Bilant romanesc

Unde este Romania acum? Stim ceva despre aceasta? Cat de mult intelegem despre politica sau economie? Cat de mult intelegem din ce auzim sau din ce ni se spune? Cat de mult este adevarat din informatia ce ajunge la noi? La fiecare din aceste intrebari raspunsul e limitat inerent cel putin de ignoranta, educatia, prejudecatile si contextul fiecaruia. Evident ca sunt si alte cauze care pot limita intelegerea dar exista si doua elemente care o ajuta: dezbaterea si timpul.

In anii ce au urmat evenimentelor din ’89 au fost nesfarsite valuri de informatie dintr-o puzderie de surse care au avut la randul lor o multime de puncte de vedere. Sunt lucrurile acum mai clare? Nu prea; citind ziarele, ascultand informatiile de la televizor sau radio, bantuind pe blog-uri se regaseste tot o multime de voci in care fiecare isi sustine punctul de vedere. Unii o fac patimas si partizan, altii o fac mai rezervat si obiectiv iar aceasi diversitate o regasim si cand e vorba de cei care preiau aceste informatii.

Desi au trecut un pic mai mult de douazeci de ani de cand cica a dat libertatea peste noi societatea e la fel de divizata ca in anii ’90. Unii spun ca e mai bine acum, altii mai nostalgici inca tanjesc dupa societatea socialista. Oamenii judeca mai rar o schimbare de regim avand in vedere valori abstracte si mult mai adesea o fac comparand starea de bine a propriei persoane, familii sau a cercului restrans de cunostinte. Cei care au avut salarii decente, o casa asigurata, eventual o masina iar cum sunt batrani, cu pensii jumulite, speriati de facturi si taxe, pandind reducerile ca sa isi poata lua si ei ceva de mancare sau stand la cozi pe la primarii pentru ajutoare cu greu ar putea spune ca ziua de azi e mai buna decat ce au trait acum doua decenii. Multi spun ca viata era atunci mai buna dar din punct de vedere material lucrurile nu stau chiar atat de diferit, atunci nu era de mancare acum nu isi permit sa o cumpere, atunci nu se dadea caldura acum nu isi permit sa o plateasca, atunci nu aveau benzina sa calatoreasca acum nu au bani sa intretina o masina, atunci spitalele ofereau tratamente cu mult in urma celor din occident acum tratamentele au preturi prohibitive, etc., etc., etc. Atunci ei traiau niste limite impuse de sistemul social astazi acesti oameni se restrictioneaza singuri pentru ca sunt lipsiti de resurse. Si daca in plan material sunt relativ putine diferente, de ce tanjesc acesti oamenii dupa viata de pe vremea comunistilor? Unii au raspuns ca viata din acea vreme parea mai sigura. Atunci cum asociem idea de siguranta cu a sta in case reci, cu cateva ore de energie electrica si apa rece/calda pe zi, cu grija permanenta ca si a doua zi trebuie stat la ceva cozi pentru a avea ce manca? Parca toate acestea nu se prea leaga de idea de siguranta. Si atunci ce regreta acesti oameni? Cel mai probabil este vorba despre  constanta si predictibilitate. Societatea era stramba dar acea diformitate sociala era constanta si intelegerea reperelor ei, bune/rele cum erau, permitea omului sa isi construiasca un orizont de asteptari. Pentru ei, lumea de astazi este un sir nesfarsit de rasturnari de situatii, iar lipsa de repere utile ii impiedeca sa poata gasi o speranta de mai bine pe viitor.

Pentru alte categorii schimbarea de regim nu a afectat negativ binele personal sau chiar a fost mult mai benefica. Mare parte dintre fostii nomenclaturisti si securisti si-au gasit destul de repede locul in noua societate. Au format partide, au cumparat pe nimic intreprinderile pe unde lucrau sau le conduceau, au infiintat firme cu afaceri prospere cu statul, au preluat unele filiere de export, au devenit consultanti, avocati, etc., s-au imbogatit mai mult decat puteau visa pe vremea comunistilor si nu au nici frica „ilicitului”. Acesti „fosti” si liota de neamuri, tovarasi de intrigi/furaciuni si lingaii de pe langa ei au dus-o bine si inainte,  o duc bine si acum.

De castigat au mai avut si cei pentru care limitele regimului comunist nu ii lasau sa se dezvolte pe cat ar fi dorit. Unii vroiau sa invete, altii sa profeseze, altii sa emigreze ori sa calatoreasca, altii sa faca afaceri sau pur si simplu sa se distreze ori sa contempleze. Dintre acestia cei care au avut sau au facut bani (mai mult sau mai putin onest) au reusit sa isi implineasca macar o parte din vise. Pentru o alta parte dintre ei aspectul material nici macar nu era foarte relevant, strictul necesar si posibilitatea de a-si vedea de pasiunea lor le oferea destul din ceea ce isi doreau.

Nici „fostii” si nici cei care erau limitati de regulile comunistilor nu regreta schimbarea de regim. Pentru ei lipsa de predictibilitate a evolutiei sociale sau a vietii de zi cu zi e compensata de beneficii si sansa de a urmari noi posibilitati.

Cei mai tineri nu pot avea nostalgia vremilor comuniste pentru ca nu le-au trait dar probabil ca o mica parte din ei sub influenta povestilor de familie sau a unui idealism de stanga sa creada in povestile „epocii de aur”. Restul isi duc viata la fel cu familiile lor, mai modest daca provin din familii mai modeste, mai indraznet daca familiile le ofera un oarecare sprijin. Oricum spre deosebire de multi dintre cei mai „trecuti” tinerii isi permit luxul sa „panseze” uneori realitatea cu ceva idealism sau speranta.

Dupa cum se vede ceea ce spun oamenii nu reflecta atat transformarile Romaniei ci mai mult niste parcusuri de viata ale unor persoane oarecare. Pana la urma ce s-a intamplat cu Romania? Ce s-a confirmat din multimile de sperante si promisiuni cladite pe baza spuselor politicienilor nostri sau a celor din afara? Am putea afla cate ceva punand in cumpana dezbaterile a diversi oameni cu greutate, poate chiar ceva analisti dar tot nu am scapa de pacatul subiectivitatii. Mult mai obiectiv ar fi sa vedem ce a confirmat timpul din tot ce s-a discutat sau s-a promis.

