Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.