Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Anunțuri

Ingredientele democratiei

Unele democratii merg bine si lumea e cat de cat multumita dar chiar daca se exporta toate institutiile democratice ale  unei astfel de democratii de succes intr-o alta tara nu exista mari garantii ca va functiona la fel de eficient.

De ce se intampla acest lucru? Ce face ca acelasi tip de institutii sa nu functioneze la fel de bine peste tot? Ar fi cateva motive mai evidente: nu exista numarul necesar de specialisti care sa faca respectivele institutii sa functioneze eficient, noile institutii nu pot fi implementate corespunzator pentru ca in tara in care se incearca a fi importate exista o structura prealabila de interese care opune rezistenta, structura electoratului.

Daca comparam democratiile consacrate cu democratiile bananiere de prin Africa, cu democratiile amenintate permanent de armate din America de Sud sau Asia sau cu democratiile corupte din estul Europei diferentele sunt evidente din toate cele trei puncte de vedere.

Nu exista specialisti. Nu or fi specialisti destui de multi sau destui de buni dar cu investitii modeste la nivel de stat, intr-o perioada de 5-10 ani se pot crea o masa de oameni care sa cunoasca legislatia si sa poata administra un stat cu o organizare democratica. Desi practic se poate face acest lucru, el nu este aplicat in toate tarile care isi spun democratice. Uneori au lipsit fondurile sau lipsa de viziune ale autoritatilor locale dar de cele mai multe ori absenta specialistilor se leaga de un nivel mai ridicat de coruptie in institutiile statului.

Diverse interese blocheaza sau intarzie implementarea structurilor democratice; caz foarte frecvent in orice tara in care s-a incercat exportarea modelului democratic. Sistemul democratic presupune egalitatea de vot si, in multe tari conduse de o minoritate, acest lucru este perceput ca o amenintare directa. Fie ca la conducere exista o minoritate etnica sau religioasa, idea ca toata lumea poate vota si participa la viata politica diminueaza pozitia privilegiata a elitei. Un alt impediment provine din zona economica. Sunt destule tari in care conducatorii nu sunt dintr-o minoritate etnica sau religioasa si totusi sa nu agreeze idea institutiilor democratice. De ce? Pentru ca democratia inseamna si o economie deschisa concurentei iar acest fapt poate reprezenta o amenintare pentru beneficiile celor obisnuiti sa faca afaceri in regim preferential sau de monopol. O alta problema o reprezinta cerinta de egalitate in fata legii pe care o presupune democratia. Indiferent despre ce fel de elita vorbim, acestea au parte in mod tacit sau prin lege de mai multe privilegii si de mai multa clementa decat oamenii de rand. Un ultim contra-argument impotriva institutiilor democratice este dat de o alta trasatura a democratiei: confirmarea periodica a conducerii de catre populatiei. Pentru cineva obisnuit sa conduca fara sa fie nevoie sa dea socoteala cuiva sau cineva obisnuit sa aiba functii pe viata o astfel de conditie reprezinta o galusca cam greu de inghitit.

Structura suboptimala a electoratului. Acesta e un punct nevralgic si poate cauza false dispute mai ales daca e interpretat de o minte populista. Adica cum, oamenii dintr-o tara sunt mai destepti ca altii sau au ceva in plus ca sa functioneze bine intr-o democratie? Mai destepti probabil ca nu sunt dar ceva in plus si ceva in minus e posibil sa aiba. Desi perioada Greciei antice este vazuta ca vremea de aur a democratiei, cand fiecare om de bine (adica nu sclav sau femeie) putea sa mearga sa isi dea cu parerea despre mersul statului, unii nu erau chiar asa de fericiti de acest lucru. Bietul Platon, macinat de perfectionismul sau, se gandea ca treburile statului nu sunt chiar acelasi lucru cu a da de mancare la vaci, a taia lemne la padure sau a potcovi caii vecinilor si era oripilat la gandul ca toti fomistii si coate-goale din cetate o sa aiba un cuvant de spus in agora. Intr-o forma elegant modificata problema lui Platon este inca discutata si astazi. Acum ar fi nedemocratic sa ne legam de dreptul de vot al unui om pe baza meseriei sau averii sale dar putem vorbi de beneficiul adus procesului democratic de existenta intr-o societate a unei clase mijlocii („middle class”) puternice.

Si astia ce sau cine mai sunt? Definirea clasei mijlocii difera de la tara la tara. Cel mai adesea sunt avute in vedere cateva criterii: ocupatia persoanelor, sursa veniturilor,  volumul veniturilor. Si de ce ma rog sunt ei asa speciali pentru functionarea unei democratii? Pentru ca sunt mai bogati sau ca au slujbe mai bune? Nu, nu chiar din aceste cauze. Ar fi alte doua motive. Alegerile lor politice ar fi luate cu mai mult discernamant decat al oamenilor care traiesc la limita saraciei si sunt prea ignoranti ca sa inteleaga functionarea statului. Alegerile lor politice ar fi mai de bun simt pentru societate decat cele ale celor foarte bogati care isi pot permite sa deturneze functionarea statului doar ca sa isi mai sporeasca averile. Ei ar acel grup care au suficienti bani cat sa nu trebuiasca sa fuga toata ziua ca sa isi plateasca mancarea si facturile dar nu au atat de multi incat sa inceapa sa ii corupa pe altii. Astfel, in alegerile lor politice, ei sunt mai feriti de ignoranta provocata de saracie si de lacomia provocata de bogatie.

