Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Schimbarea sociala

Ce este o schimbare? Poate semnifica multe lucruri dar in mare este o inlocuire a ceva cu altceva sau o trecere de la o stare la alta. Uneori schimbarile sunt percepute ca evenimente unice minore sau majore pe cand alteori au loc multiple schimbari care constituie o perioada de transformari.

La nivel social pana prin Evul mediu schimbarile erau mai degraba elemente punctiforme care de multe ori avea relevanta doar la nivel local. Cate un meserias mai imbunatatea axul la roata carutii sau un mecanism la un dispozitiv agricol dar in rest era liniste si pace. Omul putea fi aproape sigur ca lumea in care s-a nascut va fi in foarte mare parte o succesiune de evenimente repetitive.  Incepand cu perioada renascentista si ulterior continuandu-se revolutia industriala lucrurile au luat o alta intorsatura. Semintele schimbarii erau deja plantate cu mult inainte odata cu inceperea epocii explorarilor si colonizarilor care au fost stimulate de dorinta negustorilor si a regilor de a face bani. O serie de tehnologii, chiar daca nu erau deosebit complexe sau avansate au inceput sa circule dintr-o tara in alta, de pe un continent pe celalalt.

Astfel, istoria umanitatii poate fi legata de evolutiile din domeniul metalurgic. Initial metalele au fost asociate predominant cu armele si desi evolutia cunostintelor metalurgice a fost permanent stimulata sau in asociere cu domeniul militar, cu timpul prelucrarea metalelor a influentat si restul societatii. Utilizarea de metale noi si tehnologiile de prelucrare au fost si inca sunt domenii de actualitate. Incepand cu mici mecanisme de orientare pe mare, de masurare a timpului si continuand cu dispozitive sau utilaje complexe care inlocuiau munca omului metalele au fost strans legate de orice schimbare in istoria umanitatii. Pe langa evolutia din domeniul metalelor, a avut loc si un transfer de plante, de bunuri de larg consum, de noi materiale sau chiar de obiceiuri sociale sau legi.

Dar schimbarea nu e legata doar de idea de progres ci si cu cea de regres. Uneori castiga sau pierde toata lumea, alteori castigul unora poate fi pierderea altora. Migratiile popoarelor barbare au distrus civilizatii mult mai elevate iar perioada colonizarilor nu a fost chiar mana cereasca pentru cei colonizati. Deoarece schimbarea are si acest potential distructiv ea nu este la fel de dorita de toata lumea. Unii sunt aparatori ferventi ai ideii de schimbare, altii o urasc cu toata fiinta lor. Restul, cei mai multi dintre oameni, o privesc ambivalent. Schimbarea  poate fi si buna si rea astfel ca desi nu se pronunta categoric in favoarea sau defavoarea acesteia,  incearca sa profite de avantaje si sa evite dezavantajele.

Uneori schimbarile au loc consensual pentru ca aduc avantaje in diferite gradiente cam tuturor. E o schimbare ce are loc prin asimilare. Alteori schimbarile sunt initiate si impuse de un grup sau o persoana care se asteapta la anumite avantaje. Acesti initiatori iau atitudine fie pentru ca au anumite interese, fie pentru ca societatea e prea lenta. Deoarece schimbarile care aduc doar avantaje sunt mai rare si oricum nu prea incaiera oamenii punctul nevralgic se pare ca il constituie schimabrile care aduc si dezavantaje. In cazul in care exista un grup activ si o masa initial indiferenta implementarea schimbarii tot timpul naste reactii contrare. Se vorbeste mult de rezistenta la schimbare, fiind adesea asociata cu anumite optici mai inguste. Cei care nu vor schimbarea sunt prezentati ca persoane care nu inteleg mersul lucrurilor sau ca fiind atasati de valori perimate. Se poate intampla si asa dar acest punct de vedere e discutabil. Oamenii de obicei pot sa inteleaga mersul lucrurilor  iar atasamentul de valori are cel mai adesea o motivatie legata de un beneficiu.

Ce poate aduce negativ o schimbare? Sunt foarte multe feluri de consecinte neplacute dar in mare se refera la anumite elemente afective sau la pierderea unor beneficii. In primul caz oamenii pot refuza avantaje evidente, materiale sau de alt fel, din atasament fata de obiectul schimbarii. Omul nu este interesat de altceva mai bun pentru ca nu doreste sa schimbe cu nimic ceea ce deja are. In al doilea caz anumite persoane se pot opune schimbarii pentru ca le lezeaza castigurile, le reduce aria de influenta/control sau le afecteaza imaginea in fata celorlalti. Oamenii aflati in aceste situatii au tendinta de a se opune schimbarilor. Este mai greu de argumentat in favoarea schimbarii cand ea nu aduce doar beneficii ci doar inlocuieste anumite neajusuri cu altele. In acest moment apare suspiciunea si oamenii se intreaba de ce ar trebui sa lase ceva de la ei ca sa castige altii. Se deschid doua variante. Schimbarea este impusa sau negociata. Impunerea schimbarii necesita multe resurse pentru a o implementa si chiar si mai multe resurse pentru a o pastra deoarece permanent vor fi oameni care o vor sabota. Varianta negocierii incearca sa evite acest inconvenient. Desi ea depinde mult de fiecare context in parte, pentru a convinge pe cineva sa accepte o schimbare se pot face doar doua lucruri, sa i se garanteze conservarea avantajelor detinute sau, sa se negocieze garanteze alte beneficii in schimbul celor care vor fi pierdute. Cel mai simplu pare a garanta ceea ce omul deja are dar se poate intampla ca idea schimbarii sa afecteze tocmai acel lucru si varianta sa nu poata fi luata in considerare. Ramane varianta a doua, de a face un schimb, dar pentru ca aceasta sa reuseasca este nevoie sa fie gasite punctele de interes deoarece  conteaza nu doar ca schimbul sa se faca intre elemente de valori egale ci si ca cel afectat sa devina interesat.

