Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Leviathan-ul

Ce este leviatanul? Sensul cuvantului s-a mai schimbat cu timpul dar in general era considerat un fel de monstru marin. Mai era considerat si unul dintre paznicii Iadului. Partea comuna ar fi ca e vorba de o fiinta imaginara, mitologica. Oricum, probabil de la aceasta imagine de dihanie mare, complexa, puternica si care mai avea si veleitati de paznic i-a venit lui Hobbes idea sa-si boteze cartea sa fundamentala: Leviathan.

Trebuie spus ca Hobbes nu scria carti de copii sau enciclopedii despre vietuitoare marine. El a ramas cunoscut ca filosof politic. Traind in Evul Mediu si tinand cont ca vremurile nu erau prea sigure in anii aceia, probabil din ceea ce a putut vedea in jurul sau, i-a venit venit in cap o  idee ce-l macina. I s-a parut ca trebuie sa isi dea cu parerea asupra naturii umane si ca ar avea niste optiuni cum sa se faca pentru a merge lucrurile mai bine. Ideea sa de baza era destul de simpla: omul in starea sa naturala nu cauta nimic altceva decat propria placere egoista iar aceasta atitudine individualista ar fi dus inevitabil la un razboi al fiecaruia impotriva tuturor.  Plecand de aici Hobbes mai face o presupunere: din simplu interes personal si dorinta de auto-conservare oamenii decid sa se asocieze in grupuri iar prin aceasta ei sunt de acord sa renunte la o parte din libertatea naturala initiala in favoarea unui conducator, pentru a putea sa pastreze restul. Pentru ca lui Hobbes ii placea sa gandeasca el nu se opreste la idea unui simplu conducator si imagineaza si idea de stat condus de un conducator. De aici povestea se complica. Cica acest stat ar fi cel care are caderea de a hotara ceea ce e drept sau nedrept, ceea ce e corect sau gresit iar acelasi stat prin bratul greu al legii asigura si sanctiunile considerate cele mai eficiente pentru face oamenii sa aiba un comportament „corect”.

Din toata scrierea lui Hobbes razbate un iz moral. Omul in stare naturala e vazut ca imatur, sub imperiul poftelor si pus pe bataie cu toata lumea. Pe de alta parte statul si conducatorul asigura functionarea „corecta” a oamenilor. Adica cum, statul nu e compus tot din oameni? Conducatorul nu este si el om? Nu cumva slabiciunile oamenilor contamineaza si statul si pot fi prezente si la conducator?

Dupa inca cateva sute de ani, si nenumarati regi, regine, imparati si imparatese care au facut din propria placere lege si au pornit nesfarsite razboaie doar din lacomie sau capriciu a devenit clar ca Hobbes gresea cand vorbea de conducatorul absolut care are ultimul cuvant despre ceea ce e bine sau rau.  Dar idea de stat, leviathan-ul, a supravietuit caderii sau restrangerii puterilor monarhiilor.

Cum a fost salvat leviathan-ul? Cu un mic import de date din antichitate. Oamenii s-au lamurit ca un singur cap, oricat ar fi el de incoronat si indiferent cat de albastru s-ar presupune ca ar fi sangele care ii curge prin capilare, se intampla sa mai greseasca. Si atunci ce au zis ei? Sa puna la conducere mai multe capete si sa le mai si schimbe din cand in cand. Pentru o astfel de solutie era perfecta idea democratiei. Asa ca, a inceput nebunia cu partidele, cu alegerile, cu parlamentele si presedintii. Leviathan-ul a supravietuit, idea de stat a mers mai departe.

