Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Asumarea

Despre ce ar fi vorba? Despre ceea ce se ia in carca proprie sau se pune in carca altora precum si de felul in care se face acest lucru.

Esecul si succesul insotesc permanent omul. Desi succesul este atat de adulat iar esecul atat de putin dorit fiecare are rostul sau. De foarte multe ori oamenii cred ca succesul reprezinta o confirmare a unui efort personal, gasirea unei retete perfecte pentru a obtine un rezultat. Aceasta opinie contine un sambure de adevar dar nu tot adevarul. Ceea ce se uita este ca niciodata omul nu cunoaste si nu controleaza toata variabilele care conduc la un anumit rezultat. Daca ceva a reusit este pentru ca cineva a controlat anumite variabile iar multe alte variabile s-au manifestat favorabil, neutru sau doar putin nefavorabil. Acest lucru se poate sesiza mai usor si in marketing. S-au scris sute sau poate chiar mii de carti in domeniu, se considera ca exista retete de succes, s-au facut nenumarate clasificari si liste de pasi si se dau ca exemple tot felul de istorioare cu „happy end” a diferite produse, comercianti sau fabricanti. Totul pare simplu, o insiruire de algoritmi verificati care trebuie invatati si apoi aplicati. Astazi toata lumea are acces la acest gen de carti sau tratate dar desi se pot respecta toti pasii mentionati in aceste carti totusi, nu fiecare efort este incununat de succes. Aplicand o reteta care a functionat in trecut nu ofera garantia succesului in prezent. Desi exista persoane privite ca adevarati guru in marketing nici acestia nu sunt infailibili. E adevarat ca multe din eforturile lor au fost incununate de succes dar nu toate. Ce se poate intelege din toate acestea? Succesul confirma un anumit efort intr-un anumit context dar nu spune prea multe sau chiar nimic despre context. Astfel, un efect frecvent al succesului este acela de a confirma un fel de a fi/de a actiona si implicit sa creasca increderea in propriile forte, judecata, teorii, instincte sau decizii. Din aceasta cauza succesul nu este doar un „happy end” ci adesea chiar un sfarsit deoarece incheie o perioada de zbatere prin propunerea unui anumit model/algoritm ca raspuns sigur pentru obtinerea unui anumit rezultat. De obicei cu cat succesul este mai mare cu atat mai puternic, mai magic, va fi si modelul promovat. In cazul unui succes rasunator va trebui sa treaca mult timp pentru ca cineva sa aiba curaj ridice doua degetele si sa aduca obiectii, imbunatatiri ori sa propuna un alt model.

Care ar fi rostul esecului? Sa intristeze oamenii? Sa bucure adversarii? Desi se poate intampla si asa, utilitatea esecului se manifesta altfel, face oamenii sa analizeze. Cand lucrurile merg bine exista tendinta de a lua lucrurile de-a gata, cand ceva nu merge chiar perfect multi oameni au tendinta de a se uita la partea buna a lucrurilor si sa nege sau sa neglijeze micile disfunctionalitati insa, cand mai multe lucruri cam scartaie sau merg rau atunci oamenii incep sa gandeasca si incearca sa gaseasca sursele problemelor si o rezolvare pentru ele. Din acest punct de vedere nereusitele stau la baza evolutiei si progresului uman in toate domeniile. Succesul spune doar ca s-au luat in calcul suficiente variabile sau ca unii au fost norocosi. Esecul vorbeste despre limite si indeamna la analiza.

Daca esecurile au atata relevanta de ce oamenii „reusesc” atat de des sa nu invete nimic din ele? Pentru ca omul are tendinta de a considera ca esecurile altora rezulta din deficientele lor ca persoane si sa considere ca esecurile proprii se datoreaza aproape exclusiv contextului sau actiunii altor persoane. In mod obiectiv adevarul e undeva la mijloc, esecurile tuturor oamenilor se datoreaza atat factorilor personali cat si celor contextuali. Ce ii impiedica pe oameni sa vada realitatea relevata de esec? Exista multe cauze; poate fi vorba de aspecte culturale, trasaturi de personalitate, conceptia despre lume/viata, credinte sau chiar si nivelul de inteligenta avut de fiecare.  E adevarat ca fiecare dintre aceste aspecte poate explica intr-o oarecare masura de ce oamenii pierd posibilitatea de a-si intelege esecurile si de a invata din ele. Insa, explica ele fenomenul in totalitate? Putin probabil.