In prezent societatea este un loc tot mai aglomerat si cu schimbari tot mai rapide. Linistea neschimbarii pe care o asociem cu mentalitatea din perioada evului mediu mai e la indemana doar daca ne mutam intr-o zona aflata departe de tehnologie sau de cerintele vietii actuale. Pana la urma se pare ca orice varianta am alege fiecare din ele are un pret…

Privirea si vederea

Este a privi egal cu a vedea? Am fi tentati sa dam un raspuns afirmativ. Normal, daca privesti un lucru il si vezi. Dar daca privim mai multe lucruri? Am fi tentati sa dam tot un raspuns afirmativ. Omul nu are probleme sa priveasca mai multe obiecte deodata si sa le si retina. Dar daca am privi o imagine complexa cu o multitudine de elemente? Daca am raspunde tot afirmativ am gresi. Privind un peisaj, o perspectiva urbana ori un grup mai mare de oameni se poate remarca ca nu toti oamenii remarca aceleasi elemente si ceea ce scapa unora este vazut de catre ceilalti.

Carui fapt se datoreaza aceste diferente? De ce privind la aceleasi lucruri oamenii le scapa pe unele din vedere dar sunt atrasi de altele? Ar parea ca sunt o multitudine de motive pentru aceste diferente dar toate isi au originea in varietatea de semnificatii acordate. Si atunci, ce este o semnificatie? Cred ca in acest context cel mai bine i se potriveste definirea ca valoare simbolica a unui lucru. Valoarea simbolica este o apreciere subiectiva. Acest subiectivism are mai multe surse: nevoile, educatia/profesia si cultura.

Nevoile sunt niste manifestari destul de deranjante si de obicei nu se lasa pana nu fac oamenii sa ia masuri  pentru a le diminua. Din cauza ca sunt atat de presante cel mai adesea oamenii sunt influentati de ele si sunt orientati spre obiectul nevoilor chiar mai mult decat isi doresc. Un om flamand vede prima oara mancarea, un om sarac  va remarca belsugul sau lipsa grijilor. Cu astfel de nevoi mai simple, mai directe, legatura dintre ele si lucrurile care atrag privirea este mai usor de urmarit. Lucrurile devin mult mai complicate cand intervin nevoi mai complexe cum ar fi nevoia de securitate, de frumos, de dominare, de respect. Rezolvarea acestor nevoi este influentata si de nivelul de educatie si tipul de cultura la care are acces persoana.

Educatia nu se rezuma la plicticoasele ore din scoala cand se enumara nesfarsite ecuatii, formule si alte date oarecum sterile care mai devreme sau mai tarziu vor fi uitate. Educatia este in primul rand accesul la informatie. De aceea nu este vorba doar de educatia formala ci de totalitatea informatiei cu care cineva vine in contact la scoala dar si din carti, reviste, pagini web, emisiuni TV sau radio. Cu cat o persoana vine in contact cu mai multa informatie si retine mai mult din ea, cu atat orizontul de semnificatii este semnificativ este largit. Uneori aceasta informatie ramane doar la nivel de cultura generala, alteori ajuta persoana sa practice o anumita profesie. De aici pana la „defectul profesional” mai este doar un pas. Cultura generala doar arata multitudinea de semnificatii a diverse lucruri pe cand un profesionist inrait poate avea tendinta de a vedea predominant prin prisma cunostintelor sale profesionale. Cand se viziteaza un oras strain un om cu ceva cunostinte de arhitectura poate identifica diferitele genuri de cladiri dupa aspectul lor exterior pe cand un arhitect poate remarca atat elementele estetice dar si cele care ii descriu structura cladirii, materialele utilizate sau de ce s-a optat pentru anumite solutii constructive.

Diversele culturi cu care se vine in contact modifica si ele perceptia lucrurilor. Acest lucru nu apare foarte evident pentru cei care nu au iesit decat foarte rar din propria cultura sau pentru turistii care trec in mare viteza prin hoteluri de cinci stele, restaurante care le ofera mancarea de acasa sau un meniu mai putin traditional sau obiective turistice intesate cu kitsch-uri. A calatori nu inseamna a face poze cu propriul grup sau persoana avand ca fundal diverse cladiri sau peisaje dupa care se alearga frenetic pentru a bifa lista de obiective si a umple bagajele de suveniruri. Adevarata calatorie inseamna a intelege semnificatii. A intelege cum vad alti oameni lucruri din jur, lumea sau viata. Cu cat un om are  acces la mai multe culturi cu atat poate intelege mai mult din ceea ce priveste si poate fi atras de detalii care scapa celor nefamiliarizati cu traditiile diverselor grupuri umane.

Se pare ca nu vedem tot ceea ce privim. Nevoile si defectele profesionale ne imping spre temele lor preferate pe cand educatia si accesul la diverse culturi ne pot largi campul de semnificatii. Dar subiectivismul uman nu se opreste aici. Rareori lucrurile vazute raman in memoria omului in adevaratul lor context. Este deja un fapt verificat ca depozitiile martorilor isi pierd mult din obiectivitate la trecerea a mai mult de 24 de ore de la urmarirea unui anumit eveniment. Se uita detalii, se reorganizeaza sirul evenimentelor, se modifica locul diverselor lucruri. Si acest fenomen nu are loc doar in cazul martorilor ci si in cazul unui simplu privitor. Fara sa vrea mintea umana are tendinta de a modifica memoriile, de a reduce nefamiliarul la familiar, de a diminua si elimina anumite detalii sau, de a face asocierea cu alte lucruri asemanatoare vazute in alt context.

Hmm, nu vedem tot ce privim si nu retinem corect multe din cele pe care le vedem. Romanii au simtit ei ceva despre subiectivismul uman si au spus ca „degustibus et coloribus non disputandum est”. Ceea ce parea o recomandare politicoasa, are insa si un substrat real si implicatii chiar si dincolo de cele intuite de cei din antichitate.

