Esecul

Esec? Nu suna bine deloc. Nimanui nu ii place sa piarda. Intr-o lume ce valorizeaza competitia si succesul a inregistra un esec pare o situatie putin confortabila. Ce este un esec? Desi exista mai multe sinonime pentru acest cuvand: infrangere, nereusita, insucces, cadere, etc. , este greu de spus ca vreunul din aceste cuvinte lamuresc cu exactitate ce ar fi un esec.

De unde provine aceasta ambiguitate? Din subiectivitatea cu care sunt privite esecurile si din multitudinea de criterii dupa  care pot fi ele analizate. Subiectivitatea este usor de remarcat in situatii in care intr-un grup de persoane, care au un scop comun, un anumit rezultat este considerat un succes de catre unii si un esec de catre altii. Un scor obtinut la un meci oarecare poate fi o incantare pentru cativa jucatori, poate fi considerat acceptabil de alti cativa si poate fi vazut ca un esec de restul. Se poate vorbi de un gradient al esecurilor, ele putand fi considerate partiale sau totale. Pe de alta parte asa cum castigurile pot fi de mai multe feluri tot asa si esecurile pot fi variate. Un esec poate fi financiar, de imagine, de influenta, etc. Oamenii pot lua in calcul multe criterii cand evalueaza reusita/nereusita unei actiuni sau activitati, efortul, investitiile, modalitatea de executie, moralitatea mijloacelor de executie, timpul avut la dispozitie, resursele disponibile, capacitatea de organizare, precum si multe altele.

Incercand sa gasim elemente comune in tot acest hatis al subiectivitatii si al multitudinii de criterii se poate spune un singur lucru. Esecul este mai adesea o traire decat un fapt. Esecul este raportat la o suma de asteptari si mai rar la niste date exacte. Fiecare om are anumite convingeri ce il indeamna spre anumite actiuni sau atitudini in speranta de a obtine anumite rezultate. Privind mai obiectiv, incapacitatea sau nesansa de a ajunge pe deplin la aceste rezultate poate fi privita ca un esec.

Desi nereusita de a ajunge la un rezultat dorit pare o definitie destul de scurta si cuprinzatoare a esecului, acest raspuns deschide si intrebari. Adica cum, un om care a dorit sa bata un cui in perete intr-un minut si a si reusit sa faca acest lucru a fost un om incununat de succes iar un alt om care si-a propus sa bata 10 cuie in perete tot intr-un minut si a reusit sa bata doar 9 a inregistrat un esec? Desi definitia ramane in picioare totusi bunul simt ne impinge sa luam in calcul si complexitatea sau dificultatea scopului urmarit. La fel de importante sunt si resursele disponibile sau angrenate. Nu e tot una sa bata cuie un tip atletic si intr-o stare fizica excelenta sau o persoana firava, suferind de un discomfort sau chiar de un handicap oarecare. Nu este de uitat nici contextul pentru ca este de luat in calcul si duritatea zidului in care se bat cuiele dar si factorii perturbatori care se pot manifesta in timpul realizarii respectivei activitati. Iar aceste cateva repere nu sunt decat unele dintre cele mai evidente si relevante.

Parca pentru a complica lucrurile si mai mult esecul este incarcat si cu o dimensiune temporala.  Se spune ca nu e relevant daca se castiga o batalie, conteaza cine castiga razboiul. Sunt atatea exemple de oameni de succes care au inregistrat nereusite in viata lor. Marea lor abilitate, pe langa efort sustinut, organizare, noroc si multe altele, a fost sa considere toate aceste nereusite doar niste lupte pierdute si sa continue sa spere ca isi pot atinge obiectivele dorite, ca pot castiga razboiul pe care l-au inceput. Privind din aceasta perspectiva esecul poate rezulta  din doua motive, din imposibilitatea fizica a atingerii scopului propus cu mijloacele sau timpul avut la dispozitie sau, din renuntarea la scopul propus. Imposibilitatea fizica este relativa. Mai ales in domeniul tehnic sau stiintific, ceea ce este imposibil astazi poate deveni posibil maine de aceea sunt multi oameni care nu sunt intimidati de esecurile provocate de astfel de limite. Odata insa cu renuntarea, posibilitatea sau imposibilitatea atingerii unui obiectiv devine nerelevanta pentru ca omul renunta sa mai investeasca in atingerea lui. De ce unii oameni pot trece peste esecuri iar altii renunta cand dau de greutati? Un astfel de raspuns implica in primul rand felul de a fi al omului si convingerile sale. Cu cat un om este mai convins de un lucru cu atat el va fi mai greu de oprit. Nu lipsa resurselor sau a timpului face oamenii sa renunte ci in primul rand lipsa sau slabiciunea convingerilor asupra scopului dorit. Cu cat un om isi propune scopuri mai superficial cu atat va renunta mai usor la ele.

Desi cel mai adesea, la o prima privire, in estimarea esecului oamenii iau in calcul doar rezultatul final mai devreme sau mai tarziu se pune si problema eficientei cu care a fost obtinut un anumit rezultat. In mod oarecum paradoxal si un succes poate fi considerat un esec. Nimeni nu este deosebit de incantat cand, desi a reusit sa isi atinga scopul propus, constata ca a platit pentru el mai mult decat ar fi fost dispus. A plati pentru ceva cu timp, munca sau bani mai mult decat se crede ca face e un sentiment frustrant. La fel de frustrant este sa se constate ca scopul dorit aduce implicatii nedorite sau ca nu corespunde deloc expectatiilor sau aspiratiilor initiale. Acest gen de esec adesea ramane ascuns celorlalti dar cel ce il traieste il resimte ca o nereusita si va incerca sa limiteze efectele sale renuntand la ceea ce a obtinut sau incercand sa compenseze cu altceva.

Orice ar incerca oamenii sa faca, esecurile nu se pot evita. Unii prefera sa isi stabileasca obiective facile altii sa lupte chiar si cu morile de vant doar ca sa nu fie siliti sa simta gustul esecului. Insa, dincolo de aceste modalitati nerealiste de a-si proteja imaginea, oamenii pot face altceva, sa invete din nereusita lor. Sa invete ce trebuie schimbat, uneori mijloacele folosite pentru atingerea scopului dorit, alteori chiar scopul in sine.

Conducerea perfecta

Deoarece cand doi oameni sunt impreuna unul tinde sa fie seful celuilalt, foarte probabil, problema conducerii in societatea umana e la fel de veche ca omul insasi.

Dat fiind ca este o problema atat de veche iar conducerile din prezent sunt departe de a fi ideale s-ar putea spune ca omenirea a risipit cateva mii de ani fara a putea ajunge la un model de conducere fara efecte secundare. Exista multe forme de conducere dar multe dintre ele sunt doar expresii diferite ale aceluiasi model. Pe de alta parte, modele pot fi considerate dupa diferite criterii ajungandu-se la clasificari destul de stufoase si ambigui; de aceea poate cel mai simplu ar fi sa fie amintite doar cateva dintre cele mai cunoscute: autoritare, birocratice, democratice si laissez-faire.

