Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Refuzul cunoasterii

Se bate atat de multa moneda pe setea de cunoastere a omului, pe curiozitatea sa innascuta, pe dorinta lui de a isi depasi propriile limite… Chiar asa o fi? Daca ne uitam la numarul mare de persoane care se multumesc cu o educatie precara ori de spoiala precum si la nenumaratele prejudecati pe care le au aproape toti oamenii parca tabloul nu mai e chiar asa progresist.

Exista destule teorii care dezbat cu cata cunoastere vine omul pe lume. Unii spun ca omul vine ca o tabula rasa, ca un burete perfect uscat numai bun sa se imbibe cu cunoastere. Altii sustin ca omul are si anumite cunostinte care i s-au transmis de la generatiile anterioare. Dincolo insa de aceasta dezbatere cata cunoastere are omul la nastere un lucru este destul de evident: nu ii ajunge ca sa se descurce. Si atunci apare lungul efort al asimilarii de cunostinte in vederea adaptarii la mediul care il inconjoara. Fiecare obiect este explicat, manipulat si treptat i se inteleg rostul si limitele. Omul invata ce face o lingura, ce face un creion, ce face o clanta sau o cheie, si tot asa mai departe pana obiectele cotidiene pot fi utilizate. Are omul curiozitate? Sigur ca are dar, cel putin la varste mici curiozitatea sa si rata de asimilare a informatiei si deprinderilor nu e cu mult diferita de cea a altor pui de mamifere. Unii chiar au facut niste comparatii mai detailate si au constatat ca puiul de om e oarecum in urma altor pui de mamifere pana in perioada dezvoltarii limbajului.  Odata cu dezvoltarea limbajului se intra intr-o alta dimensiune, explorarea lumii prin reprezentarile obiectelor si nu prin obiectele in sine precum si deschiderea unei noi variante existentiale dincolo de „a fi-a nu fi”, optiunea „posibil”. Odata cu aparitia acestei noi dimensiuni in modul de gandire a omului putinatatea informatiei si limitele imaginatiei devin singurele oprelisti in fata mintii omului. In mod foarte teoretic asa este dar apar si anumite diferente in viata de zi cu zi. Desi e plina lumea de informatie si nu putem acuza pe nimeni de lipsa de imaginatie totusi nu toata lumea e bantuita de o curiozitate efervescenta. Chiar mai mult, oamenii ajung sa dezavueze multe informatii. Uneori este o simpla nevoie de ierarhizare, adica respectiva informatie este necesara dar inca nu a venit vremea ei pe cand alteori e vorba de desconsiderare bazata pe judecati utilitare sau morale. De cate ori, cand e vorba de ceva mai nou, nu auzim in jurul nostru expresiile „si asa nu iti foloseste la nimic” sau „lasa-le ca sunt doar prostii”?

Cum ajunge omul la concluzia ca o anumita informatie este inutila sau daunatoare? Pe baza informatiilor si experientelor anterioare. Mai corect spus, prin interpretarea informatiilor si experientelor anterioare. Omul incearca mai tot timpul sa gaseasca solutii pentru a se proteja de anumite situatii neplacute. Cu timpul isi formeaza o anumita conceptie despre viata care desi nu e chiar ca o harta are cam acelasi rol pentru ca indica oamenilor principalele zone ale universului personal precum si valentele pozitive sau negative ale acestor zone. Astfel ca, o informatie despre care se crede ca nu ajuta la atingerea unor beneficii este considerata inutila iar o informatie care indeamna omul spre zonele negative ale universului personal este considerata negativa.

In incercarea de a defini ce este un beneficiu, ce este inutil sau ce este daunator mai dam peste un obstacol. E vorba de subiectivism. Cele trei categorisiri depind de scopul si valorile asumate ale fiecaruia astfel ca avem de a face o diversitate foarte mare de opinii asupra rostului diferitelor informatii. Ceea ce pentru unii e folositor pentru altii e inutil sau daunator pe cand in cazul altora chiar reversul este adevarat.  Dar subiectivismul nu doar creaza anumite diferente in aprecierea valorii informatiei. El mai are inca o latura care poate declansa refuzul cunoasterii, este vorba de imaginea de sine sau imaginea de grup. Aceasta componenta poate fi vazuta indeosebi in cazul persoanelor care doresc sa isi mentina o imagine buna sau a grupurilor care au mai mult succes.  Astfel, daca oamenii sunt multumiti cu o stare de lucruri ei vor incerca sa o perpetueze chiar daca aceasta va insemna sa nege multe lucruri foarte evidente. De asemenea, in aceasta stare de bine oamenii au tendinta de a isi asuma succesul si de a privi de sus pe cei care nu sunt la aceleasi standarde. Ar parea ca ar fi vorba doar de unele persoane cu anumite tulburari sau de grupuri mai elitiste dar am gresi sa credem acest lucru. Aceste persoane sau grupuri sunt doar mai evidente dar comportamentul lor este prezent la toti oamenii. Fiecare om are macar un moment cand prefera sa bage sub pres anumite lucruri care nu il onoreaza doar pentru a isi putea savura linistit starea de bine. La fel, fiecare om a afost macar odata in situatia de a isi asuma laudele pentru o anumtia realizare si de a considera ca si altii ar trebui sa faca mai mult  daca doresc sa aiba parte de aceleasi laude.

