi ar fi; pentru ei facturile  la facilitati si alimentele reprezinta mai putin procentual din salariu decat la noi. La majoritatea dintre ei in fiecare luna le ramane o suma oarecare pe care o pot pastra sau cheltui pe ceva ce le face placere. La noi cei care isi permit un astfel de stil de viata sunt mai putini.

Aceasta sa fie toata explicatia? Venituri mai mari? Si atunci cum explicam ca grosul imbogatitilor din Romania, cu toate vilele, masinile, hainele luate din Paris si luni intregi petrecute prin statiuni  ori capitale occidentale tot au niste fete mai stresate decat multi dintre somerii occidentali? De ce  chiar si in ciuda unor venituri mai mari ai nostri au privirea mai chinuita si o atitudine mai haituita decat ai lor?

Raspunsul se  gaseste unde ne-am astepta mai putin, in cartile de filosofie si istorie. Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau sunt cativa dintre filozofii care au ceva in comun si cunosc si o parte a raspunsului la dilema noastra. Dar, ce au filozofii astia morti de 200-300 de ani si cartile lor prafuite cu fetele oamenilor din prezent? Nu au nimic in mod direct dar au prin intermediul ideilor pe care le-au promovat si a felului in care s-a desfasurat istoria in estul si vestul continentului.

Cei trei au fost o parte dintre cei care au pus bazele conceptului de „contract social”.  Trecand peste elaborari prea pretentioase, ei spuneau ca statele si oranduirile sociale se constituie incepand cu oameni care isi delega autoritatea unui guvern si primesc in schimb o anumita ordine sociala mentinuta prin lege. Cand guvernele nu mai reprezinta interesele oamenilor, indivizii investesc pe altcineva care sa faca o lege pe placul lor. In occident cam asa se intampla de cateva sute de ani. Omul are incredere in sistem si il sustine pentru ca ii apara interesele si ii garanteaza un trai decent. In est comunismul nu a dat doi bani pe povestile cu contractul social. Comunistii nu au fost investiti de toti oamenii unor tari ci doar de o minoritate asa ca neincrederea dintre ei si cetateni era reciproca. Mai mult chiar, pentru ca natura umana nu se potrivea cu idealuri comuniste au spus ca vor face „omul nou”. Si l-au si facut. Doar ca nu a iesit cum au dorit ei. In loc sa iasa un revolutionar de profesie, altruist pana in maduva oaselor si dedicat idealurilor partidului pana la ultima suflare, a iesit o corcitura ignoranta, infometata si  speriata de mana grea a partidului. Si povestea asta s-a intins pe cateva zeci de ani. Dupa atata vreme de neincredere si suspiciuni cei batrani si-au pierdut increderea in sistem iar cei tineri nici nu au avut vreodata.  „Omul nou” din est e suspicios, neincrezator si defetist. Nu conteaza ca are doar o pensie mizera sau bani cu galeata el se simte permanent in stare de alerta pentru ca trebuie sa se apere de un sistem care nu ii ofera nici o garantie in afara taxelor. Intreband un occidental de ce face o munca mizera si plateste taxele chiar daca nu ii ramane mare lucru aproape invariabil va raspunde „pentru ca se merita, in xx ani voi ajunge in pozitia y care imi va conferi anumite avantaje”. Si asa se si intampla. Intreband un estic de ce nu are si el rabdare si vrea totul acum, chiar daca asta inseamna o gramada de conflicte cu ceilalti, raspunsul lui este neincrederea. Dupa zeci de ani de povesti cu generatii de sacrificiu care nu au adus lumina in casele oamenilor ci doar in cele ale nomenclaturistilor oamenii nu mai au rabdare si incredere. Ei sunt intr-o lupta disperata a fiecaruia impotriva tuturor si toti impotriva sistemului. Si acest lucru se vede…

Auto-cenzura

Auto-cenzura. Ce o fi si asta? O fi o ceva legat de centura masinii? Nici pe departe, e ceva mult mai banal. Toti practicam auto-cenzura desi poate ca unii prefera sa o numeasca altfel. Acum mai bine de douazeci de ani era foarte in voga expresia „Sa nu ne auda careva”. Daca iti venea sa spui ceva mai putin conform cu standardele vremii sigur se gasea o voce rationala care iti taia avantul. De ce? Ca sa nu ai probleme. Ca sa nu intri in vizorul baietilor cu ochi albastri. Ca sa nu trebuiasca sa dai cu subsemnatul. Ar parea ca sfatuitorul de serviciu pana la urma nu era rau intentionat. Dar dincolo de intentia sa, efectul e bun sau rau?