Modelele autoritare sunt cele mai vechi. In varianta mai tiranica, liderul incearca sa concentreze in mainile sale cat mai multa putere si o aplica discretionar prin reguli stabilite arbitrar. El poate fi egoist, egocentric, arogant sau ostil. Canalele de comunicare intre lider si cei multi sunt cel mai adesea unidirectionale: vocea celui din varful piramidei se aude pana in ultimul cotlon dar vocile celorlalti nu au nici o sansa sa razbata la urechile liderului. De obicei regula este ca „ordinul se executa, nu se discuta” iar aceasta regula este bine implementata printr-un mecanism bine pus la punct de pedepse si recompense. Seful da ordine iar ceilalti le executa sub ochiul sau atent si critic. Parerile, intrebarile, initiativele sunt descurajate de la bun inceput. Creativitatea e privita cu suspiciune si reprimata. Filosofia acetui model pleaca de la premisa ca liderul stie tot si stie tot ce este mai bine pentru feuda lui.

Privind un astfel de model de conducere multi oameni se pot intreba de ce e atat de raspandit si acceptat. Pentru ca de cele mai multe ori functioneaza. Daca mediul este clar structurat, sarcinile sunt simple/rutiniere, executantii sunt neinstruiti sau iresponsabili, exista termene limita presante, abordarea autoritara obtine cele mai bune rezultate.

Aspecte negative: cei multi sunt tensionati, tematori, ceea ce conduce pe unii  la dependenta fata de lider iar in cazul altora la absenteism sau sabotaj.

Modelele birocratice presupun conducerea dupa reguli scrise. Orice trebuie facut conform procedurii. Daca cumva ceva nu e mentionat in proceduri pasul firesc este adresarea catre esalonul superior. Originalitatea sau initiativele personale sunt descurajate sau primite cu mari rezerve. Sistemul este inaintea omului. Sistemul este inaintea realitatii. Procedura se aplica chiar daca procedura in sine sau rezultatul ei este ineficient, inutil sau absurd.

Nici acest model nu pare sa aduca multa bucurie in viata oamenilor dar excluzand partea cu termenele limita presante, toate argumentele care ajuta modelul autoritar sa fie de succes, favorizeaza si modelul birocratic.

Aspecte negative: consuma multe resurse si timp chiar daca nu ar fi necesar, incurajeaza fuga de raspundere si creste dezinteresul fata de orice activitate reglementata birocratic.

Modelul democratic deja suna mult mai bine. Toata lumea isi da cu parerea, toti participa la luarea deciziilor la diferite niveluri. Liderul e un element suportiv pentru ceilalti, incurajandu-i sa isi dea cu parerea. Acelasi lider aduna toate aceste pareri iar apoi ia o decizie care sa impace cat mai multe dintre punctele de vedere exprimate de catre ceilalti.

Desi modelul pare aproape perfect el devine cu adevarat eficient doar cand cei implicati beneficiaza de educatie si experienta.

Aspecte negative: se pierde mult timp, consuma multe resurse, scade disciplina.

Modelul laissez-faire are o istorie mai recenta. Anecdotele istorice spun ca expresia a rezultat in urma unei intalniri a ministrului de finante  Jean-Baptiste Colbert si un grup de afaceristi francezi condusi de un oarecare domn Le Gendre.  Pentru a intelege contextul povestii trebuie amintit ca toata tarasenia se petrecea pe la 1680 iar dom’ Colbert, desi era un om respectat in breasla lui, avea o vesnica problema cum sa adune mai multi bani la visterie pentru a reduce deficitul de buget pe care dragul sau rege Louis al XIV il adancea purtand nesfarsite razboaie. La acea intalnire dintre ministru si afaceristi, dom’ ministru a vrut sa se arate favorabil fata de afaceristii si negustorii de la care lua destule taxe si i-a intrebat ce ar putea sa faca statul francez pentru ei. Se pare ca Le Gendre rumegase mult pe aceasta tema iar in acea zi chiar era pe faza pentru ca raspunsul sau a fost foarte scurt si concis: „Laissez-nous faire”. Adica „lasati-ne sa facem” sau, intr-o traducere mai aproape de sensul ei: „lasati-ne sa traim”.

Nu stim cat de adevarata este povestea de mai sus dar dupa aceasta data in Franta  si apoi si literatura engleza expresia „laissez-faire” este folosita tot mai des de autori care care promovau mai putine reglementari sau interventii intr-un anumit sistem. Esenta acestui model se refera la virtuala absenta a liderului. El da cat mai putine indicatii sau reguli si lasa pe ceilalti sa faca cum cred ei ca e mai bine. Pentru a functiona acest model are nevoie de oameni pasionati de ceea ce fac si care au experienta in domeniul lor.

Aspecte negative: in cele mai multe situatii oamenii au nevoie de un feed-back la munca lor astfel ca acest model poate instala o stare de confuzie ce se va regasi si intr-o eficienta scazuta. De asemenea, poate conduce la contestarea liderului.

Una peste alta se pare ca nici unul dintre modele nu este perfect. Eficienta modelului depinde de calificarile, asteptarile si pasiunile celor multi, natura sarcinilor care sunt de indeplinit, timpul si resursele avute la dispozitie. Daca masa umana e mai putin pregatita, timpul si resursele sunt limitate, modelul autoritar se impune aproape intodeauna. Daca oamenii au o pregatire oarecare dar nu multe pasiuni, exista resurse si timp atunci modelul birocratic clasic poate sa functioneze bine. Celelalte doua modele, democratic si laisse-faire necesita oameni bine pregatiti, mult timp si resurse dar sunt foarte bune cand oameni stiu ce au de facut, vor sa isi dezvolte abilitatile ori, sarcinile de rezolvat necesita colaborare sau originalitate.

Realitatea oricand excede teoria astfel ca o clasificare cu patru modele este simplista. In viata de zi cu zi aceste modele se amesteca in diferite proportii rezultand combinatii mai mult sau mai putin faste. Amestecul de autoritate cu birocratie a adus la multa suferinta dar nici democratia amestecata cu birocratie nu e chiar bucurie. Alteori autoritatea se poate amesteca cu democratia sau laissez-faire si conduc la cei numiti despoti luminati si ale caror cladiri sau opere de arta pot fi admirate in mai toate marile orase ale lumii.

Nu exista model sau combinatie de modele ideala. Exista doar oameni si nevoi. Acel model care ii ajuta sa supravietuiasca si eventual sa ii faca fericiti e formula optima pentru ei si vremea lor.

Pedeapsa si morala

Ce relevanta are o astfel de discutie daca deja sunt luate in considerare relatiile dintre pedeapsa si lege? E nevoie de o succesiune de pasi pentru a ajunge de la morala la pedeapsa. Prima oara, din varii motive, se  considera  ca exista lucruri bune si lucruri rele, a doua supozitie este ca cineva s-a apropiat prea mult de cele negative iar ultimele supozitii ar fi ca aceasta stare de lucruri ar trebui sa inceteze si sa se incerce indreptarea lucrurilor. Legea nu acopera eficient sau in totalitate nici una din aceste arii.