Refuzul cunoasterii

Se bate atat de multa moneda pe setea de cunoastere a omului, pe curiozitatea sa innascuta, pe dorinta lui de a isi depasi propriile limite… Chiar asa o fi? Daca ne uitam la numarul mare de persoane care se multumesc cu o educatie precara ori de spoiala precum si la nenumaratele prejudecati pe care le au aproape toti oamenii parca tabloul nu mai e chiar asa progresist.

Exista destule teorii care dezbat cu cata cunoastere vine omul pe lume. Unii spun ca omul vine ca o tabula rasa, ca un burete perfect uscat numai bun sa se imbibe cu cunoastere. Altii sustin ca omul are si anumite cunostinte care i s-au transmis de la generatiile anterioare. Dincolo insa de aceasta dezbatere cata cunoastere are omul la nastere un lucru este destul de evident: nu ii ajunge ca sa se descurce. Si atunci apare lungul efort al asimilarii de cunostinte in vederea adaptarii la mediul care il inconjoara. Fiecare obiect este explicat, manipulat si treptat i se inteleg rostul si limitele. Omul invata ce face o lingura, ce face un creion, ce face o clanta sau o cheie, si tot asa mai departe pana obiectele cotidiene pot fi utilizate. Are omul curiozitate? Sigur ca are dar, cel putin la varste mici curiozitatea sa si rata de asimilare a informatiei si deprinderilor nu e cu mult diferita de cea a altor pui de mamifere. Unii chiar au facut niste comparatii mai detailate si au constatat ca puiul de om e oarecum in urma altor pui de mamifere pana in perioada dezvoltarii limbajului.  Odata cu dezvoltarea limbajului se intra intr-o alta dimensiune, explorarea lumii prin reprezentarile obiectelor si nu prin obiectele in sine precum si deschiderea unei noi variante existentiale dincolo de „a fi-a nu fi”, optiunea „posibil”. Odata cu aparitia acestei noi dimensiuni in modul de gandire a omului putinatatea informatiei si limitele imaginatiei devin singurele oprelisti in fata mintii omului. In mod foarte teoretic asa este dar apar si anumite diferente in viata de zi cu zi. Desi e plina lumea de informatie si nu putem acuza pe nimeni de lipsa de imaginatie totusi nu toata lumea e bantuita de o curiozitate efervescenta. Chiar mai mult, oamenii ajung sa dezavueze multe informatii. Uneori este o simpla nevoie de ierarhizare, adica respectiva informatie este necesara dar inca nu a venit vremea ei pe cand alteori e vorba de desconsiderare bazata pe judecati utilitare sau morale. De cate ori, cand e vorba de ceva mai nou, nu auzim in jurul nostru expresiile „si asa nu iti foloseste la nimic” sau „lasa-le ca sunt doar prostii”?

Cum ajunge omul la concluzia ca o anumita informatie este inutila sau daunatoare? Pe baza informatiilor si experientelor anterioare. Mai corect spus, prin interpretarea informatiilor si experientelor anterioare. Omul incearca mai tot timpul sa gaseasca solutii pentru a se proteja de anumite situatii neplacute. Cu timpul isi formeaza o anumita conceptie despre viata care desi nu e chiar ca o harta are cam acelasi rol pentru ca indica oamenilor principalele zone ale universului personal precum si valentele pozitive sau negative ale acestor zone. Astfel ca, o informatie despre care se crede ca nu ajuta la atingerea unor beneficii este considerata inutila iar o informatie care indeamna omul spre zonele negative ale universului personal este considerata negativa.

In incercarea de a defini ce este un beneficiu, ce este inutil sau ce este daunator mai dam peste un obstacol. E vorba de subiectivism. Cele trei categorisiri depind de scopul si valorile asumate ale fiecaruia astfel ca avem de a face o diversitate foarte mare de opinii asupra rostului diferitelor informatii. Ceea ce pentru unii e folositor pentru altii e inutil sau daunator pe cand in cazul altora chiar reversul este adevarat.  Dar subiectivismul nu doar creaza anumite diferente in aprecierea valorii informatiei. El mai are inca o latura care poate declansa refuzul cunoasterii, este vorba de imaginea de sine sau imaginea de grup. Aceasta componenta poate fi vazuta indeosebi in cazul persoanelor care doresc sa isi mentina o imagine buna sau a grupurilor care au mai mult succes.  Astfel, daca oamenii sunt multumiti cu o stare de lucruri ei vor incerca sa o perpetueze chiar daca aceasta va insemna sa nege multe lucruri foarte evidente. De asemenea, in aceasta stare de bine oamenii au tendinta de a isi asuma succesul si de a privi de sus pe cei care nu sunt la aceleasi standarde. Ar parea ca ar fi vorba doar de unele persoane cu anumite tulburari sau de grupuri mai elitiste dar am gresi sa credem acest lucru. Aceste persoane sau grupuri sunt doar mai evidente dar comportamentul lor este prezent la toti oamenii. Fiecare om are macar un moment cand prefera sa bage sub pres anumite lucruri care nu il onoreaza doar pentru a isi putea savura linistit starea de bine. La fel, fiecare om a afost macar odata in situatia de a isi asuma laudele pentru o anumtia realizare si de a considera ca si altii ar trebui sa faca mai mult  daca doresc sa aiba parte de aceleasi laude.

Pana la urma din marea sete de cunoastere pusa in carca omului se pare ca ne-am cam impotmolit intr-o mlastina de subiectivisme si utilitarisme. Odata ce omul se ataseaza de anumite explicatii sau contexte curiozitatea lui isi pierde generalitatea. Parca omul ar vrea sa afle doar lucruri care ii fac placere sa le auda sau lucruri care are impresia ca ii sunt folositoare. In unele cazuri poate exista tentatia de a spune ca astfel de abordari nu ne reprezinta. Chiar asa? Chiar suntem dispusi sa analizam  orice informatie, chiar daca vine in contradictie cu sistemul propriu de valori si celelalte cunostinte acumulate? Nici pe departe, toata lumea are astfel de filtre. Doar atat ca acestea uneori ajuta sa separe noul de redundant pentru a mai face un pas inainte, in timp ce alteori servesc doar ca sa conserve o anumita stare de lucruri, ca sa protejeze un univers subiectiv de convingerilor personale. Intre cele doua granita e foarte permeabila si doar curiozitatea de a ne intreba de care parte suntem ne poate face sa intelegem cum le folosim.