Pana la urma din marea sete de cunoastere pusa in carca omului se pare ca ne-am cam impotmolit intr-o mlastina de subiectivisme si utilitarisme. Odata ce omul se ataseaza de anumite explicatii sau contexte curiozitatea lui isi pierde generalitatea. Parca omul ar vrea sa afle doar lucruri care ii fac placere sa le auda sau lucruri care are impresia ca ii sunt folositoare. In unele cazuri poate exista tentatia de a spune ca astfel de abordari nu ne reprezinta. Chiar asa? Chiar suntem dispusi sa analizam  orice informatie, chiar daca vine in contradictie cu sistemul propriu de valori si celelalte cunostinte acumulate? Nici pe departe, toata lumea are astfel de filtre. Doar atat ca acestea uneori ajuta sa separe noul de redundant pentru a mai face un pas inainte, in timp ce alteori servesc doar ca sa conserve o anumita stare de lucruri, ca sa protejeze un univers subiectiv de convingerilor personale. Intre cele doua granita e foarte permeabila si doar curiozitatea de a ne intreba de care parte suntem ne poate face sa intelegem cum le folosim.

Putinatatea cunoasterii

Ce putin cunoastem despre cunoastere. Avem o multime de termeni si clasificari care lamuresc unele aspecte dar multe altele raman doar niste cutiute in care stim ce intra, vedem ce iese dar nu intelegem procesele care au loc, cum functioneaza ele si care ar fi substratul biologic al acestora.

Atitudinea comuna presupune ca in general cunoasterea este usor de definit. De asemenea se traieste cu impresia ca in prezent cunoasterea este foarte avansata. Este un pic de adevar in ambele propozitii. Cel mai usor definim ceva prin sinonimul sau si problema pare rezolvata. Ce este a cunoaste? Este a sti. Raspunsul e corect. Si ce este a sti? De aici problema intra in detalii mai putin clare.

Filosofia a dezvoltat o intreaga ramura pentru studiul cunoasterii. Aceasta ramura, epistemologia, se straduieste sa raspunda la mai multe intrebari: ce este cunoasterea? cum se ajunge la cunoastere? ce cunosc oamenii? cum constientizam ceea ce cunoastem? Pentru lista de intrebari sa zicem ca exista un oarecare acord dar raspunsurile la ele sunt dintre cele mai diverse. De ce? Pentru ca diferite curente de gandire au dat diferite explicatii dar inca nu s-a putut demonstra  care ar fi cea corecta. Se face apel la concepte abstracte ca adevar, convingere, ratiune care, desi par convingatoare la randul lor sunt la fel greu de definit si de cuantificat. Oare rezulta cunoasterea doar din experienta, oare o exista si cunoastere apriorica? Multe variante de raspuns, putine certitudini. Pana la urma, citind diverse astfel de teorii omul cam tinde sa dea dreptate scepticilor: cunoasterea umana este limitata.

Filosofic e greu sa lamurim cum sta treaba cu cunoasterea. Poate reusim sa intelegem cum are loc cunoasterea din punct de vedere biologic. Din pacate nici in domeniul acesta nu se stiu prea multe. In general nu mai prea exista dubii ca organul principal al cunoasterii este creierul dar ce se intampla exact acolo e o alta enigma. In ultimii ani s-au facut descoperiri interesante dar dincolo de o localizare aproximativa a diverselor functii inca sunt multe de descoperit. De exemplu cunoasterea nu poate avea loc fara memorie si inca nu e sigur unde ar fi localizata, daca e intr-un loc sau in mai multe, sau cum se realizeaza memorarea informatiilor. La fel de cetoasa este si intelegerea felului in care se dezvolta limbajul, cum au loc operatiile de analiza sau sinteza, cum se iau deciziile, cum se formeaza convingerile, etc. Pana la urma ce cunoastem?