Pedeapsa este utilizata cu mult inainte ca anumite comportamente sau manifestari umane sa intre sub incidenta legii. Gandindu-ne la nevoia de conservare a integritatii fizice, pedeapsa incearca combaterea comportamentelor ce pot dauna integritatii sau vietii uneia sau mai multor persoane. O parte din aceste incercari sunt acoperite de litera legii dar o parte scapa acesteia. Se incepe inca de la primii pasi ai omului cu sfaturi de genul „nu pune mana pe soba”, „nu te juca cu cutitul”,  mai tarziu se trece la „nu traversa pe rosu”, „nu te da cu bicicleta pe strada”, apoi pe la varsta majoratului apare „sa conduci cu grija” pentru ca odata incepand o activitate lucrativa sa avem mai toata viata de a face cu norme de protectia muncii si „instructiuni de folosire”. Se considera ca omul trebuie sa aiba grija de el insusi si de ceilalti; comportamentele neglijente care afecteaza propria persoana sunt pedepsite macar o vreme pe la inceputul vietii dar comportamentele neglijente care pot duce la lezarea altor persoane sunt pedepsite mai putin in cazul copiilor dar dupa varsta de 10-18 ani se considera ca persoana deja ar putea avea suficient discernamant si ca urmare vor fi pedepsite de-a lungul intregii vieti.

Ce pedeapsa mai exista dincolo de lege? Mai exista cel putin doua pedepse care pot penaliza comportamentul cuiva: razbunarea si oprobiul public. Uneori oamenii se servesc de lege pentru a-si face dreptate sau pentru a se razbuna dar uneori legea este prea lenta, ineficace sau corupta pentru a da sentimentul dreptatii iar atunci cei cu adevarat motivati pot sa isi ia in propriile maini sarcina indreptarii acestei carente percepute mai mult sau mai putin subiectiv.

Desi adeseori formularea improprie a legii sau inaplicarea ei in mod adecvat irita pe cei pagubiti ea are o problema mai  profunda: nu poate masura exact reaua intentie a delicventilor sau suferinta celor afectati. Pentru prima dintre ele, pe langa evaluarea naturii si formei abaterii, se apeleaza la evaluarea circumstantelor atenuante sau agravante, discernamantului si a intentiei. Pentru cea de a doua se incearca masurarea pierderilor materiale prezente si viitoare sau stabilirea suferintei prin evaluarea gravitatii traumelor si durata tratamentelor. Cu toate ca legea incearca toate aceste lucruri ea doar rareori reuseste estimarea corecta. De ce am face o astfel de afirmatie? Pentru ca lumea nu e nici pe departe un loc chiar atat de linistit pe cat ar putea fi. Pedepsele legii nu sunt foarte eficiente, adesea se comit abateri fara a fi urmate de o pedeapsa si adesea pedeapsa a fost ineficienta pentru ca nu a condus la excluderea recidivei.

Si atunci ce se poate spune, ca pedeapsa legii este prea blanda sau prea aspra? Povestea codurilor de legi a lui Dracon si Solon da un exemplu in acest sens. Se pare ca primul a hotarat pedepse care nu mai prea erau in relatie cu gravitatea faptei si toti infractorii erau tratati cu maxima severitate. Oamenii au sesizat abordarea disproportionata si l-au chemat pe Solon care le-a dat niste legi si pedepse mai sensibile la natura abaterii. Insa nu este vorba doar de blandetea sau asprimea pedepsei ci si cat de adecvata este pedeapsa pentru a face dreptate si a preveni noi abateri. In mod ideal pedeapsa legala ar trebui sa ofere celui pagubit sansa de a reveni la starea de bine avuta anterior si prevenirea a noi abateri. Nici una din cele doua nu este indeplinita in totalitate sau intotdeauna. Cel mai adesea pagubitii se simt in continuare pagubiti desi poate primesc ceva compensatii iar, luand in calcul frecventa intre 15%- 60% a recidivei nu se poate spune ca pedeapsa legala si-a atins scopurile.

Cine sunt recidivistii? Urmarind un document orientativ se pare ca varsta tanara, numarul mai mare de abateri anterioare, un nivel de educatie mai scazut, apartenenta la un grup defavorizat si numarul mai mic de ani de inchisoare executati conduc la un recidivism mai crescut. Ca o cifra ce merita atentie, in acest studiu, s-a evidentiat ca fiecare an petrecut in inchisoare scade doar cu 1,2% fenomenul recidivei. Alti factori relevanti dar neamintiti in studiu sunt: structura de personalitate, boli psihice, veniturile, absenta parintilor, parinti cu antecedente, gradul de coeziune a familiei si comunitatii, etc. Legea nu ia in calcul prea mult din acesti factori. Nimeni nu e foarte interesat sa faca un studiu de caz din fiecare delicvent. Pana la urma sa nu uitam ca toti cei implicati sunt oameni cu tot ce inseamna aceasta ca limite si slabiciuni omenesti si ca atare sunt departe de perfectiune; pagubitul ar vrea sa ii ia pielea, avocatii vor sa isi ia banii iar judecatorii se gandesc ce vor face in weekend. In plus mai apar si alte probleme de natura logistica. Intretinerea populatiei incarcerate costa si inchisorile se intampla sa nu fie suficiente. Ca o ironie, o solutie la aceasta este eliberarea inainte de termen.

Pana la urma se pare ca pedeapsa legala nu isi atinge decat rareori datoria morala. Ea nu reuseste sa indrepte lucrurile ci cel mult sa scoata partial din societate pentru o anumita perioada anumite persoane care au comis abateri, fara alte  garantii suplimentare. La cat de mult costa actul de justitie si cat de multa  moneda se bate pe importanta sa, rezultatele sunt cam slabute…

Pedeapsa si legea

Multitudinea de sinonime ale acestui cuvant ne spune multe despre cat este de frecvent utilizat si ce realitate diversa acopera in viata de zi cu zi. Pedeapsa poate fi asociata cu incalcarea cadrului legal dar ea se aplica si in afara acestuia.

Este de remarcat  ca pedeapsa se asociaza cu legea din nevoia de conservare, protectie dar si din cauza unei abordari utilitare.  Conservarea presupune pastrarea unei anumite organizari, a unei anumite stari de lucruri, a anumitor raporturi intre participantii sociali. Protejarea se refera la scoaterea oamenilor de sub influenta unui personaj negativ. De asemenea, protejarea poate include si masuri de preventie pentru ca anumite persoane sa nu ajunga in situatia de a cauza rau altor oameni. Abordarea utilitara face o evaluare a costurilor unui comportament distructiv. In principal e vorba de prevenirea distrugerii unor obiecte considerate utile si aflate in posesia altor persoane decat a celui care provoaca distrugerea. In cazul in care totusi cineva distruge bunul altcuiva atunci pedeapsa urmareste recuperarea pe cat posibil a valorii materiale distruse iar daca aceasta nu este posibil pe deplin se mai pot adauga si daune morale. Sub influenta filosofiei ecologiste distrugerea de bunuri e privita si dintr-o perspectiva mai noua. Resursele sunt percepute ca limitate si ca urmare chiar si distrugerea bunurilor proprii poate fi privita ca fiind nejustificata si daunatoare celorlalti. In cazul persoanelor fizice aceasta tendinta este mai putin evidenta dar companiile au primit mai des pedepse de la autoritati sau produsele lor au fost boicotate de cumparatori daca procesul de productie era condus mai mult de grija pentru profit si mai putin de grija fata de resursele comune.

