Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Alunecoasa normalitate

Intrebarile simple se dovedesc uneori cel mai greu de raspuns. In foarte multe argumentatii oamenii fac apel la conceptul normalitatii. Auzim frecvent expresii de genul „nu esti normal(a)”, „nu e normal ce ai facut”, „te crezi normal(a)?” sau auzim de comparatii intre diferite populatii sau perioade istorice, „aia nu sunt normali”, „pe vremea aceea asa era normal”, etc. Adica cum? Exista perioade sau populatii normale si altele anormale? Si apoi ce ne garanteaza ca daca intrebam pe ceilalti, cei considerati anormali, nu ne vor spune la randul lor ca ei sunt foarte okay si probabil cei care ii denigreaza au ceva probleme? Pana la urma ce e normalitatea?

Desi pare un concept pe care toata lumea il cunoaste si il poate defini, totusi o definitie cu o oarecare universalitate e mai greu de dat. Acesta dificultate a definirii rezulta din faptul ca normalitatea nu este un concept chiar asa unitar cum pare la inceput si exista mai multe criterii prin care se estimeaza ce e normal la un moment dat.

Primul criteriu luat in calcul este cel al frecventei. Cu cat un lucru, o trasatura, un obicei, este mai des intalnit cu atat mai mult el tinde sa fie considerat „normal”. Din acest punct de vedere e normal sa mergem la scoala, pentru ca toata lumea merge. Cei care nu merg deloc la scoala sunt exceptiile si se considera ca situatia lor ar fi „anormala”.

Un alt criteriu este cel al normei ideale. Ea de obicei apeleaza la o anumita valoare. Din punctul de vedere al acestei norme nu prea conteaza frecventa cu care apare o anumita caracteristica ci cat de aproape este de un anumit model ideal. Asa ca spunem ca e normal sa avem o dentitie sanatoasa desi majoritatea oamenilor au o dentitie cu lipsuri, plombate, etc. Consideram ca o dantura e cu atat mai normala cu cat ea este mai putin afectata de orice modificari desi oameni cu astfel de dentitie sunt o minoritate.

Un ultim criteriu este cel functional. Acesta nu este interesat de frecventa cu care apare o trasatura. Nu este interesat nici de apropierea de un anumit model considerat etic valoros. Acest criteriu indica doar cat de bine „functioneaza” un element in cadrul sistemului din care face parte. Luand un exemplu negativ, la care sa nu se aplice criteriul etic, se poate spune ca o arma este cu atat mai „normala” cu cat poate produce mai multe leziuni, pentru ca acesta este scopul pentru care a fost construita.

Cu atatea criterii, deja definirea normalitatii e mai complexa decat ne-am dori. Dar lucrurile pot deveni chiar si mai complicate pentru ca acelasi element sau situatie poate fi analizata dupa toate aceste norme. Daca mai adaugam si diferenta de judecata a oamenilor constatam ca pentru o situatie oarecare nu toti aplica acelasi criteriu, de aici rezultand si multe din diferentele de puncte de vedere.

Un adolescent poate argumenta ca hainele/accesorile pe care le poarta sunt „normale” pentru ca le poarta majoritatea celor din grupul de referinta. Parintii/educatorii pot argumenta ca aceleasi haine/accesorii sunt „anormale” pentru ca nu sunt etice (ex., ar exprima prea multa agresivitate, sexualitate, etc). O tanara considera „normal” sa invete un gen de lupte pentru a face fata violentei zonei in care locuieste, altii pot considera aceasi dorinta ca fiind devianta pentru ca majoritatea fetelor nu au astfel de preocupari sau pentru ca astfel de lectii i-ar diminua din feminitate. Dupa cum vedem, desi la prima vedere pare simplu, cand vine vorba de normal lucrurile se complica daca oamenii aplica referinte sau criterii diferite de evaluare.

Unii oameni, de gura lumii, isi pun o masca a ceea ce stiu ca se considera a fi normal doar ca sa fie lasati in pace. Altii insa doresc chiar reversul, sa provoace opinia publica, sa iasa in evidenta cu orice pret, incalcand normele unui anumit grup.  Tot timpul ne raportam la acest concept pentru a spune ceva despre noi sau ceilalti. Povestea cu normalitatea este pana la urma un joc social la care toti oamenii participa intr-un fel sau altul.