Am putea avea impresia ca poate inca nu stim totul despre stiintele legate de cunoasterea omului sau a viului in general dar lucrurile stau mult mai bine in celelalte stiinte. Multitudinea de detalii tehnice prezente in viata de zi cu zi poate induce in eroare. E adevarat se stiu multe, exista multe aplicatii ale unor fenomene fizice dar mecanismul fenomenelor este doar presupus  si nu cunoscut. Se cunosc proprietatile si aplicatiile gravitatiei dar inca nu e limpede cum are loc… Cand se trece putin sub suprafata lucrurilor ceea ce este perceput ca si cunoastere solida face loc la supozitii.

Odata de mult un domn de bine cu multe titluri academice dar mai putina onestitate stiintifica afirma cu tarie in public: „Astazi suntem la jumatatea drumului spre cunoasterea totala in domeniul nostru”. Ce spunea chiar dadea impresia de coerenta. Toata lumea pricepe cuvintele „astazi”, „jumatate”, „total”, „domeniu”. Utilizand logica bunului simt se poate face un calcul aproximativ. Respectiva disciplina a aparut acum o suta de ani iar acum suntem la jumatate. Apoi facem o supozitie si consideram ca progresul cunoasterii va mentine acelasi ritm ca si pana acum. Si, terminam calculul spunand ca respectiva disciplina va ajunge la apogeul cunoasterii in urmatoarea suta de ani. Simplu si clar. Aritmetica de clasa a doua. Lumea se simte bine, se rontaie fursecuri, se impart felicitari pentru cei merituosi, se fac planuri de viitor. Undeva intre ei sta si scepticul caruia ii vine sa strice cheful la toata lumea cu  o intrebare de bun simt. Cum putem sti care este jumatatea unui drum daca inca nimeni nu l-a parcurs pana la capat?

Nu avem acest raspuns. Doar ca, atunci cand vine vorba de cunoastere, unii oameni au atat de multa nevoie de certitudini incat le creaza chiar si acolo unde nu sunt.

Societatea doica

Acum cativa ani circula pe email un spam-ulet despre nostalgiile cuiva trecut de varsta de 30-40 de ani. Sunt multe elemente nerelevante si incarcate de afectivitate dar exista si o parte care descrie un aspect interesant:

” Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca
noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si
cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am
aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din
greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special
sa nu fie desfacut de copii, nu ne`am spalat pe maini
dupa ce ne`am jucat cu toti cainii si toate pisicile
din cartier, nu am baut doar apa imbuteliata, ne-am
tavalit si balacit prin toate baltile si nu am tinut
cont de cate lipide si glucide mancam.”

Chiar si aici autorul ofera o abordare subiectiva. E drept ca majoritatea celor ajunsi in prezent au supravietuit la mare parte din intamplarile descrise mai sus dar asta nu inseamna ca nu au existat si cazuri  in care copii s-au  ales cu capul spart, o mana rupta, ceva crampe la stomac sau finalul a fost chiar mai putin fericit. Ceea ce insa este surprins foarte bine este absenta mesajelor de avertizare.

Ce mesaje de avertizare avem astazi? Este o nebunie ce poti gasi pe ambalajele si in instructiunile de folosire ale produselor, pe afisele din spatii publice sau pe alte semne de pe strada. Astfel, putem afla ca pungile de plastic in care sunt invelite produsele pot fi inghitie si duc la sufocare, de asemenea aceleasi pungi daca invelesc capul unei persoane pot duce la sufocare, mai aflam ca obiectele mici sau subansamble din obiecte mai mari (ex., jucarii mici sau roata de la masinuta de jucarie) pot fi inghitite de copii cu varste sub 3 ani putand cauza efecte letale. Mai aflam ca produsele electrice folosesc electricitate, ca obiectele de sticla se pot sparge, ca lichidele au sub influenta gravitatiei prostul obicei de a se varsa, ca focul poate cauza arsuri, ca vantul poate darama obiecte, ca nu e bine sa fie bagate in gura baterii, detergenti, insecticide si alte produse chimice, ca obiectele grele pot strivi, ca usile au uneori tendinta sa se miste chiar daca nu pune nimeni mana pe ele, ca geamurile pot face condens,  etc., etc., etc.

Cum s-a ajuns de la lipsa avertizarilor la aceaste liste nesfarsite care cel mai adesea nu fac decat sa reaminteasca oamenilor informatii care se presupune ca sunt deja cunoscute  pana la varsta adolescentei? Au oamenii o problema sau au fabricanti ori institutiile o problema? Adevarul este undeva la mijloc.

