Imperfectiunea ratiunii

Destui de multi dintre oameni au auzit de cugetarea percutanta a lui Francisco Goya: „somnul ratiunii naste monstri”. E scurta, se retine usor, da bine sa o spui in public. Si totusi, dincolo de prima impresie ce putem intelege din respectiva cugetare? Chiar merge ratiunea sa traga un pui de somn din cand in cand? Are ratiunea cosmaruri cand doarme? Parca nu prea merg aceste interpretari. E clar ca omul vorbea metaforic. Cugetarea se intelege mult mai bine daca luam in considerare, contextele cu care este asociata, razboaie, lupte nesfarsite, orice situatie de violenta colectiva in care conceptul de umanitate este desconsiderat.

Daca ne gandim la astfel de situatii atunci ne dam seama ca nu somnul ratiunii este de vina ci poate putinatatea ei. Putina in raport cu ce? Putina in raport cu instinctele si afectele. Cand instinctele si emotiile isi fac de cap cu noi e clar ca nu ne comportam prea rational. Dar, exista si situatii in care nu putem vorbi doar de o rabufnire de afectivitate primara. Deportarile, executiile in masa, epurarile etnice, condamnarile politice, sunt rareori evenimente care se desfasoara rapid. Ele au nevoie de planificare, de logistica.  Se stabilesc niste criterii sa ii deosebeasca pe cei rai de cei buni, se trimit suficienti oameni care  sa poata face separarea lor, e nevoie de arme ca cei considerati rai sa inteleaga ca trebuie sa se supuna, e nevoie de trenuri sa ii care sau de buldozere sa ii ingroape, daca cumva totusi ii suie in tren pe undeva trebuie sa le faca ceva lagare sau inchisori, apoi alte planificari si eforturi sa ii tina acolo ani de zile. E clar, nu e treaba usoara. Iar si mai clar este ca toate acestea nu pot fi facute fara folosirea capacitatii de a rationa. Deci, pana la urma Goya ne-a dus in eroare? Nu e vorba de somnul ratiunii ci de o ratiune buna versus o ratiune rea?

Ce ar putea sa conduca la o ratiune orientata spre scopuri negative? Ajungem iarasi la aspecte instinctive si afective. De obicei ura, xenofobia, invidia, lacomia amestecate cu ratiunea fac mixturi destul de nefericite. Rationamentele pot fi perfecte dar daca punctul lor de plecare, premisa, este contaminata de afecte negative o sa ne cam speriem de concluzia rationamentelor. Din nou am ajuns la concluzia ca afectivitatea nu e un lucru bun.

Solutia pare simpla. Interzicem afectivitatea si ne muncim sa o eradicam. In lumea pura a rationamentelor nu mai poate exista prea putina ratiune sau posibilitatea ca aceasta sa fie contaminata de afectivitate.  Sa fie chiar asa simplu? Din pacate nu. Un om complet lipsit de afectivitate poate analiza foarte obiectiv dar, in diverse situatii apare o problema, echivalenta solutiilor.

In plus, nu suntem suficient de puternici sa abordam obiectiv orice situatie umana. Aflam intr-o zi ca o persoana draga noua sufera de o boala care ii poate fi fatala. O analiza obiectiva ar putea releva faptul ca prin prisma raportului investitii/beneficii sa nu merite inceput un tratament. Omul are deja o varsta, deja sunt ani buni de cand nu mai e productiv, nu poate fi de folos celorlalti, doar consuma resurse, ca urmare existenta sa nu prezinta o utilitate obiectiva. Obiectiv asa o fi dar, afectivitatea ne spune cu totul altceva.

Solutiile nu ne sunt echivalente si nu ne permitem sa fim perfect obiectivi pentru ca avem o raportare afectiva, preferam unele solutii  altora. Atitudinea omului porneste de la ce ii place/displace.  In context real exista doar solutii imperfecte asociate cu efecte secundare diverse.  Cum alegem? De obicei o alegem pe cea care ni se pare ca ne aduce cele mai mari beneficii si cele mai suportabile efecte secundare.

Pana la urma vedem ca nu putem avea o lume perfect rationala; ne place sau nu trebuie sa lasam ceva loc si emotiilor. E drept ca emotiile de unele singure o cam iau pe brazda, e drept ca uneori mai pot trage si ratiunea dupa ele. Dar, la fel de adevarat e ca nu am putea suporta o lume perfect rationala.  La cum definim omul astazi, emotia si ratiunea sunt greu de separat. Ratiunea functioneaza ca un instrument de control, incercand permanent sa contracareze excesele afectelor dar, ratiunea este si un instrument de analiza care se analizeaza chiar si pe sine, intelegand-si limitele si cum se poate adapta. Pana la urma Goya stia el ce stia, desi excesul de ratiune poate dauna si nu strica daca mai inchide cate un ochi din cand in cand, totusi, daca merge la culcare riscam sa vedem afectele facandu-si de cap.

