Rusinea vinovatiei

Rusinea si vinovatia preocupa oamenii mai mult decat isi dau seama. Exista in fiecare societate o serie de legi nescrise, pe langa multe altele scrise, care mentioneaza care actiune, parte sau obiect specific ar trebui sa fie asociate cu aparitia unui sentiment de rusine sau vinovatie. Judecatile bazate pe acest gen de legi nescrise sunt evidentiate de comportamente care ating pudoarea sau bunul simt al oamenilor. Oamenii au un fel de barometru interior care le spune „ce se cade” sau „nu se cade” adica, ce s-ar cuveni, ce ar fi conform sa se intample.

In aceasta privinta oamenii nu sunt nici pe departe la fel pentru ca exista diferente personale dar si culturale. Ce fel de diferente? Atat rusinea cat si vinovatia apar in raport cu anumite norme autoimpuse. Unele persoane, grupuri sau chiar comunitati mari pot avea un numar mai mare sau mai mic de norme autoimpuse iar acestea pot fi aceleasi sau cu totul diferite. Pentru unii e o mare greseala sa faci un anumit lucru in timp ce in alta cultura acelasi fapt nu are nici o conotatie negativa sau poate fi chiar apreciat. Indiferent insa daca vorbim de indivizi sau culturi, cei care isi asuma mai multe norme tind sa desconsidere pe cei care isi asuma norme mai putine. Astfel, nu doar unii oameni sunt mai moralisti decat altii dar si comunitatile sau chiar societatile pot fi percepute mai moraliste sau mai libertine.

Dar, nu numai ca sentimentele de rusine si culpa au o origine oarecum comuna dar ele se si asociaza adesea. Si atunci care e diferenta intre ele? Exista rusine fara culpabilitate sau culpabilitate fara rusine? Se poate si una si alta.

Exista o rusine asociata cu sentimentele de inferioritate. E legata adesea de expunerea partilor considerate intime dar poate apare si in legatura cu alte caracteristici personale sau sociale ale unei persoane. Prezentarea unor astfel de aspecte se considera ca ar leza imaginea unui om. Sunt lucruri care se prefera a fi tinute ascunse pentru ca oamenii cred ca sunt aspecte prea negative pentru imaginea lor de ansamblu. Ca o exceptie, astfel de aspecte pot fi prezentate doar unor persoane in care au multa incredere sau unor specialisti, medici, etc.

Exista o vinovatie care nu are la baza sentimentul vinovatiei ci asumarea consecintelor unei anumite norme. O persoana poate admite ca e vinovata de incalcarea unei norme dar sa desconsidere respectiva norma. Un caz frecvent care ilustreaza aceasta situatie este cea a soferilor care platesc diverse amenzi. Ei pot admite ca au depasit limita de viteza sau au incalcat linia continua dar pot sa nu aiba sentimente de vinovatie pentru ca, considera respectivele restrictii impuse arbitrar doar pentru a aduna bani la buget si fara nici o relevanta pentru siguranta traficului.

Ca urmare,  se poate vorbi de asumarea vinovatiei cand omul admite ca a incalcat o norma dar de sentimentul de rusine si vinovatie se poate vorbi doar daca persoana isi asuma respectiva norma si crede in ea. Ambele situatii presupun ca omul cunoaste norma. Ce se intampla cand omul nu cunoaste norma? Pentru cei care calatoresc in afara arealului lor comun sau in alte tari s-a intamplat cel putin odata sa constate ca cei din jur se uita la ei foarte contrariati si sa afle abia ulterior ca in respectivul moment a incalcat o regula sau a atins un subiect tabu al respectivei societati/culturi. Ar trebui omul sa se simta rusinat si sa aiba sentimente de vinovatie pentru incalcarea unei reguli pe care nu o cunoaste? Nu exista o regula generala. Unii isi asuma respectiva norma si se simt vinovati si rusinati, altii accepta idea acelei norme si admit ca ar fi vinovati dar nu simt nici un fel de remuscare ca au incalcat-o iar ultimii, se pot revolta impotriva normei incercand sa scape de orice consecinte negative fara sa simta cel mai mic sentiment de rusine sau vinovatie.

Etica a gasit o solutie simpla pentru a discuta de aceste situatii prin introducerea a trei termeni: moral, imoral si amoral. Moral presupune ca omul cunoaste norma si se supune ei. Imoral presupune ca omul cunoaste norma dar o incalca cu buna stiinta. Amoral presupune ca omul respecta sau incalca o regula fara a avea cunostinta de ea. Sentimentele de vinovatie amestecata cu rusine ar cele care ar trebui sa motiveze omul spre a evita aspectele imorale: furt, minciuna, inselaciune, lezare a altora, etc. Dar oamenii nu sunt nici pe departe la fel. Fiecare a invatat cei „sapte ani de acasa” din alte surse, cu alte reguli. Vinovatia si rusinea nu exista din nastere, ele apar in urma contactului social si a invatarii de reguli provenite de la diferite persoane sau grupuri. De aceea, odata ce omul afla de o norma isi pierde starea de amoralitate. Decizia sa de a respecta sau nu acele norme il vor situa undeva pe axa moral-imoral iar masura in care isi asuma acele norme va determina intensitatea unor sentimente de rusine si vinovatie.