Democratiile de succes stau bine si cu specialistii, si cu implementarea structurilor democratice si cu ponderea clasei medii. Restul tarilor, asa-zis democratice, isi agata eticheta democratiei doar pentru ca la fiecare cativa ani fac un simulacru de alegeri prin care conducatorii  manipuleaza masele sa ii mai delege incat cativa ani  prin voturile lor; in rest prapad si jale, in administratie specialistii se evidentiaza prin absenta, institutiile democratice sunt facute inoperationale prin nenumarate carente legislative iar clasa medie e ca un stol de pasari zburatacite ce abia se aude in fata mai marilor de la conducere si e privita chioras de masele proletar-populare.

Auto-cenzura

Auto-cenzura. Ce o fi si asta? O fi o ceva legat de centura masinii? Nici pe departe, e ceva mult mai banal. Toti practicam auto-cenzura desi poate ca unii prefera sa o numeasca altfel. Acum mai bine de douazeci de ani era foarte in voga expresia „Sa nu ne auda careva”. Daca iti venea sa spui ceva mai putin conform cu standardele vremii sigur se gasea o voce rationala care iti taia avantul. De ce? Ca sa nu ai probleme. Ca sa nu intri in vizorul baietilor cu ochi albastri. Ca sa nu trebuiasca sa dai cu subsemnatul. Ar parea ca sfatuitorul de serviciu pana la urma nu era rau intentionat. Dar dincolo de intentia sa, efectul e bun sau rau?

Ca sa ne dumirim despre ce vorbim o luam mai de la inceput. Inaintea auto-cenzurii a fost cenzura. Ce facea ea? Identifica orice ar fi putut fi o amenintare pentru regim si lua masuri represive. Farmecul povestii este ca nu prea erau liste clare cu ce nu aveau voie sa faca oamenii. Mergea pe principiul incercarii-erorii. Daca unul spunea sau facea ceva pentru care era saltat de acasa, captusit bine, ascuns cativa ani sau dat disparut, ceilalti, care stateau mai bine cu instinctul de conservare, incercau sa evite sa spuna sau sa faca acelasi lucru. Nu existau intotdeauna norme unitare de aplicare a cenzurii. E drept ca erau niste subiecte sociale tabu mai bine cunoscute dar au fost si oameni incalecati de cate un zelos de la partid sau de pe la secu care dadea o interpretare mai generala „pacatului” decat o faceau alti colegi de breasla.

Din aceste motive, pentru ca nu se stia clar ce ar putea fi considerat impotriva regimului si cat de zelos e cel care te raporta sau ancheta a intrat sarpele fricii in sufletul oamenilor. Si nu a mai plecat. Incet-incet oamenii erau tot mai conformi cu cerintele partidului. Nu mai spuneau prostii, nu mai cereau lucruri care nu li se dadeau; sarpele ii invatase cum sa se tarasca pe sub maracinii sistemului. Cenzura devenise invechita, aparuse tanara auto-cenzura mult mai subtila si mai eficienta. De frica de a nu gresi oamenii au inceput sa evite si lucruri la care cenzorii nici nu s-ar fi gandit. Asta da conditionare, nici Pavlov cu tot geniul sau nu s-ar fi gandit la asa efect asociativ.

Dar la ce serveste sa vorbim despre povesti de acum doua zeci de ani? Acum suntem o societate noua, cu oameni noi (unde oare am mai auzit discursul acesta?!?), suntem in UE, calatorim peste tot, ne cumparam ce vrem, televizoarele ne arata la fiecare cateva zile cate o dezvaluire in regim de breaking-news, ziarele scriu tot ce vor, oamenii vorbesc orice doresc. Uau… mirajul libertatii este aproape perfect. Oare chiar asa sa fie? Sa fi disparut meteahna cenzurii si a surorii ei mai mici, auto-cenzura?

Nu, n-a disparut. Doar ca a devenit si mai subtila. In societatea de consum sarpele fricii le-a aratat oamenilor care e noua miza: sa nu fi dat afara. Toata lumea barfeste ce haos e in firme, ce matrapazlacuri fac sefii, ce debandada e in institutiile statului, cum se imprastie banul public. Insa, daca cumva aceste dezvaluiri imping pe cineva sa puna intrebarea „Si tu ce ai facut?” in cele mai multe cazuri raspunsurile intra intr-o singura categorie, aceea a auto-cenzurii: „Nimic. Ce vrei, sa ma dea afara?”