Asta nu inseamna ca totul a mers perfect si oamenii radiau de bucurie cand era vorba de relatia cu statul. Leviathan-ul lui Hobbes introducea ceva nou in filosofia politica: idea ca realitatea/societatea functioneaza ca un sistem dinamic. Analogia cu fiinta mitologica incepe sa prinda tot mai multa substanta, statul chiar e un sistem care se bazeaza pe relatii dinamice cu „supusii” sai. Dar analogia merge si in sens invers. Daca statul e ca un monstru imens si cu o dinamica interna complexa, atunci la fel ca si orice fiinta vie trebuie sa consume ceva ca sa-l tina in miscare. Oare care e meniul preferat al leviathan-ului? Astazi, in general ii plac taxele, multe taxe. Inainte ii placeau si birurile in produse dar acum s-a emancipat si prefera banii. Cu cat dihania e mai mare cu atat consuma mai multi bani rezultati din taxe. Iar uneori, cand leviathanii sunt mai putin rationali decat estima Hobbes si se bat ca chiorii intre ei pentru resurse sau mandrii nationale jignite atunci devin si carnivori si prefera carnea de tun. Leviatanii autoritari agreaza meniurile mixte, taxe amestecate cu snitel de dizidenti.

Excesele leviathan-ilor, la fel ca si excesele conducatorilor au pus lumea pe ganduri. Iar unul mai istet s-a intrebat: Daca statul controleaza tot, cine controleaza controlorii? Si de aici au rezultat o gramada de alte institutii/organe ale leviathan-ului care trebuiau sa le controleze pe cele vechi. Parea chiar o idee buna dar problema e ca dihania a mai crescut un pic si ii trebuiau si mai multe taxe. In plus, nici in aceste institutii nu s-au gasit intotdeauna oamenii perfecti asa ca multe dintre ele s-au molipsit de metehnele celor vechi si au preferat sa traiasca in pace uneori mai harjonindu-se doar de dragul contribuabilului ca sa nu spuna ca a platit taxele chiar degeaba.

Apare din nou problema calitatii institutiilor care rezulta din calitatea oamenilor care le compun. Pentru ca sunt atat de multe institutii ineficiente si preocupate excesiv doar sa asigure beneficii propriilor membri ce se poate spune? Ca Hobbes avea dreptate ca omul e miscat doar de interesul propriu? Ca Hobbes a gresit si ca omul ramane un egoist interesat doar de placerile sale chiar daca ajunge sef? Ca leviathan-ul are filii si ii aduce aproape doar pe cei corupti? Ca cei corupti sunt atrasi de leviathan pentru borcanul sau cu miere reprezentat de  banii adunati din taxe? Un pic de adevar este in toate aceste intrebari. Nici omul si nici statul nu sunt perfecti.

Si atunci, ce a dovedit oare supravetuirea statului? Ca e un lucru bun desi mai necesita mici ajustari? Ca e cel mai mic dintre relele posibile? Ca omul e o fiinta comoda si ia de buna lumea in care se naste? Sau ca, leviathan-ul a devenit mai puternic ca… omul?

Omul on-line

De o vreme incoace se aude ca guvernantii vor sa cheltuie multe sute de milioane de euro ca sa isi faca o pagina electronica. Suma e considerabila si dincolo de culorile pozitive in care este zugravita initiativa sunt o sumedenie de necunoscute. Multi sefi isi dau cu parerea, adesea in necunostinta de cauza si contradictoriu, astfel ca specialistii se uita putin cam lung la ei iar omul de rand intelege si el ce poate.

Zilele trecute a aparut o descriere mai detailata a proiectului:  eRomania

Se pare ca intentia este de a construi mai mult decat o pagina informativa a guvernului. S-ar dori punerea bazelor unei structuri „e-goverment” prin care sa se digitalizeze admnistratia publica. Ce inseamna asta? O baza de date unica la nivel national cu 300 de servicii electronice la care sa apeleze 25000 de institutii publice. Aceasta baza de date unica ar contine si toate datele publice ale fiecarei persoane detinute de diferite institutii. Persoana este identificata prin CNP iar institutiile ar avea acces la informatii in functie de nivelul de securitate la care au acces. Se mai vorbeste si de 3300 de ofiteri de e-guvernare care sa faca treaba in locul multor altor functionari de care administratia se va putea dispensa. De ce trebuie cheltuiti acesti bani? Unii spun ca pentru a face economii cu cheltuielile administrative.