Ce incearca sa faca pedeapsa? Sa aduca satisfactie celui lezat, sa obtina revenirea la starea initiala sau o recompensa, sa previna un eveniment asemanator prin puterea exemplului, sa fie un mijloc de reeducare a delicventului, sa asigure protejarea societatii. Partea cu satisfactia se leaga deseori de razbunare si implicit si de expresia „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” deoarece gradul de satisfactie e mai greu de cuantificat si presupune o doza semnificativa de subiectivism. Recuperarea sau recompensa sunt asociate frecvent cu notiunea de dreptate. Educarea altor potentiali delicventi prin exemplul dat este o metoda veche care istoric vorbind a fost destul de cruda in trecut dar pierde tot mai mult teren in prezent. Reeducarea prin pedeapsa ar presupune ca cel ce a gresit sa primeasca o pedeapsa care sa-l faca sa se gandeasca la raul comis si sa considere prin prisma pedepsei primite ca e preferabil sa faca tot ce poate pentru a evita acel gen de abatere. Protejarea societatii ramane un motiv bun pentru pedepsele care priveaza de libertate sau pedepsele cu moartea (acolo unde sunt permise). Privarea de libertate considera ca lumea e mai sigura prin absenta din societate a anumitor delicventi. Condamnarea la moarte este de obicei data in legatura cu gravitatea faptei si acordarea acestei pedepse poate avea mai multe motive: satisfactia celor afectati, exemplu pentru ceilalti de pedeapsa pentru abateri grave, delicventul e considerat irecuperabil din punct de vedere al valorilor sociale si un permanent pericol pentru ele.

Se spune ca necunoasterea legii nu scuteste de pedeapsa. Asa este dar se incearca gasirea circumstantelor atenuante si agravante pentru a nu judeca doar o infractiune ci si un infractor. Astfel, se urmareste stabilirea discernamantului persoanei. Daca o persoana delicventa se dovedeste fara discernamant majoritatea sistemelor legale decid internarea lor in unitati medicale si nu pedepsirea prin inchisoare. Apoi este relevant daca abaterea a avut loc accidental sau premeditat. De asemenea, conteaza daca omul este recidivist. Teoretic toate acestea precum si alte argumente conduc la stabilirea unei pedepse mai usoare sau mai aspre dintr-o plaja de masuri sau durate de detentie puse la dispozitie de prevederile legale. Idea este de a adapta severitatea pedepsei la gravitatea faptei; cel putin in teorie…

Dar a pedepsi mai presupune cate ceva, a avea posibilitatea de a dovedi vinovatia si de a impune pedeapsa. Procesul adunarii probelor este lung, anevoios, costisitor si din pacate nu e intodeauna incununat de succes. Pe langa dificultatile inerente acestui demers rata reusitelor sale poate suferi si din cauza calitatii oamenilor implicati in desfasurarea anchetei. Uneori exista o slaba organizare a anchetei, alteori se comit vicii de procedura ce sunt apoi exploatate in salile de judecata si cateodata se mai intampla ca anchetatorul sa nu fie chiar atat de onest pe cum ar trebui. A impune pedeapsa presupune resurse, prevederi legale consistente si coerente iar uneori forta bruta. Acolo unde pedeapsa nu poate fi impusa legea e treptat dezavuata pana la desconsiderarea ei totala.

Deoarece pedeapsa este un proces atat de complex ea isi poate manifesta rolul reglator in societate doar atat timp cat majoritatea respecta legea  din inertie, convingere sau frica. Daca majoritatea sau toti oamenii doresc sa calce legea pedeapsa nu isi mai poate indeplini rolul.

Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Refuzul cunoasterii

Se bate atat de multa moneda pe setea de cunoastere a omului, pe curiozitatea sa innascuta, pe dorinta lui de a isi depasi propriile limite… Chiar asa o fi? Daca ne uitam la numarul mare de persoane care se multumesc cu o educatie precara ori de spoiala precum si la nenumaratele prejudecati pe care le au aproape toti oamenii parca tabloul nu mai e chiar asa progresist.

Exista destule teorii care dezbat cu cata cunoastere vine omul pe lume. Unii spun ca omul vine ca o tabula rasa, ca un burete perfect uscat numai bun sa se imbibe cu cunoastere. Altii sustin ca omul are si anumite cunostinte care i s-au transmis de la generatiile anterioare. Dincolo insa de aceasta dezbatere cata cunoastere are omul la nastere un lucru este destul de evident: nu ii ajunge ca sa se descurce. Si atunci apare lungul efort al asimilarii de cunostinte in vederea adaptarii la mediul care il inconjoara. Fiecare obiect este explicat, manipulat si treptat i se inteleg rostul si limitele. Omul invata ce face o lingura, ce face un creion, ce face o clanta sau o cheie, si tot asa mai departe pana obiectele cotidiene pot fi utilizate. Are omul curiozitate? Sigur ca are dar, cel putin la varste mici curiozitatea sa si rata de asimilare a informatiei si deprinderilor nu e cu mult diferita de cea a altor pui de mamifere. Unii chiar au facut niste comparatii mai detailate si au constatat ca puiul de om e oarecum in urma altor pui de mamifere pana in perioada dezvoltarii limbajului.  Odata cu dezvoltarea limbajului se intra intr-o alta dimensiune, explorarea lumii prin reprezentarile obiectelor si nu prin obiectele in sine precum si deschiderea unei noi variante existentiale dincolo de „a fi-a nu fi”, optiunea „posibil”. Odata cu aparitia acestei noi dimensiuni in modul de gandire a omului putinatatea informatiei si limitele imaginatiei devin singurele oprelisti in fata mintii omului. In mod foarte teoretic asa este dar apar si anumite diferente in viata de zi cu zi. Desi e plina lumea de informatie si nu putem acuza pe nimeni de lipsa de imaginatie totusi nu toata lumea e bantuita de o curiozitate efervescenta. Chiar mai mult, oamenii ajung sa dezavueze multe informatii. Uneori este o simpla nevoie de ierarhizare, adica respectiva informatie este necesara dar inca nu a venit vremea ei pe cand alteori e vorba de desconsiderare bazata pe judecati utilitare sau morale. De cate ori, cand e vorba de ceva mai nou, nu auzim in jurul nostru expresiile „si asa nu iti foloseste la nimic” sau „lasa-le ca sunt doar prostii”?

Cum ajunge omul la concluzia ca o anumita informatie este inutila sau daunatoare? Pe baza informatiilor si experientelor anterioare. Mai corect spus, prin interpretarea informatiilor si experientelor anterioare. Omul incearca mai tot timpul sa gaseasca solutii pentru a se proteja de anumite situatii neplacute. Cu timpul isi formeaza o anumita conceptie despre viata care desi nu e chiar ca o harta are cam acelasi rol pentru ca indica oamenilor principalele zone ale universului personal precum si valentele pozitive sau negative ale acestor zone. Astfel ca, o informatie despre care se crede ca nu ajuta la atingerea unor beneficii este considerata inutila iar o informatie care indeamna omul spre zonele negative ale universului personal este considerata negativa.