Alunecoasa normalitate

Intrebarile simple se dovedesc uneori cel mai greu de raspuns. In foarte multe argumentatii oamenii fac apel la conceptul normalitatii. Auzim frecvent expresii de genul „nu esti normal(a)”, „nu e normal ce ai facut”, „te crezi normal(a)?” sau auzim de comparatii intre diferite populatii sau perioade istorice, „aia nu sunt normali”, „pe vremea aceea asa era normal”, etc. Adica cum? Exista perioade sau populatii normale si altele anormale? Si apoi ce ne garanteaza ca daca intrebam pe ceilalti, cei considerati anormali, nu ne vor spune la randul lor ca ei sunt foarte okay si probabil cei care ii denigreaza au ceva probleme? Pana la urma ce e normalitatea?

Desi pare un concept pe care toata lumea il cunoaste si il poate defini, totusi o definitie cu o oarecare universalitate e mai greu de dat. Acesta dificultate a definirii rezulta din faptul ca normalitatea nu este un concept chiar asa unitar cum pare la inceput si exista mai multe criterii prin care se estimeaza ce e normal la un moment dat.

Primul criteriu luat in calcul este cel al frecventei. Cu cat un lucru, o trasatura, un obicei, este mai des intalnit cu atat mai mult el tinde sa fie considerat „normal”. Din acest punct de vedere e normal sa mergem la scoala, pentru ca toata lumea merge. Cei care nu merg deloc la scoala sunt exceptiile si se considera ca situatia lor ar fi „anormala”.

Un alt criteriu este cel al normei ideale. Ea de obicei apeleaza la o anumita valoare. Din punctul de vedere al acestei norme nu prea conteaza frecventa cu care apare o anumita caracteristica ci cat de aproape este de un anumit model ideal. Asa ca spunem ca e normal sa avem o dentitie sanatoasa desi majoritatea oamenilor au o dentitie cu lipsuri, plombate, etc. Consideram ca o dantura e cu atat mai normala cu cat ea este mai putin afectata de orice modificari desi oameni cu astfel de dentitie sunt o minoritate.

Un ultim criteriu este cel functional. Acesta nu este interesat de frecventa cu care apare o trasatura. Nu este interesat nici de apropierea de un anumit model considerat etic valoros. Acest criteriu indica doar cat de bine „functioneaza” un element in cadrul sistemului din care face parte. Luand un exemplu negativ, la care sa nu se aplice criteriul etic, se poate spune ca o arma este cu atat mai „normala” cu cat poate produce mai multe leziuni, pentru ca acesta este scopul pentru care a fost construita.

Cu atatea criterii, deja definirea normalitatii e mai complexa decat ne-am dori. Dar lucrurile pot deveni chiar si mai complicate pentru ca acelasi element sau situatie poate fi analizata dupa toate aceste norme. Daca mai adaugam si diferenta de judecata a oamenilor constatam ca pentru o situatie oarecare nu toti aplica acelasi criteriu, de aici rezultand si multe din diferentele de puncte de vedere.

Un adolescent poate argumenta ca hainele/accesorile pe care le poarta sunt „normale” pentru ca le poarta majoritatea celor din grupul de referinta. Parintii/educatorii pot argumenta ca aceleasi haine/accesorii sunt „anormale” pentru ca nu sunt etice (ex., ar exprima prea multa agresivitate, sexualitate, etc). O tanara considera „normal” sa invete un gen de lupte pentru a face fata violentei zonei in care locuieste, altii pot considera aceasi dorinta ca fiind devianta pentru ca majoritatea fetelor nu au astfel de preocupari sau pentru ca astfel de lectii i-ar diminua din feminitate. Dupa cum vedem, desi la prima vedere pare simplu, cand vine vorba de normal lucrurile se complica daca oamenii aplica referinte sau criterii diferite de evaluare.

Unii oameni, de gura lumii, isi pun o masca a ceea ce stiu ca se considera a fi normal doar ca sa fie lasati in pace. Altii insa doresc chiar reversul, sa provoace opinia publica, sa iasa in evidenta cu orice pret, incalcand normele unui anumit grup.  Tot timpul ne raportam la acest concept pentru a spune ceva despre noi sau ceilalti. Povestea cu normalitatea este pana la urma un joc social la care toti oamenii participa intr-un fel sau altul.