Este o premiera acest gen de investitie? Da, pentru Romania. Insa oricat de dificil ar parea sistemul deja este implementat in mai multe tari din UE. Va fi un succes si in Romania? Probabil nu. Mai exact, nu din prima. Un astfel de proiect necesita analize foarte serioase si abordari foarte stricte si metodice. Pana acum administratia din Romania nu a dovedit decat foarte rar si pentru scurt timp astfel de veleitati. E foarte probabil, asa cum s-a intamplat si cu programele deja implementate in diferite institutii publice, ca acestea sa nu fie decat variante electronice ale documentelor tinute pe hartie. Cele doua tipuri de evidenta persista in multe institutii si e un adevarat calvar pentru angajati si pentru clienti.

Cat e de sigura o astfel de baza de date? Este exact atat de sigura pe cat de fara greseala vor fi cei care vor avea acces la ea. In UE anual apar in presa stiri despre diferiti functionari care in variate imprejurari pierd datele a mii sau sute de mii de oameni. Nu exista nici un motiv sa credem ca ai nostri vor face exceptie si nu vor da din cand in cand cu stangul in dreptul. Mai devreme sau mai tarziu cineva va uita un laptop sau stick de memorie pe undeva.

Ce abuzuri pot avea loc? Depinde doar de lipsa de profesionalism a operatorilor si de toleranta sistemului. Daca cineva va controla controlorii atunci mai sunt sperante dar, daca pe aceste functii vor fi numiti din nou nepoti si pile, care gresesc cu nonsalanta si scapa basma curata cu o promovare, viitorul cam are nuante albastrui intunecate.

Care ar fi avantajele? Sa speram ca vom scapa de hartia suprema din birocratia romaneasca: „adeverinta”. Adeverinta este expresia generalizata a neincrederii sistemului in om. Unii spun ca pana la proba contrarie omul e considerat nevinovat. Asa o fi la ei acasa, in tarile lor. La noi e putin invers. Pana la proba contrarie omul e suspect. Adeverinta este hartia cu care omul se disculpa, scapa de suspiciunea institutionala dovedind ca a fost copil cuminte si a facut tot ceea ce se astepta sistemul de la el.

Alte avantaje sesizabile? Se va diminua numarul de functionari. Mai putine documente la orice dosare. Sa speram ca toata lumea va lucra dupa acelasi formular si functionarii nu se vor mai uita ca la urs puscat la documentele venite din alte localitati sau judete. Se va diminua numarul de stampile si semnaturi necesare. Sa speram ca o tranzactie sau o  inmatriculare de masina va dura 15-20 de minute ca in multe tari UE si nu cateva zile ca in prezent. In general se intentioneaza ca toate activitatile administrative sa se desfasoare mai repede si cu mai putin cheltuiala.

Implicatii pe termen lung? Existenta a unui numar atat de mare de servicii administrative online va aduce in mediul virtual o proportie mai mare din totalul populatiei. Datorita unui numar mai mare de utilizatori si caracterului rapid si direct al internetului deciziile administrative si politice vor fi mai influentate de cei carora li se adreseaza. In statele care au inceput de mai mult timp acest fel de modificari in administratie deja se vorbeste de posibilitatea de a creste participarea cetatenilor sau chiar de a vota cu ajutorul internetului.

E mult? E putin? E greu de spus cat de reusit va fi sistemul si ce impact imediat va avea. Insa, ceea ce este mai usor de anticipat este ca treptat va schimba administratia si felul in care oamenii se vor raporta la ea. O sa avem destul timp sa vedem daca ne va place sau nu.

Societatea doica

Acum cativa ani circula pe email un spam-ulet despre nostalgiile cuiva trecut de varsta de 30-40 de ani. Sunt multe elemente nerelevante si incarcate de afectivitate dar exista si o parte care descrie un aspect interesant:

” Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca
noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si
cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am
aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din
greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special
sa nu fie desfacut de copii, nu ne`am spalat pe maini
dupa ce ne`am jucat cu toti cainii si toate pisicile
din cartier, nu am baut doar apa imbuteliata, ne-am
tavalit si balacit prin toate baltile si nu am tinut
cont de cate lipide si glucide mancam.”