Una din primele prioritati era reinstaurarea proprietatii private aceasta presupunand privatizari, retrocedari, despagubiri, etc.  Teoria a fost mareata dar practica de toata jena. Retrocedarile de terenuri s-au facut cu multe nereguli, abuzuri, reduceri de suprafata  sau chiar nu s-au facut deloc. Retrocedarile de imobile au mers chiar mai prost iar unii asteapta si acum repunerea in drepturi sau diverse despagubiri. In ceea ce priveste  privatizarile ele au fost marcate de doua idei, cuponiada si „noi nu ne vindem tara”. Pana la urma cuponiada s-a dovedit a avea un efect minim asupra impartirii proprietatii comune iar „noi nu ne vindem tara” s-a transformat in „noi ne dam tara pe gratis” catre diversi oameni cu conexiuni politice.

O alta prioritate a fost integrarea in structurile euro-atlantice: NATO si UE. Legat de acestea beneficiile expectate erau considerabile. NATO urma sa ne scape de umbra amenintatoare a Rusiei iar UE parea ca va reduce coruptia din tanara democratie romaneasca, va eficientiza si moderniza statul. Intre timp NATO e mult mai prietena cu Rusia iar UE dincolo de discursurile moraliste se dovedeste a fi mult mai interesata de business-ul propriu. Lumea deseori uita ca UE nu a aparut din initiativa unui calugar smerit ori a unui grup de idealisti bolnavi de altruism ci din initiativa mediului de afaceri. Pentru UE, integrarea Romaniei a fost o oportunitate si au profitat din plin. In primul rand au solicitat  reducerea activitatii in diverse ramuri in care nu aveau nevoie de concurenta pe plan regional sau international. In acelasi timp cu franarea productiei locale au zis ca e tocmai potrivit sa-si dezvolte afacerile si inundand piata locala cu produsele lor. Apoi au spus ca nu e bine ca statul sa aiba monopol si in valul de privatizari cu contracte cu clauze secrete ce au urmat au pus mana pe resurse strategice, retele de distributie si fabrici. De asemenea au pretins ca statul roman sa faca anumite privatizari cu dedicatie ori sa accepte serviciile anumitor firme cu preturi piparate si contracte dezavantajoase pentru Romania. Dupa aceea a venit si marea deschidere catre UE cand oamenii puteau sa calatoreasca si ulterior sa munceasca prin UE. Motiv mare de bucurie sa te plimbi in lume, sa lucrezi pe cateva sute-mii de euro ori sa iti iei o masina din alta tara dar, desi aceste bucurii au umplut inimile multor romani nu trebuie uitat ca si afaceristii din UE au castigat din plin: au avut incasari mai mari din turism, au profitat de forta de munca ieftina din est ca sa reduca costurile de productie si sa isi faca produsele mai competitive pe piata, au luat chirii bune de la cei ce munceau pe la ei, s-au scapat de o multime de masini si alte tehnologii invechite fara ca sa isi bata capul cum sa le recicleze ci chiar facand un profit frumusel. O alta miscare inteligenta a fost si exodul de banci straine in Romania. Omul s-a bucurat ca ia credit cu buletinul dar si bancherii s-au bucurat pentru ca imprumutirile date romanilor erau de 2-3 ori mai profitabile decat imprumuturile date in tarile de origine. In plus multi romani au cumparat cu acei bani produse importate din UE asa ca au mai sprijinit inca odata economiile din afara tarii.

Partea cu lupta impotriva coruptiei a ramas doar teorie. Au profitat tot timpul de politicienii corupti din Romania pentru a-si atinge interesele economice. Cand a venit si doamna criza a venit vremea de noi afaceri. Bancherii care au imprastiat banii la orice tembel care vroia sa isi ia plasma cu buletinul au facut niste calcule si s-au prins ca tembelu moare si bani tot nu mai are. Asa ca in mod foarte prietenos au convins clasa politica romaneasca sa transforme datoria privata in datorie publica. Si uite asa Romania a luat vreo 20miliarde euro imprumut ca sa isi poata recupera bancile straine banii pe care nu ii mai strang de la amarestenii ajunsi someri si inecati in datorii. Si pentru ca un prieten la nevoie se cunoaste, pentru a carpi gaurile facute in buget de doua decenii de coruptie, deja se fac demersuri ca statul roman sa vanda, asa la pret de criza, participatiile pe care le mai are la niste firme cu potential.

Se pare ca pana la urma bilantul nu e chiar asa glorios, mana de lucru a comunistilor a ramas in mare mana de lucru de astazi plus o multime de someri si pensionari, fostii nomeclaturisti si securisti au dus-o bine atunci si huzuresc si acum, frica de rusi e cam tot pe acolo dar noi nostri prieteni s-au imprietenit cu ei, tara si-a instrainat resursele, si-a distrus productia si s-a indatorat pana deasupra capului dar a avut privilegiul sa ofere mana de lucru ieftina si piata de desfacere in principal catre UE.

Hmmm… sa speram ca bilantul de peste zece sau douazeci de ani va arata mai bine… desi sansele sunt mici deoarece pentru a se intampla asa ceva ar trebui incepute schimbarile de acum iar deocamdata nu se intrevede nici o initiativa demna de a fi mentionata.

Aceasta insiruire de evenimente ofera o intelegere care, supusa dezbaterii, poate fi considerata ca fiind marcata de subiectivism. Dar, dincolo de aceasta, existenta evenimentelor este obiectiva si fiecare poate sa si le explice si sa le inteleaga in alt fel. Important pentru felul in care intelegem nu este doar suma dezbaterior avute ci si validarea concluziilor odata cu trecerea timpului.