Ca sa ne dumirim despre ce vorbim o luam mai de la inceput. Inaintea auto-cenzurii a fost cenzura. Ce facea ea? Identifica orice ar fi putut fi o amenintare pentru regim si lua masuri represive. Farmecul povestii este ca nu prea erau liste clare cu ce nu aveau voie sa faca oamenii. Mergea pe principiul incercarii-erorii. Daca unul spunea sau facea ceva pentru care era saltat de acasa, captusit bine, ascuns cativa ani sau dat disparut, ceilalti, care stateau mai bine cu instinctul de conservare, incercau sa evite sa spuna sau sa faca acelasi lucru. Nu existau intotdeauna norme unitare de aplicare a cenzurii. E drept ca erau niste subiecte sociale tabu mai bine cunoscute dar au fost si oameni incalecati de cate un zelos de la partid sau de pe la secu care dadea o interpretare mai generala „pacatului” decat o faceau alti colegi de breasla.

Din aceste motive, pentru ca nu se stia clar ce ar putea fi considerat impotriva regimului si cat de zelos e cel care te raporta sau ancheta a intrat sarpele fricii in sufletul oamenilor. Si nu a mai plecat. Incet-incet oamenii erau tot mai conformi cu cerintele partidului. Nu mai spuneau prostii, nu mai cereau lucruri care nu li se dadeau; sarpele ii invatase cum sa se tarasca pe sub maracinii sistemului. Cenzura devenise invechita, aparuse tanara auto-cenzura mult mai subtila si mai eficienta. De frica de a nu gresi oamenii au inceput sa evite si lucruri la care cenzorii nici nu s-ar fi gandit. Asta da conditionare, nici Pavlov cu tot geniul sau nu s-ar fi gandit la asa efect asociativ.

Dar la ce serveste sa vorbim despre povesti de acum doua zeci de ani? Acum suntem o societate noua, cu oameni noi (unde oare am mai auzit discursul acesta?!?), suntem in UE, calatorim peste tot, ne cumparam ce vrem, televizoarele ne arata la fiecare cateva zile cate o dezvaluire in regim de breaking-news, ziarele scriu tot ce vor, oamenii vorbesc orice doresc. Uau… mirajul libertatii este aproape perfect. Oare chiar asa sa fie? Sa fi disparut meteahna cenzurii si a surorii ei mai mici, auto-cenzura?

Nu, n-a disparut. Doar ca a devenit si mai subtila. In societatea de consum sarpele fricii le-a aratat oamenilor care e noua miza: sa nu fi dat afara. Toata lumea barfeste ce haos e in firme, ce matrapazlacuri fac sefii, ce debandada e in institutiile statului, cum se imprastie banul public. Insa, daca cumva aceste dezvaluiri imping pe cineva sa puna intrebarea „Si tu ce ai facut?” in cele mai multe cazuri raspunsurile intra intr-o singura categorie, aceea a auto-cenzurii: „Nimic. Ce vrei, sa ma dea afara?”