Chiar si aici autorul ofera o abordare subiectiva. E drept ca majoritatea celor ajunsi in prezent au supravietuit la mare parte din intamplarile descrise mai sus dar asta nu inseamna ca nu au existat si cazuri  in care copii s-au  ales cu capul spart, o mana rupta, ceva crampe la stomac sau finalul a fost chiar mai putin fericit. Ceea ce insa este surprins foarte bine este absenta mesajelor de avertizare.

Ce mesaje de avertizare avem astazi? Este o nebunie ce poti gasi pe ambalajele si in instructiunile de folosire ale produselor, pe afisele din spatii publice sau pe alte semne de pe strada. Astfel, putem afla ca pungile de plastic in care sunt invelite produsele pot fi inghitie si duc la sufocare, de asemenea aceleasi pungi daca invelesc capul unei persoane pot duce la sufocare, mai aflam ca obiectele mici sau subansamble din obiecte mai mari (ex., jucarii mici sau roata de la masinuta de jucarie) pot fi inghitite de copii cu varste sub 3 ani putand cauza efecte letale. Mai aflam ca produsele electrice folosesc electricitate, ca obiectele de sticla se pot sparge, ca lichidele au sub influenta gravitatiei prostul obicei de a se varsa, ca focul poate cauza arsuri, ca vantul poate darama obiecte, ca nu e bine sa fie bagate in gura baterii, detergenti, insecticide si alte produse chimice, ca obiectele grele pot strivi, ca usile au uneori tendinta sa se miste chiar daca nu pune nimeni mana pe ele, ca geamurile pot face condens,  etc., etc., etc.

Cum s-a ajuns de la lipsa avertizarilor la aceaste liste nesfarsite care cel mai adesea nu fac decat sa reaminteasca oamenilor informatii care se presupune ca sunt deja cunoscute  pana la varsta adolescentei? Au oamenii o problema sau au fabricanti ori institutiile o problema? Adevarul este undeva la mijloc.

Istoric vorbind, exista tendinta sa apara mai multe avertizari pentru ca stiinta a progresat si a aflat modul de transmitere sau aparitie a unor boli. Sa nu uitam ca desi intuitii asupra existentei microbilor, au existat inca de pe vremea romanilor, existenta lor a fost confirmata prin observatie directa abia prin secolul XVII-XVIII. Abia cand s-a inteles ce fac acele microorganisme s-a gasit o explicatie coerenta de ce nu e bine sa treaca apele menajere pe langa fantani si de ce e bine ca oamenii sa se spele pe maini inainte de a lua masa. Pentru noi astfel de cunostinte tin de educatia pana la varsta de sapte ani dar nu a fost dintotdeauna asa. Daca citim istoria sistemului de canalizare din Londra, aflam ca au trebuit sa treaca mai multe epidemii de holera si ca raul Tamisa si tot orasul au trebuit sa puta infiorator pentru ca mai marii zilei sa investeasca, abia in sec XIX, intr-un sistem de canalizare care a facut orasul mai curat si oamenii mai sanatosi. Intre timp diferitele stiinte au progresat si mai mult si exista informatii despre efectele posibil nocive  despre multe alte lucruri: metalele grele, substantele chimice din apa si alimentatie, tigarile, alcoolul, gazele de esapament, radiatia unor produse electrocasnice, etc.