Omul on-line

De o vreme incoace se aude ca guvernantii vor sa cheltuie multe sute de milioane de euro ca sa isi faca o pagina electronica. Suma e considerabila si dincolo de culorile pozitive in care este zugravita initiativa sunt o sumedenie de necunoscute. Multi sefi isi dau cu parerea, adesea in necunostinta de cauza si contradictoriu, astfel ca specialistii se uita putin cam lung la ei iar omul de rand intelege si el ce poate.

Zilele trecute a aparut o descriere mai detailata a proiectului:  eRomania

Se pare ca intentia este de a construi mai mult decat o pagina informativa a guvernului. S-ar dori punerea bazelor unei structuri „e-goverment” prin care sa se digitalizeze admnistratia publica. Ce inseamna asta? O baza de date unica la nivel national cu 300 de servicii electronice la care sa apeleze 25000 de institutii publice. Aceasta baza de date unica ar contine si toate datele publice ale fiecarei persoane detinute de diferite institutii. Persoana este identificata prin CNP iar institutiile ar avea acces la informatii in functie de nivelul de securitate la care au acces. Se mai vorbeste si de 3300 de ofiteri de e-guvernare care sa faca treaba in locul multor altor functionari de care administratia se va putea dispensa. De ce trebuie cheltuiti acesti bani? Unii spun ca pentru a face economii cu cheltuielile administrative.

Este o premiera acest gen de investitie? Da, pentru Romania. Insa oricat de dificil ar parea sistemul deja este implementat in mai multe tari din UE. Va fi un succes si in Romania? Probabil nu. Mai exact, nu din prima. Un astfel de proiect necesita analize foarte serioase si abordari foarte stricte si metodice. Pana acum administratia din Romania nu a dovedit decat foarte rar si pentru scurt timp astfel de veleitati. E foarte probabil, asa cum s-a intamplat si cu programele deja implementate in diferite institutii publice, ca acestea sa nu fie decat variante electronice ale documentelor tinute pe hartie. Cele doua tipuri de evidenta persista in multe institutii si e un adevarat calvar pentru angajati si pentru clienti.

Cat e de sigura o astfel de baza de date? Este exact atat de sigura pe cat de fara greseala vor fi cei care vor avea acces la ea. In UE anual apar in presa stiri despre diferiti functionari care in variate imprejurari pierd datele a mii sau sute de mii de oameni. Nu exista nici un motiv sa credem ca ai nostri vor face exceptie si nu vor da din cand in cand cu stangul in dreptul. Mai devreme sau mai tarziu cineva va uita un laptop sau stick de memorie pe undeva.

Ce abuzuri pot avea loc? Depinde doar de lipsa de profesionalism a operatorilor si de toleranta sistemului. Daca cineva va controla controlorii atunci mai sunt sperante dar, daca pe aceste functii vor fi numiti din nou nepoti si pile, care gresesc cu nonsalanta si scapa basma curata cu o promovare, viitorul cam are nuante albastrui intunecate.

Care ar fi avantajele? Sa speram ca vom scapa de hartia suprema din birocratia romaneasca: „adeverinta”. Adeverinta este expresia generalizata a neincrederii sistemului in om. Unii spun ca pana la proba contrarie omul e considerat nevinovat. Asa o fi la ei acasa, in tarile lor. La noi e putin invers. Pana la proba contrarie omul e suspect. Adeverinta este hartia cu care omul se disculpa, scapa de suspiciunea institutionala dovedind ca a fost copil cuminte si a facut tot ceea ce se astepta sistemul de la el.

Alte avantaje sesizabile? Se va diminua numarul de functionari. Mai putine documente la orice dosare. Sa speram ca toata lumea va lucra dupa acelasi formular si functionarii nu se vor mai uita ca la urs puscat la documentele venite din alte localitati sau judete. Se va diminua numarul de stampile si semnaturi necesare. Sa speram ca o tranzactie sau o  inmatriculare de masina va dura 15-20 de minute ca in multe tari UE si nu cateva zile ca in prezent. In general se intentioneaza ca toate activitatile administrative sa se desfasoare mai repede si cu mai putin cheltuiala.

Implicatii pe termen lung? Existenta a unui numar atat de mare de servicii administrative online va aduce in mediul virtual o proportie mai mare din totalul populatiei. Datorita unui numar mai mare de utilizatori si caracterului rapid si direct al internetului deciziile administrative si politice vor fi mai influentate de cei carora li se adreseaza. In statele care au inceput de mai mult timp acest fel de modificari in administratie deja se vorbeste de posibilitatea de a creste participarea cetatenilor sau chiar de a vota cu ajutorul internetului.

E mult? E putin? E greu de spus cat de reusit va fi sistemul si ce impact imediat va avea. Insa, ceea ce este mai usor de anticipat este ca treptat va schimba administratia si felul in care oamenii se vor raporta la ea. O sa avem destul timp sa vedem daca ne va place sau nu.

Dificultatile sefiei

De ce oare unii oameni nu vor sa fie sefi? Multe discutii se concentreaza asupra celor aflati la conducere si asupra celor care tind spre astfel de pozitii. Binenteles ca in parte interesul este justificat, pentru ca actiunile acestor lideri si potentiali lideri pot avea impact asupra celorlalti dar se discuta mult mai putin despre ceea ce sunt sau isi doresc cei care nu aspira sa ajunga sefi.

Ca sa ne luminam ce ar putea avea neplacut cea mai inalta pozitie dintr-o ierarhie ar trebui sa incercam sa vedem care ii sunt caracteristicile. Sefii sunt persoane energice inclinate spre actiune, au o viziune, au un cerc larg de cunostinte, nu au program fix de munca si adesea sunt prinsi cu treaba mai mult de opt ore pe zi, se implica in rezolvarea conflictelor interne sau externe, au dispozitia de a lua decizii.