In incercarea de a defini ce este un beneficiu, ce este inutil sau ce este daunator mai dam peste un obstacol. E vorba de subiectivism. Cele trei categorisiri depind de scopul si valorile asumate ale fiecaruia astfel ca avem de a face o diversitate foarte mare de opinii asupra rostului diferitelor informatii. Ceea ce pentru unii e folositor pentru altii e inutil sau daunator pe cand in cazul altora chiar reversul este adevarat.  Dar subiectivismul nu doar creaza anumite diferente in aprecierea valorii informatiei. El mai are inca o latura care poate declansa refuzul cunoasterii, este vorba de imaginea de sine sau imaginea de grup. Aceasta componenta poate fi vazuta indeosebi in cazul persoanelor care doresc sa isi mentina o imagine buna sau a grupurilor care au mai mult succes.  Astfel, daca oamenii sunt multumiti cu o stare de lucruri ei vor incerca sa o perpetueze chiar daca aceasta va insemna sa nege multe lucruri foarte evidente. De asemenea, in aceasta stare de bine oamenii au tendinta de a isi asuma succesul si de a privi de sus pe cei care nu sunt la aceleasi standarde. Ar parea ca ar fi vorba doar de unele persoane cu anumite tulburari sau de grupuri mai elitiste dar am gresi sa credem acest lucru. Aceste persoane sau grupuri sunt doar mai evidente dar comportamentul lor este prezent la toti oamenii. Fiecare om are macar un moment cand prefera sa bage sub pres anumite lucruri care nu il onoreaza doar pentru a isi putea savura linistit starea de bine. La fel, fiecare om a afost macar odata in situatia de a isi asuma laudele pentru o anumtia realizare si de a considera ca si altii ar trebui sa faca mai mult  daca doresc sa aiba parte de aceleasi laude.

Pana la urma din marea sete de cunoastere pusa in carca omului se pare ca ne-am cam impotmolit intr-o mlastina de subiectivisme si utilitarisme. Odata ce omul se ataseaza de anumite explicatii sau contexte curiozitatea lui isi pierde generalitatea. Parca omul ar vrea sa afle doar lucruri care ii fac placere sa le auda sau lucruri care are impresia ca ii sunt folositoare. In unele cazuri poate exista tentatia de a spune ca astfel de abordari nu ne reprezinta. Chiar asa? Chiar suntem dispusi sa analizam  orice informatie, chiar daca vine in contradictie cu sistemul propriu de valori si celelalte cunostinte acumulate? Nici pe departe, toata lumea are astfel de filtre. Doar atat ca acestea uneori ajuta sa separe noul de redundant pentru a mai face un pas inainte, in timp ce alteori servesc doar ca sa conserve o anumita stare de lucruri, ca sa protejeze un univers subiectiv de convingerilor personale. Intre cele doua granita e foarte permeabila si doar curiozitatea de a ne intreba de care parte suntem ne poate face sa intelegem cum le folosim.

Dincolo de gen

Ce este o femeie si ce este un barbat? Ce intrebare simpla… Toata lumea pare a sti raspunsul.  Hmm… Sa incercam sa punem intrebarea altfel; ce  este feminitatea si ce este masculinitatea? Raspunsurile se mai subtiaza, nivelul de certitudine scade iar diferentele culturale incep sa se faca simtite.

Dar daca vorbim de genul cu care acordam cel mai frecvent alte  lucruri, fiinte sau fenomene? Aici lucrurile se complica de-a binelea si apar diferente de la o limba la alta. Un substantiv care este la genul masculin intr-o limba poate fi la alt gen, feminin sau neutru in alta limba. Acest fapt  o sursa de multe confuzii pentru oamenii de rand si de multe discutii pentru cei de specialitate. Dincolo insa de aspectul strict al limbii si cat de bine permite aceasta astfel de nuantari, oamenii asociaza multe lucruri implicit cu genul feminin si masculin. Apa, luna, masa, casa sunt lucruri adesea  asociate cu feminitatea; calul, muntele, focul sunt lucruri sau fenomene asociate adesea cu masculinitatea. Exista multe variatiuni culturale dar mai important decat diferentele dintre ele este partea comuna. Indiferent ce exemple avem in vedere, adesea se judeca si prin prisma feminin-masculin desi oamenii nu realizeaza acest lucru.

Ce ii face oare pe oameni sa aiba acest gen de abordare fata de lumea din jurul lor? Unii au sustinut ca e vorba de arhetipuri care se transmit probabil genetic, altii au spus ca e vorba de influentele care se transmit copilului prin invatarea unei limbi si culturi.  E adevarat ca intre oameni si limbi exista o relatie de simbioza. Preocuparile oamenilor incarca limba cu noi cuvinte, sensuri sau prejudecati in timp ce limba incarca pe cei care o invata cu aceste semnificatii bune sau eronate. Mare parte a oamenilor nu realizeaza  in ce fel limba pe care o vorbesc si cultura in care au crescut le modeleaza felul de a vedea lumea din jurul lor si felul de a fi.

Chiar daca oamenii nu sesizeaza explicit felul in care limba sau cultura ii face sa gandeasca pe axa feminin-masculin ei totusi pot recunoaste feminitatea si masculinitatea. In astfel de clasificari sau caracterizari nu conteaza genul biologic. Barbatii pot fi numiti pampalai si isi pierd oarecum atributul masculinitatii sau femeile pot fi vazute ca amazoanele si atunci li se diminueaza o parte din latura feminina. Pe ce se bazeaza oamenii cand fac astfel de distinctii? Pe principiul pasiv-activ. Undeva adanc inradacinat in cultura umana a ramas prejudecata ca femininul e asociat cu pasivitatea iar masculinul cu activismul. Aceasta asociere nu e specifica doar culturii occidentale pentru ca acelasi principiu apare si in orient unde este reprezentat de yin si yang.