Inainte oamenilor le era frica sa nu fie inchisi pentru ca ar fi amenintat regimul. Acum oamenilor le e frica ca o sa ajunga someri si nu o sa mai aiba bani sa plateasca impozite umflate ce se cheltuie pe asfaltari nesfarsite, nu o sa mai aiba bani sa plateasca facturile la energie umflate de baietii destepti sau nu o sa mai aiba bani sa cumpere mancarea proasta adusa din alte tari si care costa de 2-3 ori mai mult decat in strainatate. Tot mai des grija zilei de maine ii face pe oameni orbi, surzi si muti la orice abuzuri. Desi uneori oamenii ar putea schimba ceva in bine, vocile lor se aud mai rar si mai firave in fiecare zi. Sa nu ne amagim, auto-cenzura si-a gasit din nou locul…

Deprofesionalizarea Romaniei

S-au intors, sunt aici. Sau poate nu au plecat niciodata? Vorbesc de comunisti. Dar mai ales vorbesc de mentalitatile aduse de comunisti cu tot raul pe care l-au facut imediat dupa ce au ajuns la putere.

Comunismul a venit ca o politica a celor dezavantajati asa ca inca de la inceput comunistii s-au prins ca oamenii avuti sau calificati nu o sa fie prea interesati sa imparta cu ceilalti ceea ce au dobandit de la familie sau prin munca. Genul asta de rezistenta le cam incurca planurile asa ca intelectualii in genere dar pana la urma cam orice om calificat si cu oarecare stare era suspect ca le-ar putea pune bete in roate si era vazut ca dusman al poporului pana la proba contrarie. N-au stat ei prea mult pe ganduri, au maturat profesionistii si si-au pus oamenii lor. Dupa ce au constatat ca totusi fara meseriasi nu pot construi fabrici au investit in scoli tehnice dar in continuare profesionistii din domenii umaniste erau vazuti ca niste ciudati ori ca niste suspecti.

Prin anii ’80 deja aveam  gramezi de ingineri, multi profesori si educatori, ceva medici si cam atat. Acestea erau in mare categoriile care au putut demostra comunistilor ca e nevoie de ei. Totusi, sa nu ne inchipuim ca profesionalismul lor ar fi impresionat comunistii. Acesti profesionisti erau doar niste instrumente iar deciziile de la partid inlocuiau de multe ori sugestiile facute de specialisti.

In paralel se intarise o apucatura mai veche, nepotismul. Baietii si fetele alea cu privire darza de comunist revolutionar care luau de la cei bogati ca sa dea la cei saraci au prins gustul impartelii si au inceput sa isi puna de-o parte o felie tot mai consistenta. Au vazut ca linguseala si vorba de lemn de la sedintele de partid pot aduce mai mult decat scoli nesfarsite sau munca pe branci. A inceput sa le placa la stat pe slujbe cat mai bine platite unde tot ce aveau de facut era sa zica cum zice partidul si sa ia banii ca oricum productia nu era bataia lor de cap. Le-a placut lor si au zis ca ar fi un lucru bun si pentru rudele si copii lor. Capul plecat sabia nu-l taie si nici de munca nu se-ncovoaie. Profesionistii au mai luat o palma si pilele comunistilor au trecut inaintea lor.

Apoi a venit revolutia. Ohoho! Multe sperante, multe de tot. Dar cum economia nu mergea prea bine imediat s-a pus problema de inchideri de fabrici si disponibilizari. Functionarii au avut hartii de invartit dar meseriasii au fost dati afara ca si asa produceau ce nu era cautat in economia de piata. Si apoi, daca tot se dau afara oameni de ce sa nu fie dati cei care puteau iesi la pensie si tinerii. Si asa au facut. Partea proasta e ca dand afara pe cei care au avut expertiza in domeniul lor ei nu au mai apucat sa formeze noi generatii de profesionisti. In cativa ani cautam cu lumanarea dupa un meserias bun…

Dar vremurile se mai schimba si nu doar cei ce lucrau in fabrici au simtit vantul schimbarii. Pentru ca partidele sunt pline de fosti nomenclaturisti naravurile lor s-au transmis mai departe. Le plac slujbele la stat platite bine. In plus daca cineva ii ajuta sa castige alegerile acestia trebuiau sa fie rasplatiti cu pozitii de conducere. Apoi au inceput sa isi puna prietenii sefi in tot felul de institutii doar ca sa poata face contracte supraevaluate si ca sa fure mai bine banul public. Una peste alta nici un specialist nu se mai simte in largul sau in fata oamenilor promovati de partide. Orice e atins de guristii de la partide  se infesteaza de lipsa de profesionalism si ineficienta. Si pentru ca tot cei cu naravuri vechi conduc si acum nepotismul e tot in floare. Orice batut in cap care are pedigree-ul sau relatiile potrivite poate sa ocupe in timp record slujbe pentru care altii invata si muncesc o viata.