Inainte oamenilor le era frica sa nu fie inchisi pentru ca ar fi amenintat regimul. Acum oamenilor le e frica ca o sa ajunga someri si nu o sa mai aiba bani sa plateasca impozite umflate ce se cheltuie pe asfaltari nesfarsite, nu o sa mai aiba bani sa plateasca facturile la energie umflate de baietii destepti sau nu o sa mai aiba bani sa cumpere mancarea proasta adusa din alte tari si care costa de 2-3 ori mai mult decat in strainatate. Tot mai des grija zilei de maine ii face pe oameni orbi, surzi si muti la orice abuzuri. Desi uneori oamenii ar putea schimba ceva in bine, vocile lor se aud mai rar si mai firave in fiecare zi. Sa nu ne amagim, auto-cenzura si-a gasit din nou locul…

Deprofesionalizarea Romaniei

S-au intors, sunt aici. Sau poate nu au plecat niciodata? Vorbesc de comunisti. Dar mai ales vorbesc de mentalitatile aduse de comunisti cu tot raul pe care l-au facut imediat dupa ce au ajuns la putere.

Comunismul a venit ca o politica a celor dezavantajati asa ca inca de la inceput comunistii s-au prins ca oamenii avuti sau calificati nu o sa fie prea interesati sa imparta cu ceilalti ceea ce au dobandit de la familie sau prin munca. Genul asta de rezistenta le cam incurca planurile asa ca intelectualii in genere dar pana la urma cam orice om calificat si cu oarecare stare era suspect ca le-ar putea pune bete in roate si era vazut ca dusman al poporului pana la proba contrarie. N-au stat ei prea mult pe ganduri, au maturat profesionistii si si-au pus oamenii lor. Dupa ce au constatat ca totusi fara meseriasi nu pot construi fabrici au investit in scoli tehnice dar in continuare profesionistii din domenii umaniste erau vazuti ca niste ciudati ori ca niste suspecti.

Prin anii ’80 deja aveam  gramezi de ingineri, multi profesori si educatori, ceva medici si cam atat. Acestea erau in mare categoriile care au putut demostra comunistilor ca e nevoie de ei. Totusi, sa nu ne inchipuim ca profesionalismul lor ar fi impresionat comunistii. Acesti profesionisti erau doar niste instrumente iar deciziile de la partid inlocuiau de multe ori sugestiile facute de specialisti.

In paralel se intarise o apucatura mai veche, nepotismul. Baietii si fetele alea cu privire darza de comunist revolutionar care luau de la cei bogati ca sa dea la cei saraci au prins gustul impartelii si au inceput sa isi puna de-o parte o felie tot mai consistenta. Au vazut ca linguseala si vorba de lemn de la sedintele de partid pot aduce mai mult decat scoli nesfarsite sau munca pe branci. A inceput sa le placa la stat pe slujbe cat mai bine platite unde tot ce aveau de facut era sa zica cum zice partidul si sa ia banii ca oricum productia nu era bataia lor de cap. Le-a placut lor si au zis ca ar fi un lucru bun si pentru rudele si copii lor. Capul plecat sabia nu-l taie si nici de munca nu se-ncovoaie. Profesionistii au mai luat o palma si pilele comunistilor au trecut inaintea lor.

Apoi a venit revolutia. Ohoho! Multe sperante, multe de tot. Dar cum economia nu mergea prea bine imediat s-a pus problema de inchideri de fabrici si disponibilizari. Functionarii au avut hartii de invartit dar meseriasii au fost dati afara ca si asa produceau ce nu era cautat in economia de piata. Si apoi, daca tot se dau afara oameni de ce sa nu fie dati cei care puteau iesi la pensie si tinerii. Si asa au facut. Partea proasta e ca dand afara pe cei care au avut expertiza in domeniul lor ei nu au mai apucat sa formeze noi generatii de profesionisti. In cativa ani cautam cu lumanarea dupa un meserias bun…

Dar vremurile se mai schimba si nu doar cei ce lucrau in fabrici au simtit vantul schimbarii. Pentru ca partidele sunt pline de fosti nomenclaturisti naravurile lor s-au transmis mai departe. Le plac slujbele la stat platite bine. In plus daca cineva ii ajuta sa castige alegerile acestia trebuiau sa fie rasplatiti cu pozitii de conducere. Apoi au inceput sa isi puna prietenii sefi in tot felul de institutii doar ca sa poata face contracte supraevaluate si ca sa fure mai bine banul public. Una peste alta nici un specialist nu se mai simte in largul sau in fata oamenilor promovati de partide. Orice e atins de guristii de la partide  se infesteaza de lipsa de profesionalism si ineficienta. Si pentru ca tot cei cu naravuri vechi conduc si acum nepotismul e tot in floare. Orice batut in cap care are pedigree-ul sau relatiile potrivite poate sa ocupe in timp record slujbe pentru care altii invata si muncesc o viata.

Si uite asa de zeci de ani in tara asta profesionistii sunt doar niste figuranti care nu au nimic semnificativ de spus. Trista poveste, nu?