Anunțuri

Departarea indiferentei

Atat de mult se discuta despre sentimente, emotii, afecte. Oriunde ne intoarcem cineva vorbeste despre ce a simtit, despre impresiile traite, despre bucuriile sau tristetile avute undeva sau cu cineva. In toate aceste conversatii apare mereu in fundal o opozitie a doua tipuri de emotii, cele pozitive si cele negative.

Cele pozitive sunt descrise amplu si in culori vii, marcate de interjectii si gesturi largi. Ele sunt printesele trairilor, acele emotii pe care le place oricine si ar vrea sa ii fie aproape. Emotiile negative sunt zugravite in nuante terne sau intunecate fiind asociate cu o mimica posomorata sau agresiva. Analizand ambele emotii, viata pare un punct pe un continuum care are la un capat bucuriile si la celalalt supararile. Parca tot ce are de facut omul in viata este sa isi diminueze supararile si sa isi creasca bucuriile, neexistand nimic altceva in afara acestei zbateri.

Sunt aceste emotii chiar atat de diferite? Sigur ca sunt, toti stim ca opusul bucuriei este tristetea. Dar au ele si ceva in comun? Ar avea ceva, amandoua „coloreaza” diferite elemente reale sau imaginare intr-un anumit fel. De asemenea amandoua au o anumita intensitate, o anumita forta. Bucuria ne face sa cautam, sa aducem langa noi, lucrurile care ne inveselesc, supararea ne face sa ne indepartam de lucrurile ce ne indispun.

In plus, faptul ca poseda o anumita intensitate le si ajuta sa se transforme foarte rapid din una in cealalta. La prima vedere pare mai ciudat dar oricine isi poate aduce aminte de situatii in care pe fondul unei simpatii puternice fata de cineva, dupa aflarea unor informatii care ne demosntrau ca nu era de buna credinta, sa constatam o trecere foarte rapida catre un sentiment de antipatie sau chiar agresivitate. E ca si cum aceasi incarcatura care avea initial o sarcina pozitiva deodata devine negativa. Pe cat de mult am apreciat un om tot atat de mult il putem displace.

Desi cele doua par a nu putea coexista, nu sunt rare situatiile cand oamenii manifesta ambele tipuri de emotii fata de cineva sau ceva. Aceasta stare emotiva mixta rezulta din faptul ca putem aprecia si dezaproba aspecte diferite ale aceluias om. Daca intensitatea emotiilor este mica coexistenta lor fata de aceasi persoana nu ne da foarte mari batai de cap. Insa, daca intensitatea lor e foarte mare, cand vorbim de dragoste si ura pentru acelasi om, chiar avem o problema si toata viata noastra e cam data peste cap.

Se poate cumva sa scapam de acest cerc vicios al bucuriilor si intristarilor? Mai este ceva dincolo ele? Ar fi ceva. Si nu este chiar dincolo de ele ci, chiar intre ele. Este lipsa incarcaturii afective, este lipsa emotiei, mai comun numita indiferenta. Daca avem la o extrema cele mai puternice trairi pozitive si la cealalta extrema cele mai puternice trairi negative cu cat ne apropiem de punctul central dintre ele cu atat intensitatea lor este mai scazuta pana cand ajungem exact la mijloc unde este indiferenta. Grafic lucrurile arata bine dar nu intotdeauna exista o trecere graduala de la o extrema la alta. In cazul dezamagirilor reflexul este de a inlocui aprecierea cu ura aproape instantaneu. Iar cei ambivalenti, se comporta ca un pendul ce merge permanent dintr-o parte in cealalta fara a-si putea diminua intensitatea emotiilor.

Poate ca indiferenta pare un cuvant urat dar ea isi are rolul ei. Atunci cand vrem sa scoatem ceva din mintea noastra, respingerea nu e cea mai buna alegere. Pare ca ne ajuta dar, din cauza intensitatii pe care o poseda in mod intrinsec vom fi tot timpul „aproape” de obiectul respins inducandu-ne o stare de tensiune ce ne poate obosi. Pe de alta parte, indiferenta prin lipsa oricarei incarcaturi afective, chiar poate ajuta. Odata adus un element in zona indiferentei mintea noastra se poate detasa de el. Scotand valentele pozitive sau negative  putem sa ne departam putin si sa avem o imagine mai de ansamblu, intelegand mai bine valoarea elementului la care ne raportam dar si aparitia bucuriilor sau tristetilor noastre.