E adevarat ca, cu cat oamenii cunosc mai multe tind sa previna mai multe dar, putini oameni au vocatie de cercetatori sau o curiozitate nesfarsita despre astfel de lucruri. Cum ajung la ei aceste informatii care ii pun in garda? Una din surse sunt stirile din media, daca apare o stire ca cineva s-a electrocutat ca i-a picat veioza in cada restul invata ca e bine sa nu mai puna obiecte electrice pe langa ei cand fac baie. O alta sursa sunt chiar informatiile gasite pe diferite produse, ambalaje sau carti tehnice. Dar, de ce firmele producatoare fac acest efort sa arate ca produsele lor reprezinta un potential pericol? Pentru ca au o grija nesfarsita fata de clienti? Pentru ca vor sa le creasca nivelul de anxietate? Nu. Acele avertizari functioneaza ca si masuri de siguranta pentru firma. Odata scrise, indiferent cat ar parea de stupide, ele disculpa firma de responsabilitatea pentru eventualele procese pe care le pot initia cei care au patit ceva cu un anumit produs si se gandesc sa ceara despagubiri producatorilor.  Partea si mai interesanta este ca astfel de avertizari, odata cu cresterea comertului international si aparitia corporatiilor, duc la un efect transcultural. Daca o corporatie este data in judecata de un om consumator de aiurea, corporatia va introduce o avertizare pe toate produsele care pot conduce la reclamatii similare ajungand sa influenteze oamenii din culturi diferite sa gandeasca asemanator.

Se pare ca progresul stiintei, educatia, stirile, corporatiile si frica de avocati fac lumea tot mai mica si mai asemanatoare. E bine ca se doreste prevenirea unor suferinte inutile dar adesea motivatiile avertizarilor au si o componenta financiara semnificativa, firmele se feresc sa plateasca daune, institutiile pot castiga bani daca reusesc sa faca oamenii sa gandeasca mai responsabil,  nu provoaca daune si sunt mai sanatosi. Dar, exista si un efect secundar ce nu trebuie neglijat, oamenii devin tot mai nesiguri, mai stresati si mai cusurgii. Poate de aceea, nu este deloc surprinzator sa constatam ca societatea doica care pare ca ar vrea sa pazeasca oamenii de toate relele, aduce un altfel de  neajuns, oamenii isi pierd spontaneitatea si capacitatea de a se bucura. Se pare ca Dante avea dreptate, intentiile bune nu sunt suficiente pentru o lume mai buna si desi foarte probabil ca acum construim si traim intr-o lume mai sigura e pacat ca, coplesiti de avertizari peste avertizari, nu mai apucam sa ne bucuram de ea.

Limba lucrurilor

Daca vorbim cu un arheolog ne minunam de cate detalii pot oferi obiecte ingropate de mii de ani sau cat de multe ne pot spune felul in care isi construiau casele sau isi fabricau anumite obiecte. Existenta unui anumit model pictat pe un vas ne poate spune ca erau in legatura cu o populatie aflata la sute sau mii de kilometri, existenta unui zid de aparare ne poate spune ca traiau intr-o zona de conflict, caracteristicile templelor ne pot spune in ce credeau.

Intalnind astfel de analize si asocieri predominant doar in carti de specialitate sau emisiuni de popularizare am putea ramane cu impresia ca e ceva ce tine de trecut si e treaba arheologilor si istoricilor sa se gandeasca la ele.  Prezentul ne pare prea cunoscut pentru a-l mai supune unei astfel de analize. De ce sa mai urmarim limba lucrurilor cand putem sa vorbim direct cu oamenii? De ce sa mai fim atenti la semnificatia lucrurilor daca deja sunt atatia vorbareti care isi dau permanent cu parerea si ne spun care e treaba cu realitatea din jurul nostru? Pentru ca oamenii au uneori memoria mai scurta decat lucrurile. Pentru ca oamenii pot fi ignoranti. Pentru ca oamenii pot fi subiectivi fara ca sa isi dea seama de aceasta.

Cum ne privim orasele? Ca un labirint complex pe care incercam sa-l parcurgem in fiecare zi ca niste hamsteri conditionati pentru a ajunge cat mai repede intre punctele A-B, B-C, C-D apoi D-A? E un loc unde avem culcusul, un loc unde interactionam cu societatea, un loc unde ne intalnim cu divinitatea, un loc unde gasim de gasim de mancare, un loc unde ne simtim bine? De cele mai multe ori asa se intampla, fugim intre cateva locuri importante pentru viata de zi cu zi vazand foarte putin din lucrurile pe care le intalnim in alergatura noastra. Suntem prea concentrati pe obiective pentru a ne putea detasa suficient ca sa sesizam culoarea, mirosul sau specificul celor intalnite pe drum. Suntem atat de atrasi de anumite lucruri incat uneori nici macar nu vedem celelalte obiecte din preajma. Ne plimbam, facem poze si abia acasa descoperim ca dincolo  de ce am vrut sa fotografiem am surprins si alte obiecte pe care nici nu le remarcasem cand am fost acolo.