Omul nu fuge doar de esecuri, el fuge si de idea de esec.  Sa luam niste exemple banale din viata de zi cu zi. Exista destule surse de informatii care informeaza asupra probabilitatii semnificative (adesea peste 20-30%) ca aderenta la un anumit viciu sa cauzeze diferite boli ori chiar decesul. In contrast, periodic se desfasoara diferite jocuri care propun un castig consistent dar si foarte improbabil deoarece sansa de a-l castiga este adesea de 0,01% ori chiar mai mica. Privind lucrurie in mod obiectiv am fi tentati sa credem ca oamenii renunta la vicii pentru ca au sanse foarte mari sa-si produca suferinta si evita jocurile de noroc pentru ca exista sanse foarte mici sa castige. Am putea sa ne dam o astfel de parere dar realitatea ne-ar contrazice pentru fiecare presupunere. Oamenii continua sa aiba vicii chiar daca afla de posibilitatea mare de a-se imbolnavi, oamenii investesc in jocuri ani de zile desi sansa de a castiga este infima. Oare ce aritmetica stramba foloseste mintea omului de ii pare improbabil sa-l afecteze un efect negativ ce are loc cu o probabilitate de 30% dar ii pare mult mai sigur sa aiba noroc la o sansa de 0,01%? Raspunsul ar fi ca, referitor la actiunile sale,  omul isi asuma mai degraba efectele pozitive putin probabile ce se manifesta in viitorul apropiat decat efectele negative mult mai probabile ce se manifesta in viitorul indepartat.

Discutand despre asumare se releva un tablou care ciunteste ceva din imaginea idealizata a omului ca fiinta rationala si responsabila. Nu, din pacate omul nu e atat de rational si nici de responsabil pe cat ne-ar place sa credem. Dar, exista si un aspect pozitiv, vazand felul in care un om isi asuma consecintele actiunilor trecute sau isi construieste expectatiile fata de actiunile sale viitoare se poate spune ca avem deja un bun indicator asupra maturitatii gandirii sale. E mult sau e putin acest lucru? Raspunsul depinde de fiecare si se schimba odata cu schimbarea varstei mintii sale.

Treptele spiralei

Cat de mult se schimba lucrurile si cat de mult se schimba felul in care le privim? Unde este schimbarea, in afara sau inlauntrul omului? Un tanar spunea odata ca desi era la sfarsit de facultate i se parea ca are inca foarte multe de invatat iar acest lucru i se parea amuzant pentru ca tot el isi amintea ca la varsta de 17-18 ani avea convingerea ca stie tot ce are nevoie. Bun, si cum ajunge omul de la sentimentul „stiu tot” la sentimentul „uau, ce mare e lumea”? Chiar e posibil vreodata sa „stim tot”? Nu prea. Si atunci, de unde izvoraste acest sentiment subiectiv? Ce inseamna acel „tot”? In primul rand e destul de limpede ca „tot-ul” din mintea unui om nu prea are nimic de a face cu „tot-ul” obiectiv. E posibil ca omul sa aiba vreo specializare si sa stie mult in acel domeniu dar aceasta nu este suficient pentru ca orice fenomen poate avea nenumarate fatete el putand fi abordat cu ajutorul cunostintelor din mai multe domenii.

Daca omul nu stie tot, de ce uneori are aceasta impresie ? Pentru ca e mai putin preocupat de suma totala a cunostintelor si e mult mai preocupat de suma cunostintelor relevante. Undeva se aprinde un beculet in capul omului care ii spune ca deja stie cam tot ce este important intr-un domeniu si chiar daca ar mai fi ceva zone pe care nu le-a acoperit acelea nu sunt asa importante si se poate dispensa de ele sau cel putin le mai poate neglija o vreme. Ca urmare impresia subiectiva ca stie tot se bazeaza pe impresia subiectiva ca stie toate aspectele relevante pentru un anumit domeniu, situatie. Si la aceasta convingere cum se ajunge? Prin abilitatea de a explica si controla. Daca un om are suficiente cunostinte pentru a-si explica satisfacator o anumita realitate ori rezultat poate avea impresia ca a inteles esenta problemei. Daca cumva, prin intermediul cunostintelor detinute mai poate si controla, influenta, o anumita realitate ori rezultat atunci deja poate avea impresia ca este un fel de guru in respectivul domeniu.

