Contractul social

Prin anii „80 cineva care se plimbase destul de mult in afara tarii spunea: „pe estici ii recunosti intre straini”. Am privit cu neincredere afirmatia iar reactia afectiva a fost ceva de genul: „da sigur, ca esticii or avea o pana in frunte si ceilalti nu au”.

Anii au trecut si prima oara cand mi-am adus aminte de acea poveste a fost cand au inceput sa apara diversi profesionisti straini pe la multinationale si ceva profesori in schimb de experienta pe la universitatile romanesti. Inca nu eram convins ca ai nostri sunt chiar asa evidenti printre straini dar devenisem convins ca strainii se recunosc usor intr-o masa de romani. Prima oara am dat vina pe haine. Ale lor erau bine croite, din materiale de calitate,  aceasi piesa fiind fabricata din mai multe materiale si cu mai multa grija pentru detalii, mai colorate si totusi discrete si in combinatii de bun simt.  Au inceput sa apara astfel de haine si la noi dar totusi inca erau sanse bune sa separam esticii de ceilalti. Deci nu era vorba doar de hainele in sine. Vazand tot mai multi straini si pe la noi si pe la ei am remarcat ca si felul in care isi poarta hainele este diferit. Parca ai lor se simteau mai confortabil, se miscau mai lejer si mai natural in acelasi fel de haine.

Aceasta lejeritate nu se manifesta doar in purtatul hainelor dar se exprima si intr-o expresie faciala si o atitudine mai relaxata. De ce ar fi ai nostri mai incordati, mai stresati ca ai lor? Pentru ca ai lor castiga mai mult? Ar fi o explicatie dar desi castiga mult au si cheltuieli mai mari iar spectrul somajului sperie cam pe toata lumea la fel. O diferenta totusi ar fi; pentru ei facturile  la facilitati si alimentele reprezinta mai putin procentual din salariu decat la noi. La majoritatea dintre ei in fiecare luna le ramane o suma oarecare pe care o pot pastra sau cheltui pe ceva ce le face placere. La noi cei care isi permit un astfel de stil de viata sunt mai putini.

Aceasta sa fie toata explicatia? Venituri mai mari? Si atunci cum explicam ca grosul imbogatitilor din Romania, cu toate vilele, masinile, hainele luate din Paris si luni intregi petrecute prin statiuni  ori capitale occidentale tot au niste fete mai stresate decat multi dintre somerii occidentali? De ce  chiar si in ciuda unor venituri mai mari ai nostri au privirea mai chinuita si o atitudine mai haituita decat ai lor?

Raspunsul se  gaseste unde ne-am astepta mai putin, in cartile de filosofie si istorie. Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau sunt cativa dintre filozofii care au ceva in comun si cunosc si o parte a raspunsului la dilema noastra. Dar, ce au filozofii astia morti de 200-300 de ani si cartile lor prafuite cu fetele oamenilor din prezent? Nu au nimic in mod direct dar au prin intermediul ideilor pe care le-au promovat si a felului in care s-a desfasurat istoria in estul si vestul continentului.

Cei trei au fost o parte dintre cei care au pus bazele conceptului de „contract social”.  Trecand peste elaborari prea pretentioase, ei spuneau ca statele si oranduirile sociale se constituie incepand cu oameni care isi delega autoritatea unui guvern si primesc in schimb o anumita ordine sociala mentinuta prin lege. Cand guvernele nu mai reprezinta interesele oamenilor, indivizii investesc pe altcineva care sa faca o lege pe placul lor. In occident cam asa se intampla de cateva sute de ani. Omul are incredere in sistem si il sustine pentru ca ii apara interesele si ii garanteaza un trai decent. In est comunismul nu a dat doi bani pe povestile cu contractul social. Comunistii nu au fost investiti de toti oamenii unor tari ci doar de o minoritate asa ca neincrederea dintre ei si cetateni era reciproca. Mai mult chiar, pentru ca natura umana nu se potrivea cu idealuri comuniste au spus ca vor face „omul nou”. Si l-au si facut. Doar ca nu a iesit cum au dorit ei. In loc sa iasa un revolutionar de profesie, altruist pana in maduva oaselor si dedicat idealurilor partidului pana la ultima suflare, a iesit o corcitura ignoranta, infometata si  speriata de mana grea a partidului. Si povestea asta s-a intins pe cateva zeci de ani. Dupa atata vreme de neincredere si suspiciuni cei batrani si-au pierdut increderea in sistem iar cei tineri nici nu au avut vreodata.  „Omul nou” din est e suspicios, neincrezator si defetist. Nu conteaza ca are doar o pensie mizera sau bani cu galeata el se simte permanent in stare de alerta pentru ca trebuie sa se apere de un sistem care nu ii ofera nici o garantie in afara taxelor. Intreband un occidental de ce face o munca mizera si plateste taxele chiar daca nu ii ramane mare lucru aproape invariabil va raspunde „pentru ca se merita, in xx ani voi ajunge in pozitia y care imi va conferi anumite avantaje”. Si asa se si intampla. Intreband un estic de ce nu are si el rabdare si vrea totul acum, chiar daca asta inseamna o gramada de conflicte cu ceilalti, raspunsul lui este neincrederea. Dupa zeci de ani de povesti cu generatii de sacrificiu care nu au adus lumina in casele oamenilor ci doar in cele ale nomenclaturistilor oamenii nu mai au rabdare si incredere. Ei sunt intr-o lupta disperata a fiecaruia impotriva tuturor si toti impotriva sistemului. Si acest lucru se vede…