Dar orasele nu au doar istoria lor vizibila. Ele cresc la propriu. Desi ni se pare ca strazile lor au fost intotdeauna asa cum le stim istoria lor este alta. De la vremea cand pe acolo erau doar campie cu floricele si pana la perioada contemporana sunt straturi-straturi de istorie, de cladiri transformate in moloz, peste care s-au construit noi cladiri. In orase cu istorie lunga si bogata primele constructii pot fi si la mai mult de zece metri sub nivelul actual al strazilor. Oamenii chiar au muncit la ele…

Incercand sa construim ceva mult mai modest putem realiza ce eforturi s-au facut de-a lungul timpului. Ce i-a facut oare sa care atatea materiale, sa ridice atatea cladiri, sa le darame ca apoi sa construiasca altele din nou? Uitandu-ne la viata lucrurilor ajungem sa intelegem ce ne spun, ajungem sa intelegem cine au fost cei care au stat in spatele lor. Oamenii au construit in trecut pentru aceleasi motive ca si in prezent, din nevoia de confort, interese economice si sociale, interese spirituale, interese militare, din nevoia de a confirma un  statut, putere sau nivel de bogatie.

Daca privim care au fost cele mai impozante constructii de-a lungul timpului intelegem cate ceva din viata acelor vremuri. Primele constructii mai mari sunt cladiri sau localitati fortificate cu ziduri groase, cocotate uneori pe stanci sau inconjurate de ape. Se pare ca oamenii nu aveau doar prieteni ci si ceva dusmani destul de activi. Relativ repede au aparut templele, locuri unde oamenii se intalneau cu divinitatile lor pentru a cere sau negocia o viata mai buna, locuri de veci trainice. Apoi palatele facute sa protejeze sefimea au inceput sa includa tot mai multe incaperi administrative si au inceput sa apara cladiri special construite pentru functionarea administrativa, palate de justitie, ministere de razboi, ulteori au aparut si scoli si ceva spitale. Apoi oamenii au dat atentie locurilor unde se simteau bine, au construit locuri de relaxare, alte palate, therme, arene, scene. Cu cat orasul era mai bogat cu atat aceste trebuiau sa fie mai impunatoare. Industrializarea a adus ceva nou, fabrici imense si multe sosele si cai ferate. Oamenii produceau mai mult iar ei si bunurile se plimbau mai mult. Post-indutrialismul a continuat sa ridice cladiri administrative, avem ministere, palate de justitie si cladiri de birouri mai mult decat impozante, a pus accent pe calitatea  vietii oamenilor si a construit universitati si spitale mai mari decat orice a existat inainte, oamenii au timp liber si avem stadioane, teatre mari si frumoase, oamenii se plimba mult si avem aeroporturi si hoteluri imense. Insa filosofia consumerista a adus si ceva mai nou, aceste catedrale moderne: complexele comerciale. In antichitate era bine sa ai cel mai gros zid, in evul mediu orasele bogate se evidentiau prin cea mai inalta catedrala, in epoca industriala orasele se intreceau in numarul de fabrici, acum marimea unui oras este perceput si prin marimea si numarul de mall-uri. Toate acestea nu sunt doar constructii ci arata si activitatea predominanta a societatii: nevoia de securitate, religie, productie, consum.

Invatand limba lucrurilor avem posibilitatea sa intelegem mai bine ceea ce vedem si chiar sa trecem cu privirea si dincolo de lucruri, vazand oamenii din spatele lor. Cunoscand acei oameni si ce a facut timpul cu lucrurile lor putem intelege mai bine ce avem noi de facut si ce va face timpul cu lucrurile noastre.