Oamenii care nu au una sau mai multe dintre aceste caracteristici e putin probabil sa ajunga sefi. Cea mai importanta dintre ele pare a fi viziunea. Ce este sau ce presupune sa existe o viziune? In esenta ea este un plan bazat pe o anumita intelegere si interpretare a diverse elemente. La liderii nationali ea cuprinde elemente din domenii foarte diverse dar, de orice fel de lider am vorbi cel putin componenta economica si umana sunt prezente. O viziune presupune ca identifica anumite probleme si ca are solutia la ele. De asemenea intotdeauna ea face referiri la natura umana si se bazeaza pe anumite trasaturi pe care presupune ca le-au avea oamenii. In functie de genul viziunii si natura umana a fost vazuta altfel, oamenii fiind perceputi ca  patrioti, revoltati, rationali, revolutionari, resemnati, etc. Daca viziunea unui om e promovata si reuseste sa ii faca si pe altii sa creada ca este un plan bun deja vorbim de un grup de sustinatori. Oricum, trebui sa recunoastem ca arareori sustinatorii se identifica cu toate elementele viziunii sau le-ar sustine pe toate cu aceasi convingere ca si liderul. De obicei sustinatorii adera doar la anumite parti pe care le agreaza iar pe celelalte le neglijeaza pentru ca nu li se par relevante sau le accepta pentru ca isi spun ca per total beneficiile exced neajunsurile.

Partea cu a lua decizii pare roz la prima vedere dar, e doar o prima impresie. Luarea unor decizii inseamna mai intotdeauna a favoriza pe cineva si a limita pe altcineva. Cei favorizati vor adera la lider, cei care au de pierdut e posibil sa ia atitudine. A lua decizii nu presupune doar beneficii pentru ca duce la conflicte in grup si in afara lui si astfel necesita multa implicare si stres. Daca promovarea viziunii si a diverselor decizii se lovesc de diferite impedimente sau opozitii atunci si timpul solicitat este tot mai lung.

Pana la urma nu e chiar usor sa faci pe seful… Desi exista si beneficii care atrag spre astfel de pozitii totusi exista si aspecte ce pot fi considerate mai dificile sau mai putin placute. O viziune care sa aprinda mintea mai multor oameni nu e chiar usor de obtinut astfel ca munca constanta de promovare si implementare a ei nu e chiar visul oricarui muritor. O fi frumoasa limuzina, vila si chenzina lu’ sefu dar uneori pretul personal pare prea mare. Mai bine merge omul linistit la o bere, un meci sau un pescuit cu baietii si isi vede de viata lui. Or fi si lucruri bune acolo sus dar bate vantul intereselor cam tare si nu e un loc prea bun pentru cei care nu au chef sa se streseze in fiecare zi. Asa ca sta omul in pacea lui pe margine si ii lasa pe altii in fata. Are si el o viziune, i-se pare ca stie de unde se trag toate dar viziunea sa nu e un plan pentru ca nu are prevazute nici un fel de solutii sau are solutii prea indepartate de realitatea lcururilor constatate. Cel ce sta pe margine se intreaba ce ar putea sa faca dar inca nu a gasit raspunsul. Viziunea sa mai are un defect: nu are o ierarhie. E o supa de nemultumiri si omului i-ar fi greu sa spuna care e mai importanta decat alta.  Desi e o viziune atat de ambigua si incompleta am putea fi surprinsi sa vedem cat de rigida poate fi. Putem intalni oameni care stau mai sa se ia de par pentru ca nu sunt de acord cum sau ce ar putea scoate tara din impas. Nu au luat niciodata vreo decizie relevanta pentru cei din jur, habar nu au de legislatie, nu inteleg principii elementare ale economiei dar nu pot fi convinsi nicicum ca exista si alte variante in afara celei personale. Aceasta inabilitate spre compromis are la baza orgoliul, „principiile” si, din nou, lipsa de ierarhie a viziunii. Omul se crede fie mai destept, fie mai „curat”, fie mai aproape de adevar decat interlocutorul pe care il percepe ca oponent. Orice compromis ar insemna o decadere, o recunoastere ca el greseste si altul are anumite calitati in plus.  In plus, daca omul nu realizeaza ca unele lucruri sunt mai importante decat altele, se pierde in apararea oricarui fleac ce pare ca il diferentiaza de ceilalti si nu apuca sa vada elementele comune.

E usor a fi sef? Pentru unii da. Nu presupune neaparat un intelect elevat dar o viclenie si o abilitate de a empatiza cu nevoile celorlalti e necesara. E nevoie de o anumita constanta a principiilor dar aceasta devine un impediment daca nu e dublata si de o oarecare flexibilitate, o dorinta de a gasi un compromis acceptabil pentru toata lumea. Pana la urma se pare ca cei din functii de conducere nu sunt supraoameni, sunt doar niste oameni care stiu ce vor si sunt dispusi sa faca mai multe eforturi sau compromisuri decat ceilalti.

Strainul

Cine e strainul? Orice om care iese din microgrupul sau de cunostinte. Plecat intr-o alta tara e numit emigrant. Daca se muta doar intr-o alta localitate poate fi numit venetic.

Rareori strainul e vazut ca fiind la fel cu membrii mai vechi ai comunitatii.  Daca omul provine dintr-un grup despre care exista perceptii pozitive atunci are parte de o primire mai calduroasa. Daca nu se stie nimic despre cultura din care provine sau exista si anumite informatii negative atunci strainul e primit cu o oarecare retinere daca nu chiar suspiciune.

De unde aceasta retinere fata de straini? Exista teorii care spun ca este o atitudine ce se transmite social inca de pe vremea cand oamenii traiau in grupuri mici care se ciomageau intre ele pentru diferite resurse.  Se presupune ca pe vremea lor logica era destul de simpla: cei din grupul propriu erau vazuti ca fiind buni pentru ca se intrajutorau, cei din afara grupului erau vazuti ca potentiali dusmani pentru ca accesau sau doreau acelasi gen de resurse.