Istoric vorbind, exista tendinta sa apara mai multe avertizari pentru ca stiinta a progresat si a aflat modul de transmitere sau aparitie a unor boli. Sa nu uitam ca desi intuitii asupra existentei microbilor, au existat inca de pe vremea romanilor, existenta lor a fost confirmata prin observatie directa abia prin secolul XVII-XVIII. Abia cand s-a inteles ce fac acele microorganisme s-a gasit o explicatie coerenta de ce nu e bine sa treaca apele menajere pe langa fantani si de ce e bine ca oamenii sa se spele pe maini inainte de a lua masa. Pentru noi astfel de cunostinte tin de educatia pana la varsta de sapte ani dar nu a fost dintotdeauna asa. Daca citim istoria sistemului de canalizare din Londra, aflam ca au trebuit sa treaca mai multe epidemii de holera si ca raul Tamisa si tot orasul au trebuit sa puta infiorator pentru ca mai marii zilei sa investeasca, abia in sec XIX, intr-un sistem de canalizare care a facut orasul mai curat si oamenii mai sanatosi. Intre timp diferitele stiinte au progresat si mai mult si exista informatii despre efectele posibil nocive  despre multe alte lucruri: metalele grele, substantele chimice din apa si alimentatie, tigarile, alcoolul, gazele de esapament, radiatia unor produse electrocasnice, etc.

E adevarat ca, cu cat oamenii cunosc mai multe tind sa previna mai multe dar, putini oameni au vocatie de cercetatori sau o curiozitate nesfarsita despre astfel de lucruri. Cum ajung la ei aceste informatii care ii pun in garda? Una din surse sunt stirile din media, daca apare o stire ca cineva s-a electrocutat ca i-a picat veioza in cada restul invata ca e bine sa nu mai puna obiecte electrice pe langa ei cand fac baie. O alta sursa sunt chiar informatiile gasite pe diferite produse, ambalaje sau carti tehnice. Dar, de ce firmele producatoare fac acest efort sa arate ca produsele lor reprezinta un potential pericol? Pentru ca au o grija nesfarsita fata de clienti? Pentru ca vor sa le creasca nivelul de anxietate? Nu. Acele avertizari functioneaza ca si masuri de siguranta pentru firma. Odata scrise, indiferent cat ar parea de stupide, ele disculpa firma de responsabilitatea pentru eventualele procese pe care le pot initia cei care au patit ceva cu un anumit produs si se gandesc sa ceara despagubiri producatorilor.  Partea si mai interesanta este ca astfel de avertizari, odata cu cresterea comertului international si aparitia corporatiilor, duc la un efect transcultural. Daca o corporatie este data in judecata de un om consumator de aiurea, corporatia va introduce o avertizare pe toate produsele care pot conduce la reclamatii similare ajungand sa influenteze oamenii din culturi diferite sa gandeasca asemanator.

Se pare ca progresul stiintei, educatia, stirile, corporatiile si frica de avocati fac lumea tot mai mica si mai asemanatoare. E bine ca se doreste prevenirea unor suferinte inutile dar adesea motivatiile avertizarilor au si o componenta financiara semnificativa, firmele se feresc sa plateasca daune, institutiile pot castiga bani daca reusesc sa faca oamenii sa gandeasca mai responsabil,  nu provoaca daune si sunt mai sanatosi. Dar, exista si un efect secundar ce nu trebuie neglijat, oamenii devin tot mai nesiguri, mai stresati si mai cusurgii. Poate de aceea, nu este deloc surprinzator sa constatam ca societatea doica care pare ca ar vrea sa pazeasca oamenii de toate relele, aduce un altfel de  neajuns, oamenii isi pierd spontaneitatea si capacitatea de a se bucura. Se pare ca Dante avea dreptate, intentiile bune nu sunt suficiente pentru o lume mai buna si desi foarte probabil ca acum construim si traim intr-o lume mai sigura e pacat ca, coplesiti de avertizari peste avertizari, nu mai apucam sa ne bucuram de ea.

Treptele spiralei

Cat de mult se schimba lucrurile si cat de mult se schimba felul in care le privim? Unde este schimbarea, in afara sau inlauntrul omului? Un tanar spunea odata ca desi era la sfarsit de facultate i se parea ca are inca foarte multe de invatat iar acest lucru i se parea amuzant pentru ca tot el isi amintea ca la varsta de 17-18 ani avea convingerea ca stie tot ce are nevoie. Bun, si cum ajunge omul de la sentimentul „stiu tot” la sentimentul „uau, ce mare e lumea”? Chiar e posibil vreodata sa „stim tot”? Nu prea. Si atunci, de unde izvoraste acest sentiment subiectiv? Ce inseamna acel „tot”? In primul rand e destul de limpede ca „tot-ul” din mintea unui om nu prea are nimic de a face cu „tot-ul” obiectiv. E posibil ca omul sa aiba vreo specializare si sa stie mult in acel domeniu dar aceasta nu este suficient pentru ca orice fenomen poate avea nenumarate fatete el putand fi abordat cu ajutorul cunostintelor din mai multe domenii.