In mod aparent paradoxal, cu cat domeniul vizat e mai mic si explicatia e mai vaga cu atat mai repede omul poate avea convingerea ca e o autoritate in respectivul domeniu. Ca exemplu frecvent, e suficient sa urmarim o parte din omuletii din showbiz, sport sau media care in interviuri debiteaza bolovanii cu pretentii de pietre filosofale. La fel e si nea Ilie fost la scularie, astazi paznic cu juma de norma; dupa un pahar de vorba aflam care este in opinia sa axis mundi si de unde ni se trag toate.

Ce poate fisura aceast gen de convingere subiectiva? De obicei ni-se trage de la pierderea abilitatii de a explica sau nevoia de detalii. Si atunci care sunt posibilitatile ce se deschid? Ori omul isi simte limitele „teoriei” si prefera sa stea intre ele, ori omul iese in afara teoriei sale si incearca sa o imbunatateasca. Prima varianta e drum inchis asa ca nu merita dezbatuta prea mult. A doua varianta implica intrarea omului intr-un proces de crestere.

Cum vizualizam cresterea? Sunt cateva imagini aproape standard: linia dreapta ascendenta ce pleaca din partea stanga jos a graficului si tinde catre infinit in partea dreapta sus a graficului, mai avem spirala care incepe undeva jos si se tot ridica, si mai este si imaginea treptelor care este de fapt o variatie de la prima varianta. Aha, deci asa creste si omul, continuu si constant. Poate ca se mai intampla si asa dar acestea sunt mai degraba exceptii. Cel mai adesea omul evolueaza intr-o ciclicitate de pasi cantitativi si calitativi. Adica exista niste perioade cantitative in care se acumuleaza informatii iar apoi urmeaza pasul calitativ, momentul cand se formuleaza concluzia. Apoi din nou urmeaza o perioada de acumulare si apoi o noua „luminare”. Modelul aduce cu imaginea dezvoltarii in trepte dar exista si cateva mentiuni. Modelul treptelor uita sa ne spuna ca nu toti oamenii parcurg un numar egal de trepte in viata si acelasi model uita sa ne spuna ca in viata reala treptele mai merg si in jos nu doar in sus.

Cum recunoastem un om care strabate o perioada de acumulari si face saltul calitativ? Prin abilitatea de a formula o interpretare mai buna si mai profunda a diverselor fenomene. Cum recunoastem un om blocat intr-o anumita treapta cantitativa si incapabil sa faca saltul calitativ? Prin prezenta sindromului „mai mult si mai mare”. Sunt oameni care isi aduc in preajma lor cantitati mai mari (si de obicei tot mai scumpe) din acelasi fel de lucruri, haine, bijuterii, masini, case, etc. Cum recunoastem un om care are o perioada de involutie? Prin prezenta starilor afective negative, frustrare, agresivitate, si tendinta de abordari mai simpliste. Desi unele variante par mai rozulii ca celalalte, omul are nevoie de toate trei pentru a putea dobandi o intelegere mai corecta a cuvantului „stiu” si in plus, nici o varianta nu e definitiva, toate sunt doar pasi intr-o transformare continua.

Majoratul mintii

Un grupulet sta langa un televizor unde se da o stire cum ca o juna de aproape 18 anisori e indragostita lulea de un domn de vreo 40 de ani. Fiind genul de stiri date ca sa creasca audienta e normal ca a facut priza si la o parte din cei care au auzit-o in acel grup. Apar unele voci revoltate, altele mai detasate sau chiar indiferente.

Care era dilema? Revoltatii acuzau in primul rand diferenta de varsta. De ce umbla un om in toata firea cu o copila? Fiecare ar trebui sa aiba relatii cu cei cam de varsta lui. E drept ca modelul cultural romanesc actual considera acceptabile relatiile cand membrii unui cuplu au varste apropiate dar nu e chiar o regula sa se intample asa. In cazul in care diferenta dintre parteneri e mai mare de 20 de ani se considera mult mai problematic daca un partener e foarte tanar dar, daca ambii parteneri sunt trecuti de 30 sau chiar 50 de ani diferenta de varsta devine aproape nerelevanta si societatea accepta mult mai usor astfel de cupluri.

De ce diferenta de varsta pana la urma e un criteriu relativ? Revoltatii din grupuletul nostru aveau raspunsul si il formulau sub forma unei intrebari retorice: „Ce stie copila aia?!?”. Din felul in care se punea intrebarea puteam sa ne dam seama ca tanara era vazuta ca o victima, ca o persoana care avea mai putine cunostinte despre viata si ca urmare judecata ei fiind mai precara domnul ar fi trebuit „sa aiba minte in cap” si sa nu permita relatiei sa evolueze.