Anunțuri

Auto-cenzura

Auto-cenzura. Ce o fi si asta? O fi o ceva legat de centura masinii? Nici pe departe, e ceva mult mai banal. Toti practicam auto-cenzura desi poate ca unii prefera sa o numeasca altfel. Acum mai bine de douazeci de ani era foarte in voga expresia „Sa nu ne auda careva”. Daca iti venea sa spui ceva mai putin conform cu standardele vremii sigur se gasea o voce rationala care iti taia avantul. De ce? Ca sa nu ai probleme. Ca sa nu intri in vizorul baietilor cu ochi albastri. Ca sa nu trebuiasca sa dai cu subsemnatul. Ar parea ca sfatuitorul de serviciu pana la urma nu era rau intentionat. Dar dincolo de intentia sa, efectul e bun sau rau?

Ca sa ne dumirim despre ce vorbim o luam mai de la inceput. Inaintea auto-cenzurii a fost cenzura. Ce facea ea? Identifica orice ar fi putut fi o amenintare pentru regim si lua masuri represive. Farmecul povestii este ca nu prea erau liste clare cu ce nu aveau voie sa faca oamenii. Mergea pe principiul incercarii-erorii. Daca unul spunea sau facea ceva pentru care era saltat de acasa, captusit bine, ascuns cativa ani sau dat disparut, ceilalti, care stateau mai bine cu instinctul de conservare, incercau sa evite sa spuna sau sa faca acelasi lucru. Nu existau intotdeauna norme unitare de aplicare a cenzurii. E drept ca erau niste subiecte sociale tabu mai bine cunoscute dar au fost si oameni incalecati de cate un zelos de la partid sau de pe la secu care dadea o interpretare mai generala „pacatului” decat o faceau alti colegi de breasla.

Din aceste motive, pentru ca nu se stia clar ce ar putea fi considerat impotriva regimului si cat de zelos e cel care te raporta sau ancheta a intrat sarpele fricii in sufletul oamenilor. Si nu a mai plecat. Incet-incet oamenii erau tot mai conformi cu cerintele partidului. Nu mai spuneau prostii, nu mai cereau lucruri care nu li se dadeau; sarpele ii invatase cum sa se tarasca pe sub maracinii sistemului. Cenzura devenise invechita, aparuse tanara auto-cenzura mult mai subtila si mai eficienta. De frica de a nu gresi oamenii au inceput sa evite si lucruri la care cenzorii nici nu s-ar fi gandit. Asta da conditionare, nici Pavlov cu tot geniul sau nu s-ar fi gandit la asa efect asociativ.

Dar la ce serveste sa vorbim despre povesti de acum doua zeci de ani? Acum suntem o societate noua, cu oameni noi (unde oare am mai auzit discursul acesta?!?), suntem in UE, calatorim peste tot, ne cumparam ce vrem, televizoarele ne arata la fiecare cateva zile cate o dezvaluire in regim de breaking-news, ziarele scriu tot ce vor, oamenii vorbesc orice doresc. Uau… mirajul libertatii este aproape perfect. Oare chiar asa sa fie? Sa fi disparut meteahna cenzurii si a surorii ei mai mici, auto-cenzura?

Nu, n-a disparut. Doar ca a devenit si mai subtila. In societatea de consum sarpele fricii le-a aratat oamenilor care e noua miza: sa nu fi dat afara. Toata lumea barfeste ce haos e in firme, ce matrapazlacuri fac sefii, ce debandada e in institutiile statului, cum se imprastie banul public. Insa, daca cumva aceste dezvaluiri imping pe cineva sa puna intrebarea „Si tu ce ai facut?” in cele mai multe cazuri raspunsurile intra intr-o singura categorie, aceea a auto-cenzurii: „Nimic. Ce vrei, sa ma dea afara?”

Inainte oamenilor le era frica sa nu fie inchisi pentru ca ar fi amenintat regimul. Acum oamenilor le e frica ca o sa ajunga someri si nu o sa mai aiba bani sa plateasca impozite umflate ce se cheltuie pe asfaltari nesfarsite, nu o sa mai aiba bani sa plateasca facturile la energie umflate de baietii destepti sau nu o sa mai aiba bani sa cumpere mancarea proasta adusa din alte tari si care costa de 2-3 ori mai mult decat in strainatate. Tot mai des grija zilei de maine ii face pe oameni orbi, surzi si muti la orice abuzuri. Desi uneori oamenii ar putea schimba ceva in bine, vocile lor se aud mai rar si mai firave in fiecare zi. Sa nu ne amagim, auto-cenzura si-a gasit din nou locul…