Daca omul nu stie tot, de ce uneori are aceasta impresie ? Pentru ca e mai putin preocupat de suma totala a cunostintelor si e mult mai preocupat de suma cunostintelor relevante. Undeva se aprinde un beculet in capul omului care ii spune ca deja stie cam tot ce este important intr-un domeniu si chiar daca ar mai fi ceva zone pe care nu le-a acoperit acelea nu sunt asa importante si se poate dispensa de ele sau cel putin le mai poate neglija o vreme. Ca urmare impresia subiectiva ca stie tot se bazeaza pe impresia subiectiva ca stie toate aspectele relevante pentru un anumit domeniu, situatie. Si la aceasta convingere cum se ajunge? Prin abilitatea de a explica si controla. Daca un om are suficiente cunostinte pentru a-si explica satisfacator o anumita realitate ori rezultat poate avea impresia ca a inteles esenta problemei. Daca cumva, prin intermediul cunostintelor detinute mai poate si controla, influenta, o anumita realitate ori rezultat atunci deja poate avea impresia ca este un fel de guru in respectivul domeniu.

In mod aparent paradoxal, cu cat domeniul vizat e mai mic si explicatia e mai vaga cu atat mai repede omul poate avea convingerea ca e o autoritate in respectivul domeniu. Ca exemplu frecvent, e suficient sa urmarim o parte din omuletii din showbiz, sport sau media care in interviuri debiteaza bolovanii cu pretentii de pietre filosofale. La fel e si nea Ilie fost la scularie, astazi paznic cu juma de norma; dupa un pahar de vorba aflam care este in opinia sa axis mundi si de unde ni se trag toate.

Ce poate fisura aceast gen de convingere subiectiva? De obicei ni-se trage de la pierderea abilitatii de a explica sau nevoia de detalii. Si atunci care sunt posibilitatile ce se deschid? Ori omul isi simte limitele „teoriei” si prefera sa stea intre ele, ori omul iese in afara teoriei sale si incearca sa o imbunatateasca. Prima varianta e drum inchis asa ca nu merita dezbatuta prea mult. A doua varianta implica intrarea omului intr-un proces de crestere.

Cum vizualizam cresterea? Sunt cateva imagini aproape standard: linia dreapta ascendenta ce pleaca din partea stanga jos a graficului si tinde catre infinit in partea dreapta sus a graficului, mai avem spirala care incepe undeva jos si se tot ridica, si mai este si imaginea treptelor care este de fapt o variatie de la prima varianta. Aha, deci asa creste si omul, continuu si constant. Poate ca se mai intampla si asa dar acestea sunt mai degraba exceptii. Cel mai adesea omul evolueaza intr-o ciclicitate de pasi cantitativi si calitativi. Adica exista niste perioade cantitative in care se acumuleaza informatii iar apoi urmeaza pasul calitativ, momentul cand se formuleaza concluzia. Apoi din nou urmeaza o perioada de acumulare si apoi o noua „luminare”. Modelul aduce cu imaginea dezvoltarii in trepte dar exista si cateva mentiuni. Modelul treptelor uita sa ne spuna ca nu toti oamenii parcurg un numar egal de trepte in viata si acelasi model uita sa ne spuna ca in viata reala treptele mai merg si in jos nu doar in sus.

Cum recunoastem un om care strabate o perioada de acumulari si face saltul calitativ? Prin abilitatea de a formula o interpretare mai buna si mai profunda a diverselor fenomene. Cum recunoastem un om blocat intr-o anumita treapta cantitativa si incapabil sa faca saltul calitativ? Prin prezenta sindromului „mai mult si mai mare”. Sunt oameni care isi aduc in preajma lor cantitati mai mari (si de obicei tot mai scumpe) din acelasi fel de lucruri, haine, bijuterii, masini, case, etc. Cum recunoastem un om care are o perioada de involutie? Prin prezenta starilor afective negative, frustrare, agresivitate, si tendinta de abordari mai simpliste. Desi unele variante par mai rozulii ca celalalte, omul are nevoie de toate trei pentru a putea dobandi o intelegere mai corecta a cuvantului „stiu” si in plus, nici o varianta nu e definitiva, toate sunt doar pasi intr-o transformare continua.