Putinatatea cunoasterii

Ce putin cunoastem despre cunoastere. Avem o multime de termeni si clasificari care lamuresc unele aspecte dar multe altele raman doar niste cutiute in care stim ce intra, vedem ce iese dar nu intelegem procesele care au loc, cum functioneaza ele si care ar fi substratul biologic al acestora.

Atitudinea comuna presupune ca in general cunoasterea este usor de definit. De asemenea se traieste cu impresia ca in prezent cunoasterea este foarte avansata. Este un pic de adevar in ambele propozitii. Cel mai usor definim ceva prin sinonimul sau si problema pare rezolvata. Ce este a cunoaste? Este a sti. Raspunsul e corect. Si ce este a sti? De aici problema intra in detalii mai putin clare.

Filosofia a dezvoltat o intreaga ramura pentru studiul cunoasterii. Aceasta ramura, epistemologia, se straduieste sa raspunda la mai multe intrebari: ce este cunoasterea? cum se ajunge la cunoastere? ce cunosc oamenii? cum constientizam ceea ce cunoastem? Pentru lista de intrebari sa zicem ca exista un oarecare acord dar raspunsurile la ele sunt dintre cele mai diverse. De ce? Pentru ca diferite curente de gandire au dat diferite explicatii dar inca nu s-a putut demonstra  care ar fi cea corecta. Se face apel la concepte abstracte ca adevar, convingere, ratiune care, desi par convingatoare la randul lor sunt la fel greu de definit si de cuantificat. Oare rezulta cunoasterea doar din experienta, oare o exista si cunoastere apriorica? Multe variante de raspuns, putine certitudini. Pana la urma, citind diverse astfel de teorii omul cam tinde sa dea dreptate scepticilor: cunoasterea umana este limitata.

Filosofic e greu sa lamurim cum sta treaba cu cunoasterea. Poate reusim sa intelegem cum are loc cunoasterea din punct de vedere biologic. Din pacate nici in domeniul acesta nu se stiu prea multe. In general nu mai prea exista dubii ca organul principal al cunoasterii este creierul dar ce se intampla exact acolo e o alta enigma. In ultimii ani s-au facut descoperiri interesante dar dincolo de o localizare aproximativa a diverselor functii inca sunt multe de descoperit. De exemplu cunoasterea nu poate avea loc fara memorie si inca nu e sigur unde ar fi localizata, daca e intr-un loc sau in mai multe, sau cum se realizeaza memorarea informatiilor. La fel de cetoasa este si intelegerea felului in care se dezvolta limbajul, cum au loc operatiile de analiza sau sinteza, cum se iau deciziile, cum se formeaza convingerile, etc. Pana la urma ce cunoastem?

Am putea avea impresia ca poate inca nu stim totul despre stiintele legate de cunoasterea omului sau a viului in general dar lucrurile stau mult mai bine in celelalte stiinte. Multitudinea de detalii tehnice prezente in viata de zi cu zi poate induce in eroare. E adevarat se stiu multe, exista multe aplicatii ale unor fenomene fizice dar mecanismul fenomenelor este doar presupus  si nu cunoscut. Se cunosc proprietatile si aplicatiile gravitatiei dar inca nu e limpede cum are loc… Cand se trece putin sub suprafata lucrurilor ceea ce este perceput ca si cunoastere solida face loc la supozitii.

Odata de mult un domn de bine cu multe titluri academice dar mai putina onestitate stiintifica afirma cu tarie in public: „Astazi suntem la jumatatea drumului spre cunoasterea totala in domeniul nostru”. Ce spunea chiar dadea impresia de coerenta. Toata lumea pricepe cuvintele „astazi”, „jumatate”, „total”, „domeniu”. Utilizand logica bunului simt se poate face un calcul aproximativ. Respectiva disciplina a aparut acum o suta de ani iar acum suntem la jumatate. Apoi facem o supozitie si consideram ca progresul cunoasterii va mentine acelasi ritm ca si pana acum. Si, terminam calculul spunand ca respectiva disciplina va ajunge la apogeul cunoasterii in urmatoarea suta de ani. Simplu si clar. Aritmetica de clasa a doua. Lumea se simte bine, se rontaie fursecuri, se impart felicitari pentru cei merituosi, se fac planuri de viitor. Undeva intre ei sta si scepticul caruia ii vine sa strice cheful la toata lumea cu  o intrebare de bun simt. Cum putem sti care este jumatatea unui drum daca inca nimeni nu l-a parcurs pana la capat?

Nu avem acest raspuns. Doar ca, atunci cand vine vorba de cunoastere, unii oameni au atat de multa nevoie de certitudini incat le creaza chiar si acolo unde nu sunt.