Dincolo de gen

Ce este o femeie si ce este un barbat? Ce intrebare simpla… Toata lumea pare a sti raspunsul.  Hmm… Sa incercam sa punem intrebarea altfel; ce  este feminitatea si ce este masculinitatea? Raspunsurile se mai subtiaza, nivelul de certitudine scade iar diferentele culturale incep sa se faca simtite.

Dar daca vorbim de genul cu care acordam cel mai frecvent alte  lucruri, fiinte sau fenomene? Aici lucrurile se complica de-a binelea si apar diferente de la o limba la alta. Un substantiv care este la genul masculin intr-o limba poate fi la alt gen, feminin sau neutru in alta limba. Acest fapt  o sursa de multe confuzii pentru oamenii de rand si de multe discutii pentru cei de specialitate. Dincolo insa de aspectul strict al limbii si cat de bine permite aceasta astfel de nuantari, oamenii asociaza multe lucruri implicit cu genul feminin si masculin. Apa, luna, masa, casa sunt lucruri adesea  asociate cu feminitatea; calul, muntele, focul sunt lucruri sau fenomene asociate adesea cu masculinitatea. Exista multe variatiuni culturale dar mai important decat diferentele dintre ele este partea comuna. Indiferent ce exemple avem in vedere, adesea se judeca si prin prisma feminin-masculin desi oamenii nu realizeaza acest lucru.

Ce ii face oare pe oameni sa aiba acest gen de abordare fata de lumea din jurul lor? Unii au sustinut ca e vorba de arhetipuri care se transmit probabil genetic, altii au spus ca e vorba de influentele care se transmit copilului prin invatarea unei limbi si culturi.  E adevarat ca intre oameni si limbi exista o relatie de simbioza. Preocuparile oamenilor incarca limba cu noi cuvinte, sensuri sau prejudecati in timp ce limba incarca pe cei care o invata cu aceste semnificatii bune sau eronate. Mare parte a oamenilor nu realizeaza  in ce fel limba pe care o vorbesc si cultura in care au crescut le modeleaza felul de a vedea lumea din jurul lor si felul de a fi.

Chiar daca oamenii nu sesizeaza explicit felul in care limba sau cultura ii face sa gandeasca pe axa feminin-masculin ei totusi pot recunoaste feminitatea si masculinitatea. In astfel de clasificari sau caracterizari nu conteaza genul biologic. Barbatii pot fi numiti pampalai si isi pierd oarecum atributul masculinitatii sau femeile pot fi vazute ca amazoanele si atunci li se diminueaza o parte din latura feminina. Pe ce se bazeaza oamenii cand fac astfel de distinctii? Pe principiul pasiv-activ. Undeva adanc inradacinat in cultura umana a ramas prejudecata ca femininul e asociat cu pasivitatea iar masculinul cu activismul. Aceasta asociere nu e specifica doar culturii occidentale pentru ca acelasi principiu apare si in orient unde este reprezentat de yin si yang.

Am putea spune ca femeile sunt nedreptatite dar acest gen de simbolistica a acordat femininului si calitati. Care sunt oare aceste calitati? Nici nu trebuie sa cautam asa departe in trecut, ajunge sa dam o fuga pana la o judecatorie sau un tribunal si pe acolo pe undeva foarte probabil sa fie reprezentata o doamna bine, legata la ochi, cu o balanta intr-o mana si o sabie in cealalta. Balanta are o istorie veche. In contextul actual pare a fi destinata masurarii dreptatii dar in reprezentari antice era folosita de zei ca sa cantareasca inimile oamenilor cand treceau pe lumea cealalta. Dincolo insa de ceea ce se masoara, idea de balanta sugereaza echilibrul. Si de ce oare este asociata o femeie cu o balanta? Sa fie doar o reminiscenta a renascentismului, cand lumea a redescoperit cultura greaca veche iar institutiile publice si indeosebi cladirile justitiei au inceput sa fie construite cu coloane si frontispicii la fel ca pe vremea grecilor antici? Cumva din greseala sau din motive estetice au importat arhitectura greaca cu tot cu reprezentarea zeitei dreptatii?   E cam mult sa spunem ca un moft a putut persista atat de mult in timp. Pe undeva se mai ascund ceva motive. Unul dintre ele este acela ca in ciuda a milenii de patriarhat si asa zisa superioritate a barbatilor, femeile au fost mult timp considerate singurele capabile sa ajunga la adevarata cunoastere. Ce fel de cunoastere? Totul a inceput de la actul creatiei. Barbatul primitiv acorda partea cuvenita de respect femeii pentru un lucru pe care el nu il putea face: sa dea viata unui copil. De la aceasta treptat s-a facut un adevarat cult care a culminat cu imaginea zeitei Isis ca zeita a fertilitatii si maternitatii. Cultul misterelor lui Isis a fost  exportat in tot bazinul Mediteranei si ulterior si mai departe. Aceasta imagine a femeii care are acces la cunoastere s-a transmis mai departe prin Athena ca zeita a intelepciunii si Themis ca zeita a justitiei. Cea din urma este doamna care tine balanta in mana prin judecatoriile noastre. E drept ca apoi a aparut crestinismul care, cu o exceptie notabila, Sfanta Maria, a aruncat femeile tocmai in cealalta extrema pentru ca oricum erau doar un fel de produs secundar rezultat din coasta lui Adam si in plus au fost si destul de toante sa se lase ispitite de sarpele din copacul cunoasterii. Dupa cum vedem nici in textele crestine femeia nu a scapat de tot de legatura cu cunoasterea. In ciuda acestor influente istoric recente, in societate imaginea femeii ca detinatoare a secretelor a persistat desi predominant cu conotatii negative. In evul mediu erau cam singurele asociate cu vrajitoria si chiar si in prezent domeniul clarviziunii este considerat mai aproape de partea feminina. In acelasi sens dar intr-o lumina mai favorabila, in ultimii ani se bate destul de multa moneda pe cunoasterea afectiva, respectiv empatia, precum si intuitia superioara a femeilor.