Pana la urma despre ce vorbim? Despre obiceiuri culturale? Despre diferenta de varsta intre doi parteneri? Despre volumul de cunostinte referitoare la viata? Sunt avute si acestea in vedere dar miezul problemei il reprezinta supozitiile referitoare la capacitatea de a discerne a celor implicati. Un om tanar este asociat cu o capacitate scazuta de a discerne iar un om adult sau varstnic este asociat cu o mai buna capacitate de discernamant. Uitandu-ne la acelasi gen de stiri si vazand peripetiile si boacanele unor oameni trecuti bine de prima tinerete ne cam ia indoiala ca o varsta mai inaintata ar garanta in mod obligatoriu un discernamant imbunatatit.

Vazand lucrurile prin aceasta prisma nu putem fi siguri pentru fiecare caz particular in parte daca intr-un cuplu cu o diferenta de 20 de ani partenerul tanar are o capacitate de discernamant mai buna sau mai scazuta decat partenerul mai varstnic. Gandindu-ne la o alta situatie, vedem cum judecata oamenilor se schimba. Domnisoara e tot de vreo 18 anisori dar nu are o relatie cu un domn de 40 de ani ci cu un domn ceva mai instarit (vaduv, divortat sau plictisit de sotie) de vreo 70-80 de ani. Aceleasi voci revoltate acum pot acuza tanara de interes material si pe domnul de semne de dementa. Adica, ea nu mai e perceputa ca victima ci ca „agresor”. Ea stie ce face, el saracul e cam dus cu pluta. Ca urmare, in aceasta situatie tindem sa consideram ca discernamantul ei e mai bun decat al lui.

De ce exista aceste schimbari de opinii? Pentru ca, conceptul de discernamant este definit vag si general. Fiind o notiune mai greu de cuantificat, oamenii nu poseda o definitie clara si se bazeaza mai mult pe interpretari intuitive ale unor situatii de viata. Fiecare interpreteaza capacitatea de discernamant prin prisma unor cunostinte si intamplari de viata personale astfel ca e greu de avut un punct comun pentru toata lumea.

Desi e un concept vag si oamenii sunt marcati de subiectivitate cand vorbesc de el totusi el este foarte important pentru societate. E atat de important incat s-a stabilit si varsta cand omul are deplin discernamant: 18 ani. Conform legii odata cu implinirea acestei varste, si nici macar o zi mai devreme sau mai tarziu, omul dobandeste discernamant pentru toate aspectele vietii sale. Subit e perfect capabil sa isi aleaga un partener de viata, e considerat responsabil sa conduca o masina sau sa detina o arma letala, e considerat competent sa munceasca si sa voteze sau sa participe la viata politica.

Deci chiar asa simplu stau lucrurile, dupa cheful de majorat, noapte tarziu, zana buna vine si ne face adulti responsabili dotati cu deplin discernamant fata de noi insine si fata de altii. Parca cam suna a gluma. Vazand statisticile accidentelor de la politia rutiera si grosul accidentelor mortale cauzate de soferi cu varsta sub 30 de ani incepem sa ne indoim ca acesti soferi reusesc sa discearna intotdeauna cum e mai bine sa isi conduca masina. Urmarind tot  statisticile vedem ca  aproape jumatate dintre mariajele incheiate inainte de varsta de 25 de ani se termina cu divort. De asemenea, nu e mare noutate ca miscarile extremiste sunt mult mai populare intre tineri decat intre varstnici.

Tabloul nu e chiar asa roz. Pana la urma despre ce fel de discernamant vorbeste legea la varsta de 18 ani? Este  ceva real? Nici pe departe. Legea vorbeste de un discernamant ipotetic. Insa, vorbeste si de ceva sigur, de responsabilitati. La 18 ani nu avem in mod obligatoriu discernamantul pentru ceea ce facem dar, societatea ne incarca cu responsabilitatea deplina pentru actele noastre.

Cautarile adolescentei

Tineretea ca vreme a cautarilor. Tineretea ca vreme a trecerii de la idealismul adolescent la pragmatismul adult. Tineretea ca perioada de auto-definire intr-un univers de posibilitati. Tineretea poate fi vazuta in multe feluri.