Treptele spiralei

Cat de mult se schimba lucrurile si cat de mult se schimba felul in care le privim? Unde este schimbarea, in afara sau inlauntrul omului? Un tanar spunea odata ca desi era la sfarsit de facultate i se parea ca are inca foarte multe de invatat iar acest lucru i se parea amuzant pentru ca tot el isi amintea ca la varsta de 17-18 ani avea convingerea ca stie tot ce are nevoie. Bun, si cum ajunge omul de la sentimentul „stiu tot” la sentimentul „uau, ce mare e lumea”? Chiar e posibil vreodata sa „stim tot”? Nu prea. Si atunci, de unde izvoraste acest sentiment subiectiv? Ce inseamna acel „tot”? In primul rand e destul de limpede ca „tot-ul” din mintea unui om nu prea are nimic de a face cu „tot-ul” obiectiv. E posibil ca omul sa aiba vreo specializare si sa stie mult in acel domeniu dar aceasta nu este suficient pentru ca orice fenomen poate avea nenumarate fatete el putand fi abordat cu ajutorul cunostintelor din mai multe domenii.

Daca omul nu stie tot, de ce uneori are aceasta impresie ? Pentru ca e mai putin preocupat de suma totala a cunostintelor si e mult mai preocupat de suma cunostintelor relevante. Undeva se aprinde un beculet in capul omului care ii spune ca deja stie cam tot ce este important intr-un domeniu si chiar daca ar mai fi ceva zone pe care nu le-a acoperit acelea nu sunt asa importante si se poate dispensa de ele sau cel putin le mai poate neglija o vreme. Ca urmare impresia subiectiva ca stie tot se bazeaza pe impresia subiectiva ca stie toate aspectele relevante pentru un anumit domeniu, situatie. Si la aceasta convingere cum se ajunge? Prin abilitatea de a explica si controla. Daca un om are suficiente cunostinte pentru a-si explica satisfacator o anumita realitate ori rezultat poate avea impresia ca a inteles esenta problemei. Daca cumva, prin intermediul cunostintelor detinute mai poate si controla, influenta, o anumita realitate ori rezultat atunci deja poate avea impresia ca este un fel de guru in respectivul domeniu.

In mod aparent paradoxal, cu cat domeniul vizat e mai mic si explicatia e mai vaga cu atat mai repede omul poate avea convingerea ca e o autoritate in respectivul domeniu. Ca exemplu frecvent, e suficient sa urmarim o parte din omuletii din showbiz, sport sau media care in interviuri debiteaza bolovanii cu pretentii de pietre filosofale. La fel e si nea Ilie fost la scularie, astazi paznic cu juma de norma; dupa un pahar de vorba aflam care este in opinia sa axis mundi si de unde ni se trag toate.

Ce poate fisura aceast gen de convingere subiectiva? De obicei ni-se trage de la pierderea abilitatii de a explica sau nevoia de detalii. Si atunci care sunt posibilitatile ce se deschid? Ori omul isi simte limitele „teoriei” si prefera sa stea intre ele, ori omul iese in afara teoriei sale si incearca sa o imbunatateasca. Prima varianta e drum inchis asa ca nu merita dezbatuta prea mult. A doua varianta implica intrarea omului intr-un proces de crestere.

Cum vizualizam cresterea? Sunt cateva imagini aproape standard: linia dreapta ascendenta ce pleaca din partea stanga jos a graficului si tinde catre infinit in partea dreapta sus a graficului, mai avem spirala care incepe undeva jos si se tot ridica, si mai este si imaginea treptelor care este de fapt o variatie de la prima varianta. Aha, deci asa creste si omul, continuu si constant. Poate ca se mai intampla si asa dar acestea sunt mai degraba exceptii. Cel mai adesea omul evolueaza intr-o ciclicitate de pasi cantitativi si calitativi. Adica exista niste perioade cantitative in care se acumuleaza informatii iar apoi urmeaza pasul calitativ, momentul cand se formuleaza concluzia. Apoi din nou urmeaza o perioada de acumulare si apoi o noua „luminare”. Modelul aduce cu imaginea dezvoltarii in trepte dar exista si cateva mentiuni. Modelul treptelor uita sa ne spuna ca nu toti oamenii parcurg un numar egal de trepte in viata si acelasi model uita sa ne spuna ca in viata reala treptele mai merg si in jos nu doar in sus.

Cum recunoastem un om care strabate o perioada de acumulari si face saltul calitativ? Prin abilitatea de a formula o interpretare mai buna si mai profunda a diverselor fenomene. Cum recunoastem un om blocat intr-o anumita treapta cantitativa si incapabil sa faca saltul calitativ? Prin prezenta sindromului „mai mult si mai mare”. Sunt oameni care isi aduc in preajma lor cantitati mai mari (si de obicei tot mai scumpe) din acelasi fel de lucruri, haine, bijuterii, masini, case, etc. Cum recunoastem un om care are o perioada de involutie? Prin prezenta starilor afective negative, frustrare, agresivitate, si tendinta de abordari mai simpliste. Desi unele variante par mai rozulii ca celalalte, omul are nevoie de toate trei pentru a putea dobandi o intelegere mai corecta a cuvantului „stiu” si in plus, nici o varianta nu e definitiva, toate sunt doar pasi intr-o transformare continua.