Atributul intelepciunii nu apare legat exclusiv de latura feminina pentru ca in paralel cu influentele cultului lui Isis, in alte areale culturale au existat modele diferite care treptat s-au cristalizat in arhetipul batranului intelept. Ceea ce apare mult mai specific femininului este insa echilibrul.

Reprezentarile acestor trei concepte, inertia, schimbarea si echilibrul le intalnim zilnic. Poate fi vorba de textele melodiilor, de mesajele reclamelor, de ofertele politice, si de multe altele, toate rezonand pozitiv cu noi doar daca suntem pe pozitii relativ apropiate pe acea axa a feminitatii-masculinitatii.

Leviathan-ul

Ce este leviatanul? Sensul cuvantului s-a mai schimbat cu timpul dar in general era considerat un fel de monstru marin. Mai era considerat si unul dintre paznicii Iadului. Partea comuna ar fi ca e vorba de o fiinta imaginara, mitologica. Oricum, probabil de la aceasta imagine de dihanie mare, complexa, puternica si care mai avea si veleitati de paznic i-a venit lui Hobbes idea sa-si boteze cartea sa fundamentala: Leviathan.

Trebuie spus ca Hobbes nu scria carti de copii sau enciclopedii despre vietuitoare marine. El a ramas cunoscut ca filosof politic. Traind in Evul Mediu si tinand cont ca vremurile nu erau prea sigure in anii aceia, probabil din ceea ce a putut vedea in jurul sau, i-a venit venit in cap o  idee ce-l macina. I s-a parut ca trebuie sa isi dea cu parerea asupra naturii umane si ca ar avea niste optiuni cum sa se faca pentru a merge lucrurile mai bine. Ideea sa de baza era destul de simpla: omul in starea sa naturala nu cauta nimic altceva decat propria placere egoista iar aceasta atitudine individualista ar fi dus inevitabil la un razboi al fiecaruia impotriva tuturor.  Plecand de aici Hobbes mai face o presupunere: din simplu interes personal si dorinta de auto-conservare oamenii decid sa se asocieze in grupuri iar prin aceasta ei sunt de acord sa renunte la o parte din libertatea naturala initiala in favoarea unui conducator, pentru a putea sa pastreze restul. Pentru ca lui Hobbes ii placea sa gandeasca el nu se opreste la idea unui simplu conducator si imagineaza si idea de stat condus de un conducator. De aici povestea se complica. Cica acest stat ar fi cel care are caderea de a hotara ceea ce e drept sau nedrept, ceea ce e corect sau gresit iar acelasi stat prin bratul greu al legii asigura si sanctiunile considerate cele mai eficiente pentru face oamenii sa aiba un comportament „corect”.

Din toata scrierea lui Hobbes razbate un iz moral. Omul in stare naturala e vazut ca imatur, sub imperiul poftelor si pus pe bataie cu toata lumea. Pe de alta parte statul si conducatorul asigura functionarea „corecta” a oamenilor. Adica cum, statul nu e compus tot din oameni? Conducatorul nu este si el om? Nu cumva slabiciunile oamenilor contamineaza si statul si pot fi prezente si la conducator?

Dupa inca cateva sute de ani, si nenumarati regi, regine, imparati si imparatese care au facut din propria placere lege si au pornit nesfarsite razboaie doar din lacomie sau capriciu a devenit clar ca Hobbes gresea cand vorbea de conducatorul absolut care are ultimul cuvant despre ceea ce e bine sau rau.  Dar idea de stat, leviathan-ul, a supravietuit caderii sau restrangerii puterilor monarhiilor.

Cum a fost salvat leviathan-ul? Cu un mic import de date din antichitate. Oamenii s-au lamurit ca un singur cap, oricat ar fi el de incoronat si indiferent cat de albastru s-ar presupune ca ar fi sangele care ii curge prin capilare, se intampla sa mai greseasca. Si atunci ce au zis ei? Sa puna la conducere mai multe capete si sa le mai si schimbe din cand in cand. Pentru o astfel de solutie era perfecta idea democratiei. Asa ca, a inceput nebunia cu partidele, cu alegerile, cu parlamentele si presedintii. Leviathan-ul a supravietuit, idea de stat a mers mai departe.

Asta nu inseamna ca totul a mers perfect si oamenii radiau de bucurie cand era vorba de relatia cu statul. Leviathan-ul lui Hobbes introducea ceva nou in filosofia politica: idea ca realitatea/societatea functioneaza ca un sistem dinamic. Analogia cu fiinta mitologica incepe sa prinda tot mai multa substanta, statul chiar e un sistem care se bazeaza pe relatii dinamice cu „supusii” sai. Dar analogia merge si in sens invers. Daca statul e ca un monstru imens si cu o dinamica interna complexa, atunci la fel ca si orice fiinta vie trebuie sa consume ceva ca sa-l tina in miscare. Oare care e meniul preferat al leviathan-ului? Astazi, in general ii plac taxele, multe taxe. Inainte ii placeau si birurile in produse dar acum s-a emancipat si prefera banii. Cu cat dihania e mai mare cu atat consuma mai multi bani rezultati din taxe. Iar uneori, cand leviathanii sunt mai putin rationali decat estima Hobbes si se bat ca chiorii intre ei pentru resurse sau mandrii nationale jignite atunci devin si carnivori si prefera carnea de tun. Leviatanii autoritari agreaza meniurile mixte, taxe amestecate cu snitel de dizidenti.