Dar ce relevanta are discutia despre acest concept al strainului care pare a veni din negura timpurilor intr-o societate care e predominant sedentara si nu mai are o organizare tribala ci una nationala? Conceptul poate avea relevanta pentru ca desi populatii nomade sunt tot mai putine totusi fenomenul migratiei este in floare, fie ca oamenii migreaza doar de la sat la oras,  intre orase sau, dintr-o tara in alta. De asemenea, nu trebuie uitat ca statele nationale sunt o inventie relativ noua iar in ciuda multor eforturi de a implementa constiinta nationala in mintea locuitorilor unei tari, acest efort are doar un succes partial. Inca sunt destui oameni care nu se identifica cu identitatea nationala a tarii din care fac parte sau desi si-o recunosc si pe aceea totusi isi mentin si alte sub-identitati. Astfel, om fi noi toti romani dar, daca cineva are un nume mai germanic e perceput ca fiind probabil mai ordonat sau metodic, daca e dintr-un anumit oras frumos se poate crede ca e mai elevat, iar prejudecatile si glumele intre populatiile diferitelor regiuni ne arata ca oamenii se percep diferiti si la nivel de zone mai mari.

Totusi, desi populatiile se afla in migratie continua si exista prejudecati intre ele, nu sunt aceste neajunsuri compensate da valorile asumate ale democratiei? Democratia spune ca oamenii sunt liberi si egali. Ce efect ar mai putea avea conceptul strainului intr-o astfel de societate? Desi ar parea ca acest concept  nu e compatibil cu teoria democratiei, intr-o forma putin transformata el este institutionalizat si utilizat in practica democratiei. Sa ne gandim la procedura obtinerii cetateniei si la procesul de naturalizare pe care il presupune. Intra un om intr-o tara oarecare si subit el e mai putin egal in raport cu ceilalti membri ai societatii pentru ca nu are drept sa voteze. Daca cumva vrea aceleasi drepturi ca si restul bastinasilor atunci trebuie sa urmeze un proces de naturalizare, sa invete bine limba bastinasilor, sa invete istorie si geografie, sa arate loialitate fata de principiile si valorile noi tari si sa depuna chiar si un juramant de credinta fata de aceasta tara. Tot acest proces nu este de fapt decat o reminiscenta moderna a fricii fata de strain. Nu conteaza ca sunt milioane de loaze locale care habar n-au geografie sau istorie, la care li se cam rupe ca nu isi platesc vreo factura sau incalca cateva legi pe an, lor nu le cere nimeni sa jure credinta tarii. Ei sunt considerati absolviti de toate aceste cerinte pentru ca s-au nascut in acel loc; strainul trebuie sa depaseasca neincrederea cu care este privit, el  trebuie sa fie mai bun decat bastinasii pentru a avea drepturi egale cu ei.

Am putea spune ca practica naturalizarii este o procedura mai putin fericita care cu timpul poate va disparea. Si oricum, ea se refera doar la cei care emigreaza dintr-o tara in alta. Daca oamenii stau in tara lor nu au astfel de probleme. Chiar asa sa fie? Hai sa ascultam mesajele miscarilor sau partidelor extremiste. Aproape invariabil astfel de organizatii au gasit un segment al populatiei care este cauza tuturor relelor societatii. Fie ca e vorba de un grup etnic, fie ca e vorba de un grup religios acestia sunt vazuti ca un corp strain in structura societatii. Punerea lor in rezervatii, epurarile etnice/religioase sau exterminarea lor au fost solutiile folosite de-a lungul istoriei impotriva lor. Cumva-cumva, strainul a fost scos in afara treburilor societatii. Cum se ajunge aici? Cu ajutorul propagandei.  Strainul in mod obiectiv este omul despre care se stiu putine informatii acestea fiind fie neesentiale, fie trunchiate. Propaganda, alimentand frica oamenilor, reuseste sa completeze acest profil cu o multime de trasaturi considerate negative. Odata sadite astfel de prejudecati este deschisa calea spre orice exces.

Dupa zeci sau sute de ani cativa oficiali mai trag niste scuze chinuite dar acestea au o relevanta prea mica pentru ca samburele raului nu a disparut niciodata.  Cu ceva propaganda si  nemultumiri sociale se gasesc destui oameni  care sa priveasca o parte a societatii lor cu aceasi suspiciune cu care priveau si comunitatile tribale pe cei din afara grupului propriu. Desi traim in societati cu alte valori, avem un alt mod de viata, totusi conceptul de strain nu a disparut odata cu epoca in care s-a nascut. Cumva a reusit sa supravietuisca fiind adesea mai folosit si mai influent decat ne dam seama. O performanta remarcabila…

Ingredientele democratiei

Unele democratii merg bine si lumea e cat de cat multumita dar chiar daca se exporta toate institutiile democratice ale  unei astfel de democratii de succes intr-o alta tara nu exista mari garantii ca va functiona la fel de eficient.

De ce se intampla acest lucru? Ce face ca acelasi tip de institutii sa nu functioneze la fel de bine peste tot? Ar fi cateva motive mai evidente: nu exista numarul necesar de specialisti care sa faca respectivele institutii sa functioneze eficient, noile institutii nu pot fi implementate corespunzator pentru ca in tara in care se incearca a fi importate exista o structura prealabila de interese care opune rezistenta, structura electoratului.

Daca comparam democratiile consacrate cu democratiile bananiere de prin Africa, cu democratiile amenintate permanent de armate din America de Sud sau Asia sau cu democratiile corupte din estul Europei diferentele sunt evidente din toate cele trei puncte de vedere.

Nu exista specialisti. Nu or fi specialisti destui de multi sau destui de buni dar cu investitii modeste la nivel de stat, intr-o perioada de 5-10 ani se pot crea o masa de oameni care sa cunoasca legislatia si sa poata administra un stat cu o organizare democratica. Desi practic se poate face acest lucru, el nu este aplicat in toate tarile care isi spun democratice. Uneori au lipsit fondurile sau lipsa de viziune ale autoritatilor locale dar de cele mai multe ori absenta specialistilor se leaga de un nivel mai ridicat de coruptie in institutiile statului.