Am putea spune ca femeile sunt nedreptatite dar acest gen de simbolistica a acordat femininului si calitati. Care sunt oare aceste calitati? Nici nu trebuie sa cautam asa departe in trecut, ajunge sa dam o fuga pana la o judecatorie sau un tribunal si pe acolo pe undeva foarte probabil sa fie reprezentata o doamna bine, legata la ochi, cu o balanta intr-o mana si o sabie in cealalta. Balanta are o istorie veche. In contextul actual pare a fi destinata masurarii dreptatii dar in reprezentari antice era folosita de zei ca sa cantareasca inimile oamenilor cand treceau pe lumea cealalta. Dincolo insa de ceea ce se masoara, idea de balanta sugereaza echilibrul. Si de ce oare este asociata o femeie cu o balanta? Sa fie doar o reminiscenta a renascentismului, cand lumea a redescoperit cultura greaca veche iar institutiile publice si indeosebi cladirile justitiei au inceput sa fie construite cu coloane si frontispicii la fel ca pe vremea grecilor antici? Cumva din greseala sau din motive estetice au importat arhitectura greaca cu tot cu reprezentarea zeitei dreptatii?   E cam mult sa spunem ca un moft a putut persista atat de mult in timp. Pe undeva se mai ascund ceva motive. Unul dintre ele este acela ca in ciuda a milenii de patriarhat si asa zisa superioritate a barbatilor, femeile au fost mult timp considerate singurele capabile sa ajunga la adevarata cunoastere. Ce fel de cunoastere? Totul a inceput de la actul creatiei. Barbatul primitiv acorda partea cuvenita de respect femeii pentru un lucru pe care el nu il putea face: sa dea viata unui copil. De la aceasta treptat s-a facut un adevarat cult care a culminat cu imaginea zeitei Isis ca zeita a fertilitatii si maternitatii. Cultul misterelor lui Isis a fost  exportat in tot bazinul Mediteranei si ulterior si mai departe. Aceasta imagine a femeii care are acces la cunoastere s-a transmis mai departe prin Athena ca zeita a intelepciunii si Themis ca zeita a justitiei. Cea din urma este doamna care tine balanta in mana prin judecatoriile noastre. E drept ca apoi a aparut crestinismul care, cu o exceptie notabila, Sfanta Maria, a aruncat femeile tocmai in cealalta extrema pentru ca oricum erau doar un fel de produs secundar rezultat din coasta lui Adam si in plus au fost si destul de toante sa se lase ispitite de sarpele din copacul cunoasterii. Dupa cum vedem nici in textele crestine femeia nu a scapat de tot de legatura cu cunoasterea. In ciuda acestor influente istoric recente, in societate imaginea femeii ca detinatoare a secretelor a persistat desi predominant cu conotatii negative. In evul mediu erau cam singurele asociate cu vrajitoria si chiar si in prezent domeniul clarviziunii este considerat mai aproape de partea feminina. In acelasi sens dar intr-o lumina mai favorabila, in ultimii ani se bate destul de multa moneda pe cunoasterea afectiva, respectiv empatia, precum si intuitia superioara a femeilor.

Atributul intelepciunii nu apare legat exclusiv de latura feminina pentru ca in paralel cu influentele cultului lui Isis, in alte areale culturale au existat modele diferite care treptat s-au cristalizat in arhetipul batranului intelept. Ceea ce apare mult mai specific femininului este insa echilibrul.

Reprezentarile acestor trei concepte, inertia, schimbarea si echilibrul le intalnim zilnic. Poate fi vorba de textele melodiilor, de mesajele reclamelor, de ofertele politice, si de multe altele, toate rezonand pozitiv cu noi doar daca suntem pe pozitii relativ apropiate pe acea axa a feminitatii-masculinitatii.

Leviathan-ul

Ce este leviatanul? Sensul cuvantului s-a mai schimbat cu timpul dar in general era considerat un fel de monstru marin. Mai era considerat si unul dintre paznicii Iadului. Partea comuna ar fi ca e vorba de o fiinta imaginara, mitologica. Oricum, probabil de la aceasta imagine de dihanie mare, complexa, puternica si care mai avea si veleitati de paznic i-a venit lui Hobbes idea sa-si boteze cartea sa fundamentala: Leviathan.

Trebuie spus ca Hobbes nu scria carti de copii sau enciclopedii despre vietuitoare marine. El a ramas cunoscut ca filosof politic. Traind in Evul Mediu si tinand cont ca vremurile nu erau prea sigure in anii aceia, probabil din ceea ce a putut vedea in jurul sau, i-a venit venit in cap o  idee ce-l macina. I s-a parut ca trebuie sa isi dea cu parerea asupra naturii umane si ca ar avea niste optiuni cum sa se faca pentru a merge lucrurile mai bine. Ideea sa de baza era destul de simpla: omul in starea sa naturala nu cauta nimic altceva decat propria placere egoista iar aceasta atitudine individualista ar fi dus inevitabil la un razboi al fiecaruia impotriva tuturor.  Plecand de aici Hobbes mai face o presupunere: din simplu interes personal si dorinta de auto-conservare oamenii decid sa se asocieze in grupuri iar prin aceasta ei sunt de acord sa renunte la o parte din libertatea naturala initiala in favoarea unui conducator, pentru a putea sa pastreze restul. Pentru ca lui Hobbes ii placea sa gandeasca el nu se opreste la idea unui simplu conducator si imagineaza si idea de stat condus de un conducator. De aici povestea se complica. Cica acest stat ar fi cel care are caderea de a hotara ceea ce e drept sau nedrept, ceea ce e corect sau gresit iar acelasi stat prin bratul greu al legii asigura si sanctiunile considerate cele mai eficiente pentru face oamenii sa aiba un comportament „corect”.

Din toata scrierea lui Hobbes razbate un iz moral. Omul in stare naturala e vazut ca imatur, sub imperiul poftelor si pus pe bataie cu toata lumea. Pe de alta parte statul si conducatorul asigura functionarea „corecta” a oamenilor. Adica cum, statul nu e compus tot din oameni? Conducatorul nu este si el om? Nu cumva slabiciunile oamenilor contamineaza si statul si pot fi prezente si la conducator?

Dupa inca cateva sute de ani, si nenumarati regi, regine, imparati si imparatese care au facut din propria placere lege si au pornit nesfarsite razboaie doar din lacomie sau capriciu a devenit clar ca Hobbes gresea cand vorbea de conducatorul absolut care are ultimul cuvant despre ceea ce e bine sau rau.  Dar idea de stat, leviathan-ul, a supravietuit caderii sau restrangerii puterilor monarhiilor.

Cum a fost salvat leviathan-ul? Cu un mic import de date din antichitate. Oamenii s-au lamurit ca un singur cap, oricat ar fi el de incoronat si indiferent cat de albastru s-ar presupune ca ar fi sangele care ii curge prin capilare, se intampla sa mai greseasca. Si atunci ce au zis ei? Sa puna la conducere mai multe capete si sa le mai si schimbe din cand in cand. Pentru o astfel de solutie era perfecta idea democratiei. Asa ca, a inceput nebunia cu partidele, cu alegerile, cu parlamentele si presedintii. Leviathan-ul a supravietuit, idea de stat a mers mai departe.

Asta nu inseamna ca totul a mers perfect si oamenii radiau de bucurie cand era vorba de relatia cu statul. Leviathan-ul lui Hobbes introducea ceva nou in filosofia politica: idea ca realitatea/societatea functioneaza ca un sistem dinamic. Analogia cu fiinta mitologica incepe sa prinda tot mai multa substanta, statul chiar e un sistem care se bazeaza pe relatii dinamice cu „supusii” sai. Dar analogia merge si in sens invers. Daca statul e ca un monstru imens si cu o dinamica interna complexa, atunci la fel ca si orice fiinta vie trebuie sa consume ceva ca sa-l tina in miscare. Oare care e meniul preferat al leviathan-ului? Astazi, in general ii plac taxele, multe taxe. Inainte ii placeau si birurile in produse dar acum s-a emancipat si prefera banii. Cu cat dihania e mai mare cu atat consuma mai multi bani rezultati din taxe. Iar uneori, cand leviathanii sunt mai putin rationali decat estima Hobbes si se bat ca chiorii intre ei pentru resurse sau mandrii nationale jignite atunci devin si carnivori si prefera carnea de tun. Leviatanii autoritari agreaza meniurile mixte, taxe amestecate cu snitel de dizidenti.