Excesele leviathan-ilor, la fel ca si excesele conducatorilor au pus lumea pe ganduri. Iar unul mai istet s-a intrebat: Daca statul controleaza tot, cine controleaza controlorii? Si de aici au rezultat o gramada de alte institutii/organe ale leviathan-ului care trebuiau sa le controleze pe cele vechi. Parea chiar o idee buna dar problema e ca dihania a mai crescut un pic si ii trebuiau si mai multe taxe. In plus, nici in aceste institutii nu s-au gasit intotdeauna oamenii perfecti asa ca multe dintre ele s-au molipsit de metehnele celor vechi si au preferat sa traiasca in pace uneori mai harjonindu-se doar de dragul contribuabilului ca sa nu spuna ca a platit taxele chiar degeaba.

Apare din nou problema calitatii institutiilor care rezulta din calitatea oamenilor care le compun. Pentru ca sunt atat de multe institutii ineficiente si preocupate excesiv doar sa asigure beneficii propriilor membri ce se poate spune? Ca Hobbes avea dreptate ca omul e miscat doar de interesul propriu? Ca Hobbes a gresit si ca omul ramane un egoist interesat doar de placerile sale chiar daca ajunge sef? Ca leviathan-ul are filii si ii aduce aproape doar pe cei corupti? Ca cei corupti sunt atrasi de leviathan pentru borcanul sau cu miere reprezentat de  banii adunati din taxe? Un pic de adevar este in toate aceste intrebari. Nici omul si nici statul nu sunt perfecti.

Si atunci, ce a dovedit oare supravetuirea statului? Ca e un lucru bun desi mai necesita mici ajustari? Ca e cel mai mic dintre relele posibile? Ca omul e o fiinta comoda si ia de buna lumea in care se naste? Sau ca, leviathan-ul a devenit mai puternic ca… omul?

Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.

Universul narativ

Ferice de cei care asociaza anii copilariei cu povesti repetate la nesfarsit de o voce blajina si rabdatoare. Indiferent ca povestile erau ascultate cu ochii mari asteptand deznodamanul unei noi peripetii ori cu ochii abia intredeschisi, asteptand doar sa mai afle inca odata ce a a facut eroul preferat inainte de a putea adormi, ele au creat o stare aproape magica. In astfel de momente, dimensiunile normale ale timpului si spatiului se dizolvau si se construia un spatiu efemer in care toate limitarile erau uitate iar copilul isi putea imagina orice.

De unde vin povestile? De departe, din negura timpurilor cand oamenii se straduiau sa isi impartaseasca experientele unii altora si sa inteleaga de unde vin  ploile, de ce rasare si apune soarele, de ce luna e mai mica si mai rece, ce sunt stelele si cum au ajuns pe cer, de unde provine apa, ce sunt valurile, de ce exista anotimpuri, de ce cresc plantele, ce este binele si raul,  si alte mii de astfel de lucruri. Povestile probabil ca au aparut odata cu limbajul si au evoluat initial ca modele explicative primitive pentru lucrurile si fenomenele cu care se intra in contact dar in acelasi timp ele au evoluat si din relatarile trairilor si actiunilor umane.

Ce relevanta mai au povestile pentru societatea contemporana sau cei trecuti de primii ani ai copilariei? Povestile cu zane si feti-frumosi nu mai functioneaza ca modele explicative dupa ce copilul depaseste o anumita varsta. Treptat societatea si scoala concentreaza oamenii spre aspecte mult mai stricte sau mai prozaice. Prin educatie se invata legile variatelor stiinte, se invata tot felul de formule, se ajunge la rationamente logice. Pe de alta parte odata cu maturizarea accentul cade pe alegeri academice sau profesionale iar ulterior oamenii se dedica aproape in totalitatea profesiei, familiei si achitarii facturilor. Mai e loc pe undeva de povesti?

Desi povestile de genul celor aflate in copilarie isi diminueaza prezenta dupa intrarea la scoala, ele nu dispar complet. Pentru o vreme zanele, cavalerii si capcaunii sunt inlocuiti cu personaje de desene animate prezentate intr-un context mai mult sau mai putin actualizat. Mai apoi jocurile video, cartile si filmele preiau stafeta si vor insoti omul mult timp.  Ce au comun toate acestea cu povestile copilariei? Sunt tot povesti. Limbajul este altul, personajele sunt altele, timpul de desfasurare este altul dar cel mai important lucru, structura povestii, este aceasi. Orice poveste buna are o introducere, o intriga, o parte de actiune si deznodamant. Povestea clasica are un deznodamant fericit sau unul din care se poate extrage o morala. Toate povestile cu priza la public respecta aceasta reteta.

Dar nu toata lumea urmareste mari filme sau citeste cele mai bune carti. Scapa ei cumva de sub influenta povestilor? Nici pe departe. Structura povestilor apare si in telenovele, si in povestile de succes prezentate in reviste glossy, si in barfa de zi cu zi facuta cu coatele pe gard sau pe masa de la bufet. Dupa cum se vede povestile  chiar plac si apar peste tot in viata oamenilor. Deoarece sunt atat de raspandite apare o intrebare: ce rol au povestile de sunt atat de folosite? In culturile primitive sau cele rurale traditionale ele sunt principala sursa de cunoastere si un mod de educatie, de identificare a unor modele sau comportamente apreciate ca pozitive sau negative de un anumit grup de oameni. In societatea moderna ele au mai putin rolul de sursa de cunoastere dar isi pastreaza toate celelalte roluri. Sunt suficiente aceste argumente pentru a explica popularitatea povestilor? Am putea raspunde afirmativ dar prea rar oamenii sunt impinsi de nevoia de cunoastere nemarginita sau de setea de a afla cum judeca un grup diferite modele de viata sau comportamente. Inseamna ca, popularitatea povestilor mai are un ingredient. Acela este atasamentul afectiv fata de ele. Oamenilor le plac povestile. Oare de ce se intampla aceasta? Dincolo de informatia adusa, povestile mai permit un lucru foarte important pentru sufletelul omului si anume, trairea secunda. Prin intermediul ei omul ce vede, citeste sau aude o poveste se identifica si transpune in pielea unui personaj cu care rezoneaza afectiv. De cate ori nu am vazut oameni care plang sau se umplu de satisfactie la vizionarea unui film, madame de altfel blajine care scrasnesc din dinti cand le sufera personajul favorit din telenovele, domni cu situatii mai modeste care au vise de marire cu ochii deschisi  citind povestea de succes a unui miliardar undeva intr-o revista cu pretentii de analiza economica sau, tineri revoltati care se identifica cu personaje non-conformiste ori revolutionare din diferite filme? Ohoho, e plin de ei. Si, cu putina bunavointa putem sa ne aducem aminte si de propria persoana in astfel de situatii.