Diverse interese blocheaza sau intarzie implementarea structurilor democratice; caz foarte frecvent in orice tara in care s-a incercat exportarea modelului democratic. Sistemul democratic presupune egalitatea de vot si, in multe tari conduse de o minoritate, acest lucru este perceput ca o amenintare directa. Fie ca la conducere exista o minoritate etnica sau religioasa, idea ca toata lumea poate vota si participa la viata politica diminueaza pozitia privilegiata a elitei. Un alt impediment provine din zona economica. Sunt destule tari in care conducatorii nu sunt dintr-o minoritate etnica sau religioasa si totusi sa nu agreeze idea institutiilor democratice. De ce? Pentru ca democratia inseamna si o economie deschisa concurentei iar acest fapt poate reprezenta o amenintare pentru beneficiile celor obisnuiti sa faca afaceri in regim preferential sau de monopol. O alta problema o reprezinta cerinta de egalitate in fata legii pe care o presupune democratia. Indiferent despre ce fel de elita vorbim, acestea au parte in mod tacit sau prin lege de mai multe privilegii si de mai multa clementa decat oamenii de rand. Un ultim contra-argument impotriva institutiilor democratice este dat de o alta trasatura a democratiei: confirmarea periodica a conducerii de catre populatiei. Pentru cineva obisnuit sa conduca fara sa fie nevoie sa dea socoteala cuiva sau cineva obisnuit sa aiba functii pe viata o astfel de conditie reprezinta o galusca cam greu de inghitit.

Structura suboptimala a electoratului. Acesta e un punct nevralgic si poate cauza false dispute mai ales daca e interpretat de o minte populista. Adica cum, oamenii dintr-o tara sunt mai destepti ca altii sau au ceva in plus ca sa functioneze bine intr-o democratie? Mai destepti probabil ca nu sunt dar ceva in plus si ceva in minus e posibil sa aiba. Desi perioada Greciei antice este vazuta ca vremea de aur a democratiei, cand fiecare om de bine (adica nu sclav sau femeie) putea sa mearga sa isi dea cu parerea despre mersul statului, unii nu erau chiar asa de fericiti de acest lucru. Bietul Platon, macinat de perfectionismul sau, se gandea ca treburile statului nu sunt chiar acelasi lucru cu a da de mancare la vaci, a taia lemne la padure sau a potcovi caii vecinilor si era oripilat la gandul ca toti fomistii si coate-goale din cetate o sa aiba un cuvant de spus in agora. Intr-o forma elegant modificata problema lui Platon este inca discutata si astazi. Acum ar fi nedemocratic sa ne legam de dreptul de vot al unui om pe baza meseriei sau averii sale dar putem vorbi de beneficiul adus procesului democratic de existenta intr-o societate a unei clase mijlocii („middle class”) puternice.

Si astia ce sau cine mai sunt? Definirea clasei mijlocii difera de la tara la tara. Cel mai adesea sunt avute in vedere cateva criterii: ocupatia persoanelor, sursa veniturilor,  volumul veniturilor. Si de ce ma rog sunt ei asa speciali pentru functionarea unei democratii? Pentru ca sunt mai bogati sau ca au slujbe mai bune? Nu, nu chiar din aceste cauze. Ar fi alte doua motive. Alegerile lor politice ar fi luate cu mai mult discernamant decat al oamenilor care traiesc la limita saraciei si sunt prea ignoranti ca sa inteleaga functionarea statului. Alegerile lor politice ar fi mai de bun simt pentru societate decat cele ale celor foarte bogati care isi pot permite sa deturneze functionarea statului doar ca sa isi mai sporeasca averile. Ei ar acel grup care au suficienti bani cat sa nu trebuiasca sa fuga toata ziua ca sa isi plateasca mancarea si facturile dar nu au atat de multi incat sa inceapa sa ii corupa pe altii. Astfel, in alegerile lor politice, ei sunt mai feriti de ignoranta provocata de saracie si de lacomia provocata de bogatie.

Democratiile de succes stau bine si cu specialistii, si cu implementarea structurilor democratice si cu ponderea clasei medii. Restul tarilor, asa-zis democratice, isi agata eticheta democratiei doar pentru ca la fiecare cativa ani fac un simulacru de alegeri prin care conducatorii  manipuleaza masele sa ii mai delege incat cativa ani  prin voturile lor; in rest prapad si jale, in administratie specialistii se evidentiaza prin absenta, institutiile democratice sunt facute inoperationale prin nenumarate carente legislative iar clasa medie e ca un stol de pasari zburatacite ce abia se aude in fata mai marilor de la conducere si e privita chioras de masele proletar-populare.

Contractul social

Prin anii „80 cineva care se plimbase destul de mult in afara tarii spunea: „pe estici ii recunosti intre straini”. Am privit cu neincredere afirmatia iar reactia afectiva a fost ceva de genul: „da sigur, ca esticii or avea o pana in frunte si ceilalti nu au”.

Anii au trecut si prima oara cand mi-am adus aminte de acea poveste a fost cand au inceput sa apara diversi profesionisti straini pe la multinationale si ceva profesori in schimb de experienta pe la universitatile romanesti. Inca nu eram convins ca ai nostri sunt chiar asa evidenti printre straini dar devenisem convins ca strainii se recunosc usor intr-o masa de romani. Prima oara am dat vina pe haine. Ale lor erau bine croite, din materiale de calitate,  aceasi piesa fiind fabricata din mai multe materiale si cu mai multa grija pentru detalii, mai colorate si totusi discrete si in combinatii de bun simt.  Au inceput sa apara astfel de haine si la noi dar totusi inca erau sanse bune sa separam esticii de ceilalti. Deci nu era vorba doar de hainele in sine. Vazand tot mai multi straini si pe la noi si pe la ei am remarcat ca si felul in care isi poarta hainele este diferit. Parca ai lor se simteau mai confortabil, se miscau mai lejer si mai natural in acelasi fel de haine.

Aceasta lejeritate nu se manifesta doar in purtatul hainelor dar se exprima si intr-o expresie faciala si o atitudine mai relaxata. De ce ar fi ai nostri mai incordati, mai stresati ca ai lor? Pentru ca ai lor castiga mai mult? Ar fi o explicatie dar desi castiga mult au si cheltuieli mai mari iar spectrul somajului sperie cam pe toata lumea la fel. O diferenta totusi ar fi; pentru ei facturile  la facilitati si alimentele reprezinta mai putin procentual din salariu decat la noi. La majoritatea dintre ei in fiecare luna le ramane o suma oarecare pe care o pot pastra sau cheltui pe ceva ce le face placere. La noi cei care isi permit un astfel de stil de viata sunt mai putini.