Excesele leviathan-ilor, la fel ca si excesele conducatorilor au pus lumea pe ganduri. Iar unul mai istet s-a intrebat: Daca statul controleaza tot, cine controleaza controlorii? Si de aici au rezultat o gramada de alte institutii/organe ale leviathan-ului care trebuiau sa le controleze pe cele vechi. Parea chiar o idee buna dar problema e ca dihania a mai crescut un pic si ii trebuiau si mai multe taxe. In plus, nici in aceste institutii nu s-au gasit intotdeauna oamenii perfecti asa ca multe dintre ele s-au molipsit de metehnele celor vechi si au preferat sa traiasca in pace uneori mai harjonindu-se doar de dragul contribuabilului ca sa nu spuna ca a platit taxele chiar degeaba.

Apare din nou problema calitatii institutiilor care rezulta din calitatea oamenilor care le compun. Pentru ca sunt atat de multe institutii ineficiente si preocupate excesiv doar sa asigure beneficii propriilor membri ce se poate spune? Ca Hobbes avea dreptate ca omul e miscat doar de interesul propriu? Ca Hobbes a gresit si ca omul ramane un egoist interesat doar de placerile sale chiar daca ajunge sef? Ca leviathan-ul are filii si ii aduce aproape doar pe cei corupti? Ca cei corupti sunt atrasi de leviathan pentru borcanul sau cu miere reprezentat de  banii adunati din taxe? Un pic de adevar este in toate aceste intrebari. Nici omul si nici statul nu sunt perfecti.

Si atunci, ce a dovedit oare supravetuirea statului? Ca e un lucru bun desi mai necesita mici ajustari? Ca e cel mai mic dintre relele posibile? Ca omul e o fiinta comoda si ia de buna lumea in care se naste? Sau ca, leviathan-ul a devenit mai puternic ca… omul?

Clisee sociale

„Noi romanii…”, „Romanii sunt…” Va par cunoscute aceste inceputuri de propozitii? De la oamenii cu functii mari si scoli multe si pana la ultimul ratat din ultimul bufet se pot auzi aceste formulari. Uneori, asa mai rar, dupa respectivele introduceri se adauga lucruri percepute ca pozitive: toleranta, ospitalitate, spontaneitate, disponibilitatea de a oferi ajutor, chef de viata si distractie, abilitati muzicale sau sportive. Mult mai frecvent insa astfel de expresii sunt urmate de atribute negative legate de aspect, bogatie, educatie, eficienta, chef de munca, atitudine civica, profesionalism, onestitate.

Diferentierea si categorizarea dupa criteriul „ai nostri” – „ai lor” este o generalizare crasa indiferent ce criteriu am avea in vedere. Daca e vorba de carentele romanilor tot timpul se va gasi un roman oarecare care sa fie mai bun decat un strain oarecare dintr-o natie perceputa superioara romanilor. De asemenea, tot timpul se va gasi cel putin un strain mai darnic si mai omenos decat un roman care se comporta precum Hagi Tudose. Diferentierea „ai nostri”-„ai lor” e parte din mostenirea lasata de dezvlotarea conceptului strainului dar in acest caz este vorba si de nevoia de a adauga anumite aprecieri acestei distinctii.

Pe ce se bazeaza astfel de formulari? Cat de extensiva si profunda este cunoasterea despre romani a oamenilor care ii categorisesc? Pentru ca este vorba de o comparatie, romanii versus alta natie sau, romanii versus straini in general se pune aceasi intrebare despre cat de extensiva si profunda este cunoasterea unei alte natii sau a strainilor in general. Foarte rar este vorba  concluzii trase din analize documentate; in marea lor majoritate oamenii folosesc astfel de formulari bazandu-se doar pe experienta lor personala si pe anumite interpretari trunchiate a altor situatii sau informatii de care au auzit si le pare ca le sustin parerile. Este interesant ca in ciuda faptului ca astfel de afirmatii se bazeaza pe o fundamentare atat de precara si subiectiva ele sunt puternic investite afectiv. Aceste formulari au prea putin de a face cu rationamentele logice ci mult mai mult cu anumite frustrari sau expectante ale oamenilor.

Ce se ascunde in spatele lor? Am putea spune ca existand si pareri pozitive si negative balanta e oarecum echilibrata. Analizand insa contextul in care apar, diferentele tind sa se estompeze.  Este evidenta atitudinea negativa a celor care considera romanii mai lipsiti de calitati decat alte natii. Dar, in context, aceasi tema a „lipsei calitatilor” apare si la cei care vorbesc romanii de bine. Cel mai frecvent se mentioneaza o anumita calitate ca si o compensare, mai mult sau mai putin simbolica, pentru o anumita deficienta: „N-avem noi banii lor dar noi stim sa ne distram”, „Nu suntem noi bogati ca ei dar ai nostri te ajuta”, „E drept ca ai lor sunt mai profesionisti dar ai nostri nu sunt ca niste roboti, poti vorbi cu ei si altceva ca au mai multa cultura generala”. Deci chiar si in afirmarea unei calitati se recunoaste implicit prezenta unei deficiente.

Si atunci, cine sunt oamenii care folosesc astfel de formulari? Care e problema lor de sunt cuprinsi de nevoia de a eticheta natiuni? Cei care fac aprecieri pozitive se pare ca cel mai adesea o fac defensiv. Fie au o parere mai optimista despre romani sau viitorul lor, fie s-a intamplat ca ei sa aiba parte de mai multe manifestari pozitive din partea unor conationali sau anumite comportamente reprobabile din partea unor straini. Cei care fac aprecieri negative sunt de obicei nemultumiti in genere de romani pentru ca ceva nu le merge cum si-ar dori. Pot fi multe lucruri pe care oamenii si le doresc dar nu au parte de ele, o imagine  mai pozitiva ca tara sau natiune, o infrastructura sau servicii mai bune, anumite oportunitati educationale sau profesionale, un anumit nivel de eficienta sau beneficii, un anumit nivel de elevare expectat, o atitudine civica mai bine dezvoltata.