Si uite asa de zeci de ani in tara asta profesionistii sunt doar niste figuranti care nu au nimic semnificativ de spus. Trista poveste, nu?

Pomana coruptiei

Desi a trecut destul timp de la ultimele alegeri, tensiunile dintre tabere inca sunt mari. Se mai face auzita si vocea celor dezamagiti si resemnati care nu au mers la vot pentru ca nu mai cred in speranta politicii romanesti. In multe dintre aceste discutii apare constant o tema de discutie: calitatea votantului. Evident, fiecare dintre tabere crede in superioritatea propriilor votanti iar dezamagitii nu cred in nici unii dintre ei.

Dincolo insa de diferentele de opinie dintre aceste grupuri apare si o tema comuna, cea a cadourilor electorale. Obiceiul e deja vechi si folosit de toate partidele. Unii candidati sunt mai saraci ori mai retinuti si isi permit doar pixuri sau calendare in timp ce altii sunt mai indrazneti si merg pe tricouri, sepci, umbrele, galeti, etc. Desi e ingramadeala orice s-ar da cadou, cea mai mare ingramadeala si cele mai reusite pomeni electorale ies cand se da de mancare. La astfel de festine limbile se dezleaga, si ajutati de aportul caloric au energie sa dezbata ore in sir, ajungand sa inchege o manifestare destul de animata si de reusita. Unii dintre participanti sunt selectivi si participa doar la pomenile date de unele partide dar sunt si oameni care merg la care apuca si apoi vad ei pe cine voteaza.

Tinand cont ca toate partidele aloca fonduri consistente pentru astfel de cadouri si pomeni concluzia este ca ele chiar fac o diferenta in ceea ce priveste rezultatul alegerilor. Am putea spune ca expresia „reclama e sufletul comertului” se aplica chiar si in acest context si nu e nici o problema pentru ca partidele desfasoara doar o campanie de promovare. E adevarat ca putem veni si cu astfel de justificari dar atunci apare o intrebare ceva mai incomoda; ce voteaza un astfel de electorat? Mai voteaza ei ideologii sau realizari ale celor de la putere ori ii voteaza pe cei care le-au nimerit cel mai util/necesar obiect sau pe cei cu cele mai reusite chefuri/pomeni?

Reportajele filmate pe la astfel de manifestari sunt edificatoare in ceea ce priveste raspunsul. Grosul participantilor au vederi lipsite de orice complexitate ideologica. Cu mana plina de cadouri sau gura plina de mici si cu o privire ce exprima incantarea infantila de a primi cadouri si de a fi bagat in seama, acest electorat isi afirma foarte deschis sprijinul pentru cei care i-au cadorisit cu cate ceva in preajma alegerilor. Mai conteaza anii de frustrari din partea clasei politice? Mai conteaza ca s-au incalcat toate promisiunile electorale de la celelalte alegeri? Mai conteaza ca unii candidatii au dosare penale sau sunt implicati in afaceri la limita legii? Nu, de obicei nimic dintre acestea nu conteaza. Bucuria momentului a reusit sa stearga din memoria oamenilor toate aceste aspecte negative.

Daca un simplu cadou sau pomana electorala poate produce astfel de amnezii incepem sa ne gandim daca discernamantul politic chiar exista.  Oricat ne-am stradui pentru un astfel de electorat care voteaza cu ochii la continutul plasutelor cadou ori la grosimea micilor de pe platou este greu sa gasim orice urma de maturitate politica. Ca sunt oportunisti sau ignoranti e mai putin important, mult mai relevant este ca o clasa politica corupta a gasit mijlocul prin care sa le exploateze deficientele, a gasit modalitatea de a-le corupe votul.

« Older entries