Aceasta sa fie toata explicatia? Venituri mai mari? Si atunci cum explicam ca grosul imbogatitilor din Romania, cu toate vilele, masinile, hainele luate din Paris si luni intregi petrecute prin statiuni  ori capitale occidentale tot au niste fete mai stresate decat multi dintre somerii occidentali? De ce  chiar si in ciuda unor venituri mai mari ai nostri au privirea mai chinuita si o atitudine mai haituita decat ai lor?

Raspunsul se  gaseste unde ne-am astepta mai putin, in cartile de filosofie si istorie. Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau sunt cativa dintre filozofii care au ceva in comun si cunosc si o parte a raspunsului la dilema noastra. Dar, ce au filozofii astia morti de 200-300 de ani si cartile lor prafuite cu fetele oamenilor din prezent? Nu au nimic in mod direct dar au prin intermediul ideilor pe care le-au promovat si a felului in care s-a desfasurat istoria in estul si vestul continentului.

Cei trei au fost o parte dintre cei care au pus bazele conceptului de „contract social”.  Trecand peste elaborari prea pretentioase, ei spuneau ca statele si oranduirile sociale se constituie incepand cu oameni care isi delega autoritatea unui guvern si primesc in schimb o anumita ordine sociala mentinuta prin lege. Cand guvernele nu mai reprezinta interesele oamenilor, indivizii investesc pe altcineva care sa faca o lege pe placul lor. In occident cam asa se intampla de cateva sute de ani. Omul are incredere in sistem si il sustine pentru ca ii apara interesele si ii garanteaza un trai decent. In est comunismul nu a dat doi bani pe povestile cu contractul social. Comunistii nu au fost investiti de toti oamenii unor tari ci doar de o minoritate asa ca neincrederea dintre ei si cetateni era reciproca. Mai mult chiar, pentru ca natura umana nu se potrivea cu idealuri comuniste au spus ca vor face „omul nou”. Si l-au si facut. Doar ca nu a iesit cum au dorit ei. In loc sa iasa un revolutionar de profesie, altruist pana in maduva oaselor si dedicat idealurilor partidului pana la ultima suflare, a iesit o corcitura ignoranta, infometata si  speriata de mana grea a partidului. Si povestea asta s-a intins pe cateva zeci de ani. Dupa atata vreme de neincredere si suspiciuni cei batrani si-au pierdut increderea in sistem iar cei tineri nici nu au avut vreodata.  „Omul nou” din est e suspicios, neincrezator si defetist. Nu conteaza ca are doar o pensie mizera sau bani cu galeata el se simte permanent in stare de alerta pentru ca trebuie sa se apere de un sistem care nu ii ofera nici o garantie in afara taxelor. Intreband un occidental de ce face o munca mizera si plateste taxele chiar daca nu ii ramane mare lucru aproape invariabil va raspunde „pentru ca se merita, in xx ani voi ajunge in pozitia y care imi va conferi anumite avantaje”. Si asa se si intampla. Intreband un estic de ce nu are si el rabdare si vrea totul acum, chiar daca asta inseamna o gramada de conflicte cu ceilalti, raspunsul lui este neincrederea. Dupa zeci de ani de povesti cu generatii de sacrificiu care nu au adus lumina in casele oamenilor ci doar in cele ale nomenclaturistilor oamenii nu mai au rabdare si incredere. Ei sunt intr-o lupta disperata a fiecaruia impotriva tuturor si toti impotriva sistemului. Si acest lucru se vede…

Deprofesionalizarea Romaniei

S-au intors, sunt aici. Sau poate nu au plecat niciodata? Vorbesc de comunisti. Dar mai ales vorbesc de mentalitatile aduse de comunisti cu tot raul pe care l-au facut imediat dupa ce au ajuns la putere.

Comunismul a venit ca o politica a celor dezavantajati asa ca inca de la inceput comunistii s-au prins ca oamenii avuti sau calificati nu o sa fie prea interesati sa imparta cu ceilalti ceea ce au dobandit de la familie sau prin munca. Genul asta de rezistenta le cam incurca planurile asa ca intelectualii in genere dar pana la urma cam orice om calificat si cu oarecare stare era suspect ca le-ar putea pune bete in roate si era vazut ca dusman al poporului pana la proba contrarie. N-au stat ei prea mult pe ganduri, au maturat profesionistii si si-au pus oamenii lor. Dupa ce au constatat ca totusi fara meseriasi nu pot construi fabrici au investit in scoli tehnice dar in continuare profesionistii din domenii umaniste erau vazuti ca niste ciudati ori ca niste suspecti.

Prin anii ’80 deja aveam  gramezi de ingineri, multi profesori si educatori, ceva medici si cam atat. Acestea erau in mare categoriile care au putut demostra comunistilor ca e nevoie de ei. Totusi, sa nu ne inchipuim ca profesionalismul lor ar fi impresionat comunistii. Acesti profesionisti erau doar niste instrumente iar deciziile de la partid inlocuiau de multe ori sugestiile facute de specialisti.

In paralel se intarise o apucatura mai veche, nepotismul. Baietii si fetele alea cu privire darza de comunist revolutionar care luau de la cei bogati ca sa dea la cei saraci au prins gustul impartelii si au inceput sa isi puna de-o parte o felie tot mai consistenta. Au vazut ca linguseala si vorba de lemn de la sedintele de partid pot aduce mai mult decat scoli nesfarsite sau munca pe branci. A inceput sa le placa la stat pe slujbe cat mai bine platite unde tot ce aveau de facut era sa zica cum zice partidul si sa ia banii ca oricum productia nu era bataia lor de cap. Le-a placut lor si au zis ca ar fi un lucru bun si pentru rudele si copii lor. Capul plecat sabia nu-l taie si nici de munca nu se-ncovoaie. Profesionistii au mai luat o palma si pilele comunistilor au trecut inaintea lor.