Este adevarat ca lipsesc multe lucruri in Romania sau nu sunt la nivelul celor gasite in alte tari dar trebuie remarcat ca nu toti oamenii care sesizeaza sau au de suferit din cauza acestor deficiente se grabesc sa faca generalizari pe seama tuturor romanilor. Ce au deosebit cei care fac astfel de generalizari? Nivelul de frustrare si abilitatea de a da vina pe altii se pare ca fac diferenta. Indiferent ca se foloseste formula „romanii sunt…” sau „noi romanii suntem…” vina cade in afara propriei persoane pe ceilalti oameni sau pe anumite forte care depasesc puterea celui care face afirmatia. Daca nu ceilalti atunci cu siguranta istoria, obiceiurile sociale, legile sau poate anumite gene sunt de vina ca anumite lucruri merg nesatisfacator. Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri pot avea o influenta asupra unei natiuni si merita cunoscute inainte de a judeca un popor sau de a-l compara cu altele; dar, unii oameni prefera sa inteleaga aceste lucruri si sa faca ceva pentru a le schimba pe cand altii considera ca nu e vina lor ca ceva merge prost sau deja au facut prea mult pentru o natie de ignoranti si nerecunoscatori. Formularea „romanii sunt…” denota multa frustrare si o disculpabilizare personala pentru ca propria persoana nu este inclusa. Formularea „noi romanii suntem…” apare ulterior si deja pune in evidenta o frustrarea amestecata cu resemnare. Resemnarea e cu atat mai mare daca cumva mai apare o formulare de genul „ne meritam soarta”, „n-ai ce face” sau se invoca forte magice vorbind de „blestemul romanilor”.

Pana la urma nu toti romanii sunt intr-un fel sau altul ci, doar unii romani au anumite probleme si anumite interpretari asupra cauzelor propriilor nemultumiri. De aceea, inainte de a vorbi despre cum sunt toti ceilalti oamenii, ar fi utila mai multa retinere deoarece a generaliza asupra celorlalti ar trebui sa fie precedata de  explicarea propriilor expectante si esecuri.

Universul narativ

Ferice de cei care asociaza anii copilariei cu povesti repetate la nesfarsit de o voce blajina si rabdatoare. Indiferent ca povestile erau ascultate cu ochii mari asteptand deznodamanul unei noi peripetii ori cu ochii abia intredeschisi, asteptand doar sa mai afle inca odata ce a a facut eroul preferat inainte de a putea adormi, ele au creat o stare aproape magica. In astfel de momente, dimensiunile normale ale timpului si spatiului se dizolvau si se construia un spatiu efemer in care toate limitarile erau uitate iar copilul isi putea imagina orice.

De unde vin povestile? De departe, din negura timpurilor cand oamenii se straduiau sa isi impartaseasca experientele unii altora si sa inteleaga de unde vin  ploile, de ce rasare si apune soarele, de ce luna e mai mica si mai rece, ce sunt stelele si cum au ajuns pe cer, de unde provine apa, ce sunt valurile, de ce exista anotimpuri, de ce cresc plantele, ce este binele si raul,  si alte mii de astfel de lucruri. Povestile probabil ca au aparut odata cu limbajul si au evoluat initial ca modele explicative primitive pentru lucrurile si fenomenele cu care se intra in contact dar in acelasi timp ele au evoluat si din relatarile trairilor si actiunilor umane.

Ce relevanta mai au povestile pentru societatea contemporana sau cei trecuti de primii ani ai copilariei? Povestile cu zane si feti-frumosi nu mai functioneaza ca modele explicative dupa ce copilul depaseste o anumita varsta. Treptat societatea si scoala concentreaza oamenii spre aspecte mult mai stricte sau mai prozaice. Prin educatie se invata legile variatelor stiinte, se invata tot felul de formule, se ajunge la rationamente logice. Pe de alta parte odata cu maturizarea accentul cade pe alegeri academice sau profesionale iar ulterior oamenii se dedica aproape in totalitatea profesiei, familiei si achitarii facturilor. Mai e loc pe undeva de povesti?

Desi povestile de genul celor aflate in copilarie isi diminueaza prezenta dupa intrarea la scoala, ele nu dispar complet. Pentru o vreme zanele, cavalerii si capcaunii sunt inlocuiti cu personaje de desene animate prezentate intr-un context mai mult sau mai putin actualizat. Mai apoi jocurile video, cartile si filmele preiau stafeta si vor insoti omul mult timp.  Ce au comun toate acestea cu povestile copilariei? Sunt tot povesti. Limbajul este altul, personajele sunt altele, timpul de desfasurare este altul dar cel mai important lucru, structura povestii, este aceasi. Orice poveste buna are o introducere, o intriga, o parte de actiune si deznodamant. Povestea clasica are un deznodamant fericit sau unul din care se poate extrage o morala. Toate povestile cu priza la public respecta aceasta reteta.

Dar nu toata lumea urmareste mari filme sau citeste cele mai bune carti. Scapa ei cumva de sub influenta povestilor? Nici pe departe. Structura povestilor apare si in telenovele, si in povestile de succes prezentate in reviste glossy, si in barfa de zi cu zi facuta cu coatele pe gard sau pe masa de la bufet. Dupa cum se vede povestile  chiar plac si apar peste tot in viata oamenilor. Deoarece sunt atat de raspandite apare o intrebare: ce rol au povestile de sunt atat de folosite? In culturile primitive sau cele rurale traditionale ele sunt principala sursa de cunoastere si un mod de educatie, de identificare a unor modele sau comportamente apreciate ca pozitive sau negative de un anumit grup de oameni. In societatea moderna ele au mai putin rolul de sursa de cunoastere dar isi pastreaza toate celelalte roluri. Sunt suficiente aceste argumente pentru a explica popularitatea povestilor? Am putea raspunde afirmativ dar prea rar oamenii sunt impinsi de nevoia de cunoastere nemarginita sau de setea de a afla cum judeca un grup diferite modele de viata sau comportamente. Inseamna ca, popularitatea povestilor mai are un ingredient. Acela este atasamentul afectiv fata de ele. Oamenilor le plac povestile. Oare de ce se intampla aceasta? Dincolo de informatia adusa, povestile mai permit un lucru foarte important pentru sufletelul omului si anume, trairea secunda. Prin intermediul ei omul ce vede, citeste sau aude o poveste se identifica si transpune in pielea unui personaj cu care rezoneaza afectiv. De cate ori nu am vazut oameni care plang sau se umplu de satisfactie la vizionarea unui film, madame de altfel blajine care scrasnesc din dinti cand le sufera personajul favorit din telenovele, domni cu situatii mai modeste care au vise de marire cu ochii deschisi  citind povestea de succes a unui miliardar undeva intr-o revista cu pretentii de analiza economica sau, tineri revoltati care se identifica cu personaje non-conformiste ori revolutionare din diferite filme? Ohoho, e plin de ei. Si, cu putina bunavointa putem sa ne aducem aminte si de propria persoana in astfel de situatii.

Identificarea cu diferite personaje  spune insa chiar ceva mai mult despre oameni, da o idee despre valorile la care adera si povestea propriei vieti. Unora le pica bine rolul omului cinstit, altora le place genul „rapitor”, altii sunt rebeli de profesie, si lista mai poate continua cu alte genuri clasice destul de usor de recunoscut la oamenii din jurul nostru. Trairea secunda oferita prin intermediul a diverse personaje reale sau fictive inspira si intareste credinta in propria poveste. Omul se poate simti mangaiat, acceptat, razbunat, respectat sau implinit. Dincolo de dificultatile cotidiene, indiferent in ce forma apar, povestile intind fiecaruia o mana de ajutor si il duc in mod imaginar catre ceea ce viseaza. Cum ar putea fi refuzata o asemenea oferta?

« Older entries