Identificarea cu diferite personaje  spune insa chiar ceva mai mult despre oameni, da o idee despre valorile la care adera si povestea propriei vieti. Unora le pica bine rolul omului cinstit, altora le place genul „rapitor”, altii sunt rebeli de profesie, si lista mai poate continua cu alte genuri clasice destul de usor de recunoscut la oamenii din jurul nostru. Trairea secunda oferita prin intermediul a diverse personaje reale sau fictive inspira si intareste credinta in propria poveste. Omul se poate simti mangaiat, acceptat, razbunat, respectat sau implinit. Dincolo de dificultatile cotidiene, indiferent in ce forma apar, povestile intind fiecaruia o mana de ajutor si il duc in mod imaginar catre ceea ce viseaza. Cum ar putea fi refuzata o asemenea oferta?

Rusinea vinovatiei

Rusinea si vinovatia preocupa oamenii mai mult decat isi dau seama. Exista in fiecare societate o serie de legi nescrise, pe langa multe altele scrise, care mentioneaza care actiune, parte sau obiect specific ar trebui sa fie asociate cu aparitia unui sentiment de rusine sau vinovatie. Judecatile bazate pe acest gen de legi nescrise sunt evidentiate de comportamente care ating pudoarea sau bunul simt al oamenilor. Oamenii au un fel de barometru interior care le spune „ce se cade” sau „nu se cade” adica, ce s-ar cuveni, ce ar fi conform sa se intample.

In aceasta privinta oamenii nu sunt nici pe departe la fel pentru ca exista diferente personale dar si culturale. Ce fel de diferente? Atat rusinea cat si vinovatia apar in raport cu anumite norme autoimpuse. Unele persoane, grupuri sau chiar comunitati mari pot avea un numar mai mare sau mai mic de norme autoimpuse iar acestea pot fi aceleasi sau cu totul diferite. Pentru unii e o mare greseala sa faci un anumit lucru in timp ce in alta cultura acelasi fapt nu are nici o conotatie negativa sau poate fi chiar apreciat. Indiferent insa daca vorbim de indivizi sau culturi, cei care isi asuma mai multe norme tind sa desconsidere pe cei care isi asuma norme mai putine. Astfel, nu doar unii oameni sunt mai moralisti decat altii dar si comunitatile sau chiar societatile pot fi percepute mai moraliste sau mai libertine.

Dar, nu numai ca sentimentele de rusine si culpa au o origine oarecum comuna dar ele se si asociaza adesea. Si atunci care e diferenta intre ele? Exista rusine fara culpabilitate sau culpabilitate fara rusine? Se poate si una si alta.

Exista o rusine asociata cu sentimentele de inferioritate. E legata adesea de expunerea partilor considerate intime dar poate apare si in legatura cu alte caracteristici personale sau sociale ale unei persoane. Prezentarea unor astfel de aspecte se considera ca ar leza imaginea unui om. Sunt lucruri care se prefera a fi tinute ascunse pentru ca oamenii cred ca sunt aspecte prea negative pentru imaginea lor de ansamblu. Ca o exceptie, astfel de aspecte pot fi prezentate doar unor persoane in care au multa incredere sau unor specialisti, medici, etc.

Exista o vinovatie care nu are la baza sentimentul vinovatiei ci asumarea consecintelor unei anumite norme. O persoana poate admite ca e vinovata de incalcarea unei norme dar sa desconsidere respectiva norma. Un caz frecvent care ilustreaza aceasta situatie este cea a soferilor care platesc diverse amenzi. Ei pot admite ca au depasit limita de viteza sau au incalcat linia continua dar pot sa nu aiba sentimente de vinovatie pentru ca, considera respectivele restrictii impuse arbitrar doar pentru a aduna bani la buget si fara nici o relevanta pentru siguranta traficului.

Ca urmare,  se poate vorbi de asumarea vinovatiei cand omul admite ca a incalcat o norma dar de sentimentul de rusine si vinovatie se poate vorbi doar daca persoana isi asuma respectiva norma si crede in ea. Ambele situatii presupun ca omul cunoaste norma. Ce se intampla cand omul nu cunoaste norma? Pentru cei care calatoresc in afara arealului lor comun sau in alte tari s-a intamplat cel putin odata sa constate ca cei din jur se uita la ei foarte contrariati si sa afle abia ulterior ca in respectivul moment a incalcat o regula sau a atins un subiect tabu al respectivei societati/culturi. Ar trebui omul sa se simta rusinat si sa aiba sentimente de vinovatie pentru incalcarea unei reguli pe care nu o cunoaste? Nu exista o regula generala. Unii isi asuma respectiva norma si se simt vinovati si rusinati, altii accepta idea acelei norme si admit ca ar fi vinovati dar nu simt nici un fel de remuscare ca au incalcat-o iar ultimii, se pot revolta impotriva normei incercand sa scape de orice consecinte negative fara sa simta cel mai mic sentiment de rusine sau vinovatie.