De ani buni adolescenta/tineretea este o privita ca o perioada plina de trairi intense, revendicari, non-conformism, revolta, etc. A fost intotdeauna asa? E peste tot la fel? Raspunsul e negativ pentru ambele intrebari. Acest gen de tinerete „suparata” e o manifestare relativ nou aparuta.  S-au schimbat cumva tinerii sau s-a schimbat mediul in care se maturizeaza? Tinerii sunt la fel, au aceleasi intrebari si nevoi, dar mediul din jurul lor s-a schimbat foarte mult.  Tinerii de azi ajung altfel de adulti decat in trecut? Nu, vor  intra in acelas fel de categorii, vor fi meseriasi, functionari, artisti, preocupati sa-si plateasca facturile, sa aiba o casa si masini, sa dea un rost mai bun copiilor lor, sa guste ceva din bucuriile cotidiene. E drept ca la unii atitudinea adulta poate veni mai tarziu fiind pierduti in nesfarsite forme de educare si lipsindu-le feed-back-ul realitatii dar, oricum acestia sunt o minoritate care revine la trend-ul majoritatii in cele din urma.

Daca sunt la fel ca si copii si ajung la fel ca si adulti, totusi, ce ii face pe tinerii de azi sa se comporte diferit fata de cei de acum cateva generatii? Probabil cea mai evidenta cauza este in aria comunicarii. In mod traditional familia beneficia de doua generatii de adulti inruditi (parinti si bunici), acum beneficiaza, cel mai adesea, doar partial de o generatie de adulti inruditi (parintii) care sunt supliniti de o categorie de adulti profesionisti (diverse tipuri de educatori/ingrijitori). In mod traditional copilul asista si participa la majoritatea activitatilor din familie, acum participa mult mai putin pentru ca are o serie de activitati extrafamiliale. In mod traditional informatia ii era livrata de catre adulti, in prezent informatia este livrata in mare parte si de cei de varsta juniorului.

Cum s-a ajuns aici? Cauzele sunt foarte indepartate, industrializarea si explozia informationala.  Nu mergem prea departe cu aceste cauze? Da de unde, chiar de la ele ni se trage. Industrializarea a facut ca oamenii sa migreze din locurile de bastina. Odata cu aceasta familia cu doua generatii de adulti a inceput sa dispara, pentru ca bunicii au ramas pe undeva la tara sau in alt oras iar adultii s-au mutat impreuna cu copii lor acolo unde erau oportunitati de angajare. Industrializarea a cerut oameni educati, asa ca lumea a inceput sa faca scoala. Scoala a dus la emancipare si ulterior la emanciparea femeii. Femeia a dorit si ea sa aiba educatie si serviciu. La inceputul industrializarii barbatii lucrau prin fabrici iar sotiile era in mare parte casnice avand grija de copii, in prezent in multe familii ambii parinti au servicii. Uneori familiile mai apeleaza la bunici dar deoarece acestia pot fi prea departe au prosperat educatorii/ingrijitorii profesionisti care suplinesc partial absenta parintilor. Dar nu toate familiile isi permit sa plateasca astfel de profesioniti asa ca au aparut copii cu cheile legate de gat care sunt mult mai putin timp in contact cu parintii si mult mai mult timp in contact cu tineri de varsta lor.  In plus explozia informationala si tehnologica a mai marit si ea distanta dintre tineri si parinti; oricat s-ar fi straduit parintii nu mai prea au timp sa inteleaga si sa se familiarizeze cu noile gadget-uri sau instrumente online folosite de copii lor.  Comunicarea intre generatii a scazut cantitativ si calitativ, fiecare generatie avand deja un univers propriu de preocupari.

Ce s-a pierdut? Comunicarea autentica. Parintii is vad copii prin prisma rezultatelor scolare, copii nu inteleg slujba parintilor. Copii nu inteleg nici de ce parintii trebuie sa lipseasca atat de mult si uneori nici cadourile primite ca si compensare. Atat parintii cat si copii, acum fac mai mult si mai multe dar din perspectiva acestei comunicari autentice acestea nu inseamna mare lucru. Copii au trairi si intrebari pe care nu le mai discuta cu parintii si nu le ramane decat sa caute raspunsul la cei de varsta lor. Aceasta absenta (ca si partener de dialog) a parintilor poate lasa pe cei tineri cu multe nelamuriri care ii fac sa fie uneori introvertiti sau alteori revendicativi. Nu ei sunt diferiti ci societatea e diferita; pana la urma tinerii sunt doar niste victime ale unui sistem social care a avansat prea rapid si nu a gasit inca remedii la toate efectele secundare cauzate de dezvoltarea sa.