Apoi a venit revolutia. Ohoho! Multe sperante, multe de tot. Dar cum economia nu mergea prea bine imediat s-a pus problema de inchideri de fabrici si disponibilizari. Functionarii au avut hartii de invartit dar meseriasii au fost dati afara ca si asa produceau ce nu era cautat in economia de piata. Si apoi, daca tot se dau afara oameni de ce sa nu fie dati cei care puteau iesi la pensie si tinerii. Si asa au facut. Partea proasta e ca dand afara pe cei care au avut expertiza in domeniul lor ei nu au mai apucat sa formeze noi generatii de profesionisti. In cativa ani cautam cu lumanarea dupa un meserias bun…

Dar vremurile se mai schimba si nu doar cei ce lucrau in fabrici au simtit vantul schimbarii. Pentru ca partidele sunt pline de fosti nomenclaturisti naravurile lor s-au transmis mai departe. Le plac slujbele la stat platite bine. In plus daca cineva ii ajuta sa castige alegerile acestia trebuiau sa fie rasplatiti cu pozitii de conducere. Apoi au inceput sa isi puna prietenii sefi in tot felul de institutii doar ca sa poata face contracte supraevaluate si ca sa fure mai bine banul public. Una peste alta nici un specialist nu se mai simte in largul sau in fata oamenilor promovati de partide. Orice e atins de guristii de la partide  se infesteaza de lipsa de profesionalism si ineficienta. Si pentru ca tot cei cu naravuri vechi conduc si acum nepotismul e tot in floare. Orice batut in cap care are pedigree-ul sau relatiile potrivite poate sa ocupe in timp record slujbe pentru care altii invata si muncesc o viata.

Si uite asa de zeci de ani in tara asta profesionistii sunt doar niste figuranti care nu au nimic semnificativ de spus. Trista poveste, nu?

Non-utopia mioritica

De cateva  zile, stiri nesfarsite despre inca un personaj caragialesc din politica romaneasca. Pana acum nu am stiut de el ca persoana si nu am stiut cum arata dar ca personaj e deja un cliseu: ceafa lata si ochi porcini, o minte simpla dotata  cu o oarecare viclenie, preocupari pentru lucruri materiale, arogant fata de cei pe care ii considera neimportanti, slugarnic fata de superiori, lipsa sentimentului raspunderii. Profil de lacheu suit la rol de politician de o clasa politica corupta intr-o tara in deriva morala. E plina scena politica de astfel de aratari. Habar nu au de politica. Adica, de stiinta administrarii statului. Sa nu confundam politica cu jocurile de culise in care orice diferente ideologice dispar iar aceste personaje croiesc cele mai bizare combinatii politice, adevarate struto-camile, doar ca sa stea agatati de o functie publica in care sa faca cat mai putin pe bani cat mai multi.

Imaginea acestui personaj e deja un cliseu pentru cei numiti politicieni pe la noi si fara sa vreau mi-a fugit gandul la Platon. Acesta era un om de bine (apare chiar si pictat in biserici 🙂  ) care acum mai bine de doua milenii visa ca oamenii ar putea trai mai bine daca statul (cetatea) ar fi condusa de cine trebuie. Se pare ca visul acesta a fost destul de frecvent pentru ca omul pana la urma a scris si o carte, Republica, unde enunta un fel de reguli care ar putea ajuta sa se ajunga la o societate utopica pe care el o credea perfecta.

Interesant in aceasta carte si relevant pentru povestea cu caricaturile astea de politicieni  este ca Platon a incercat sa faca o clasificare a oamenilor si sa vada care pentru ce e bun. Norocul lui ca pe vremea aceea nu erau atatea specializari asa ca i-a iesit o clasificare simpla: conducatori, gardieni (militari dar nu numai) si restul populatiei unde intrau agricultorii, mestesugarii, artistii si toti ceilalti.  Clasificarea sa nu era ereditara dar el credea ca natura umana nu este la fel la toti oamenii. Oamenii ar avea trei laturi sufletesti, ratiunea, verva si apetitul si ca intotdeauna una dintre ele predomina asupra celorlalte doua. El credea ca odata format felul de a fi al unui om el e putin probabil sa se schimbe iar ca o exemplificare, el compara natura umana cu natura metalelor;  asocia conducatorii cu aurul, gardienii cu argintul iar pe ceilalti cu bronzul.

Fiecare categorie putea sa se comporte onorabil sau nu asa ca Platon a mentionat si care ar trebui sa fie virtutea de baza a fiecarora. Conducatorii ar trebui sa fie intelepti, sa aiba capacitatea de a intelege realitatea si de a face judecati impartiale. Gardienii ar trebui sa fie curajosi, sa aiba vointa de a apara comunitatea de orice dusmani indiferent de cat ar fi de riscant pentru propria persoana. Ceilalti ar trebui sa fie moderati, sa isi subordoneze interesele personale scopurilor sociale mai inalte si sa faca ceva util pentru cei din jur. Platon credea ca daca fiecare ar face lucrul pentru care e potrivit toata comunitatea ar functiona armonios.

Asa vedea utopicul de Platon societatea perfecta… Nu stim daca avea sau nu dreptate intru totul pentru ca Republica lui inca nu fost concretizata niciunde dar din experienta noastra putem spune ca cel putin partial avea dreptate, daca oamenii nu fac treaba pentru care e potrivita natura lor umana si nu incearca sa fie virtuosi societatea e intr-o permanenta decadere. Revenind la politicienii mioritici constatam nu numai ca nu sunt intelepti dar nu prezinta nici macar virtutea oamenilor de rand, moderatia. Singurul lucru care conteaza pentru multi dintre ei e pofta personala si nu au nici cea mai mica inclinare sa isi subordoneze interesele personale scopurilor sociale si sa faca ceva util pentru cei din jur. Daca tot suntem asa departe de utopia lui Platon iar partidele nu au nici un fel de etica si sustin astfel de caricaturi poate ar trebui ca oamenii de rand sa isi activeze intelepciunea politica macar de alegeri si sa evite sa ii mai voteze.