Etica a gasit o solutie simpla pentru a discuta de aceste situatii prin introducerea a trei termeni: moral, imoral si amoral. Moral presupune ca omul cunoaste norma si se supune ei. Imoral presupune ca omul cunoaste norma dar o incalca cu buna stiinta. Amoral presupune ca omul respecta sau incalca o regula fara a avea cunostinta de ea. Sentimentele de vinovatie amestecata cu rusine ar cele care ar trebui sa motiveze omul spre a evita aspectele imorale: furt, minciuna, inselaciune, lezare a altora, etc. Dar oamenii nu sunt nici pe departe la fel. Fiecare a invatat cei „sapte ani de acasa” din alte surse, cu alte reguli. Vinovatia si rusinea nu exista din nastere, ele apar in urma contactului social si a invatarii de reguli provenite de la diferite persoane sau grupuri. De aceea, odata ce omul afla de o norma isi pierde starea de amoralitate. Decizia sa de a respecta sau nu acele norme il vor situa undeva pe axa moral-imoral iar masura in care isi asuma acele norme va determina intensitatea unor sentimente de rusine si vinovatie.

Omul on-line

De o vreme incoace se aude ca guvernantii vor sa cheltuie multe sute de milioane de euro ca sa isi faca o pagina electronica. Suma e considerabila si dincolo de culorile pozitive in care este zugravita initiativa sunt o sumedenie de necunoscute. Multi sefi isi dau cu parerea, adesea in necunostinta de cauza si contradictoriu, astfel ca specialistii se uita putin cam lung la ei iar omul de rand intelege si el ce poate.

Zilele trecute a aparut o descriere mai detailata a proiectului:  eRomania

Se pare ca intentia este de a construi mai mult decat o pagina informativa a guvernului. S-ar dori punerea bazelor unei structuri „e-goverment” prin care sa se digitalizeze admnistratia publica. Ce inseamna asta? O baza de date unica la nivel national cu 300 de servicii electronice la care sa apeleze 25000 de institutii publice. Aceasta baza de date unica ar contine si toate datele publice ale fiecarei persoane detinute de diferite institutii. Persoana este identificata prin CNP iar institutiile ar avea acces la informatii in functie de nivelul de securitate la care au acces. Se mai vorbeste si de 3300 de ofiteri de e-guvernare care sa faca treaba in locul multor altor functionari de care administratia se va putea dispensa. De ce trebuie cheltuiti acesti bani? Unii spun ca pentru a face economii cu cheltuielile administrative.

Este o premiera acest gen de investitie? Da, pentru Romania. Insa oricat de dificil ar parea sistemul deja este implementat in mai multe tari din UE. Va fi un succes si in Romania? Probabil nu. Mai exact, nu din prima. Un astfel de proiect necesita analize foarte serioase si abordari foarte stricte si metodice. Pana acum administratia din Romania nu a dovedit decat foarte rar si pentru scurt timp astfel de veleitati. E foarte probabil, asa cum s-a intamplat si cu programele deja implementate in diferite institutii publice, ca acestea sa nu fie decat variante electronice ale documentelor tinute pe hartie. Cele doua tipuri de evidenta persista in multe institutii si e un adevarat calvar pentru angajati si pentru clienti.

Cat e de sigura o astfel de baza de date? Este exact atat de sigura pe cat de fara greseala vor fi cei care vor avea acces la ea. In UE anual apar in presa stiri despre diferiti functionari care in variate imprejurari pierd datele a mii sau sute de mii de oameni. Nu exista nici un motiv sa credem ca ai nostri vor face exceptie si nu vor da din cand in cand cu stangul in dreptul. Mai devreme sau mai tarziu cineva va uita un laptop sau stick de memorie pe undeva.

Ce abuzuri pot avea loc? Depinde doar de lipsa de profesionalism a operatorilor si de toleranta sistemului. Daca cineva va controla controlorii atunci mai sunt sperante dar, daca pe aceste functii vor fi numiti din nou nepoti si pile, care gresesc cu nonsalanta si scapa basma curata cu o promovare, viitorul cam are nuante albastrui intunecate.

Care ar fi avantajele? Sa speram ca vom scapa de hartia suprema din birocratia romaneasca: „adeverinta”. Adeverinta este expresia generalizata a neincrederii sistemului in om. Unii spun ca pana la proba contrarie omul e considerat nevinovat. Asa o fi la ei acasa, in tarile lor. La noi e putin invers. Pana la proba contrarie omul e suspect. Adeverinta este hartia cu care omul se disculpa, scapa de suspiciunea institutionala dovedind ca a fost copil cuminte si a facut tot ceea ce se astepta sistemul de la el.

Alte avantaje sesizabile? Se va diminua numarul de functionari. Mai putine documente la orice dosare. Sa speram ca toata lumea va lucra dupa acelasi formular si functionarii nu se vor mai uita ca la urs puscat la documentele venite din alte localitati sau judete. Se va diminua numarul de stampile si semnaturi necesare. Sa speram ca o tranzactie sau o  inmatriculare de masina va dura 15-20 de minute ca in multe tari UE si nu cateva zile ca in prezent. In general se intentioneaza ca toate activitatile administrative sa se desfasoare mai repede si cu mai putin cheltuiala.

Implicatii pe termen lung? Existenta a unui numar atat de mare de servicii administrative online va aduce in mediul virtual o proportie mai mare din totalul populatiei. Datorita unui numar mai mare de utilizatori si caracterului rapid si direct al internetului deciziile administrative si politice vor fi mai influentate de cei carora li se adreseaza. In statele care au inceput de mai mult timp acest fel de modificari in administratie deja se vorbeste de posibilitatea de a creste participarea cetatenilor sau chiar de a vota cu ajutorul internetului.

E mult? E putin? E greu de spus cat de reusit va fi sistemul si ce impact imediat va avea. Insa, ceea ce este mai usor de anticipat este ca treptat va schimba administratia si felul in care oamenii se vor raporta la ea. O sa avem destul timp sa vedem daca ne va place sau nu.

« Older entries Newer entries »