Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.

Anunțuri

Departarea indiferentei

Atat de mult se discuta despre sentimente, emotii, afecte. Oriunde ne intoarcem cineva vorbeste despre ce a simtit, despre impresiile traite, despre bucuriile sau tristetile avute undeva sau cu cineva. In toate aceste conversatii apare mereu in fundal o opozitie a doua tipuri de emotii, cele pozitive si cele negative.

Cele pozitive sunt descrise amplu si in culori vii, marcate de interjectii si gesturi largi. Ele sunt printesele trairilor, acele emotii pe care le place oricine si ar vrea sa ii fie aproape. Emotiile negative sunt zugravite in nuante terne sau intunecate fiind asociate cu o mimica posomorata sau agresiva. Analizand ambele emotii, viata pare un punct pe un continuum care are la un capat bucuriile si la celalalt supararile. Parca tot ce are de facut omul in viata este sa isi diminueze supararile si sa isi creasca bucuriile, neexistand nimic altceva in afara acestei zbateri.

Sunt aceste emotii chiar atat de diferite? Sigur ca sunt, toti stim ca opusul bucuriei este tristetea. Dar au ele si ceva in comun? Ar avea ceva, amandoua „coloreaza” diferite elemente reale sau imaginare intr-un anumit fel. De asemenea amandoua au o anumita intensitate, o anumita forta. Bucuria ne face sa cautam, sa aducem langa noi, lucrurile care ne inveselesc, supararea ne face sa ne indepartam de lucrurile ce ne indispun.

In plus, faptul ca poseda o anumita intensitate le si ajuta sa se transforme foarte rapid din una in cealalta. La prima vedere pare mai ciudat dar oricine isi poate aduce aminte de situatii in care pe fondul unei simpatii puternice fata de cineva, dupa aflarea unor informatii care ne demosntrau ca nu era de buna credinta, sa constatam o trecere foarte rapida catre un sentiment de antipatie sau chiar agresivitate. E ca si cum aceasi incarcatura care avea initial o sarcina pozitiva deodata devine negativa. Pe cat de mult am apreciat un om tot atat de mult il putem displace.

Desi cele doua par a nu putea coexista, nu sunt rare situatiile cand oamenii manifesta ambele tipuri de emotii fata de cineva sau ceva. Aceasta stare emotiva mixta rezulta din faptul ca putem aprecia si dezaproba aspecte diferite ale aceluias om. Daca intensitatea emotiilor este mica coexistenta lor fata de aceasi persoana nu ne da foarte mari batai de cap. Insa, daca intensitatea lor e foarte mare, cand vorbim de dragoste si ura pentru acelasi om, chiar avem o problema si toata viata noastra e cam data peste cap.

Se poate cumva sa scapam de acest cerc vicios al bucuriilor si intristarilor? Mai este ceva dincolo ele? Ar fi ceva. Si nu este chiar dincolo de ele ci, chiar intre ele. Este lipsa incarcaturii afective, este lipsa emotiei, mai comun numita indiferenta. Daca avem la o extrema cele mai puternice trairi pozitive si la cealalta extrema cele mai puternice trairi negative cu cat ne apropiem de punctul central dintre ele cu atat intensitatea lor este mai scazuta pana cand ajungem exact la mijloc unde este indiferenta. Grafic lucrurile arata bine dar nu intotdeauna exista o trecere graduala de la o extrema la alta. In cazul dezamagirilor reflexul este de a inlocui aprecierea cu ura aproape instantaneu. Iar cei ambivalenti, se comporta ca un pendul ce merge permanent dintr-o parte in cealalta fara a-si putea diminua intensitatea emotiilor.

Poate ca indiferenta pare un cuvant urat dar ea isi are rolul ei. Atunci cand vrem sa scoatem ceva din mintea noastra, respingerea nu e cea mai buna alegere. Pare ca ne ajuta dar, din cauza intensitatii pe care o poseda in mod intrinsec vom fi tot timpul „aproape” de obiectul respins inducandu-ne o stare de tensiune ce ne poate obosi. Pe de alta parte, indiferenta prin lipsa oricarei incarcaturi afective, chiar poate ajuta. Odata adus un element in zona indiferentei mintea noastra se poate detasa de el. Scotand valentele pozitive sau negative  putem sa ne departam putin si sa avem o imagine mai de ansamblu, intelegand mai bine valoarea elementului la care ne raportam dar si aparitia bucuriilor sau tristetilor noastre.