Bucuria fericirii

Ce ne trebuie sa fim fericiti? Ce e fericirea? Putem fi fericiti tot timpul? Citeam pe undeva niste impresii legate de fericire si de asocierea ei cu acoperirea nevoilor fiziologice. Putem fi fericiti daca mancam o inghetata? Putem fi fericiti daca dormim bine? Putem fi fericiti daca bem ceva? Unii oameni cred ca fericirea se poate obtine si prin astfel de activitati dar parca e mai greu de crezut. Sau, poate nu vorbim de acelasi fel de fericire.

Avem destul de multe cuvinte si expresii care ne ajuta sa ne exprimam starea de bine. Cel mai mult imi place expresia „stare de bine fiziologic”. Aceasta stare ar presupune ca suntem sanatosi si nu avem nici un disconfort, nu ne e foame, nu ne e sete, nu ne e somn, nu ne doare nimic, nu suntem obositi, nu avem nici o nevoie organica, nu ne e cald sau rece, nu ne simtim prea umezi sau prea uscati. E aceasta fericirea? Parca nu…

Dar organismul nostru manifesta multe nevoi ca sa functioneze bine si acestea ne induc o stare de agitatie, o nemultumire, diferite senzatii mai putin placute. Rezolvarea acestor nevoi ne aduce fericirea? Se poate intampla sa ne simtim foarte bine cand reusim sa acoperim o nevoie fiziologica presanta dar parca cuvantul satisfactie e mai potrivit pentru ca neplacerea e cauzata de anumite cauze concrete ce se manifesta destul de intens  iar satisfactia presupune inlaturarea sau rezolvarea lor. Satisfactia e mai punctuala, se refera cel mai des la rezolvarea unor aspecte mai usor de identificat.

Daca nu e vorba doar de aspecte fiziologice, ci si de altele, si nu exista nemultumiri majore  sau intense poate apare starea de multumire. E ca o stare de bine, de intensitate medie, ce se intinde pe mai mult timp. E ceva mai mult decat un raspuns la o problema punctuala fiziologica. Putem fi multumiti de altii, de noi, de cum s-au rezolvat diferite lucruri, de cum a decurs viata. E o stare asociata cu rezolvarea sau evitarea nemultumirilor o perioada mai lunga de timp.

Dar nu avem doar satisfactii si stari de multumire, avem si placeri si bucurii. Placerile sunt mai legate de simturi, bucuriile sunt mai legate de suflet. Placerea e ceva mai mult decat rezolvarea unei nevoi desi poate sa o includa. Placerea poate veni si cand nu se manifesta nici un fel de nevoie acuta ori intensa. Putem simti placerea unui desert chiar daca nu ne e foame. Spre deosebire de placere, bucuria reprezinta o anumita stare de multumire sufleteasca referitor la un anumit proiect, in legatura cu anumite expectante sau aspiratii proprii sau ale altora.  Suntem bucurosi ca luam un examen, suntem bucurosi ca unui prieten ii merge firma, suntem bucurosi ca plecam intr-un loc pe care voiam de mult sa il vizitam.

Toate aceste stari de bine acopera cam toate trairile comune pe care le avem in viata. De ce s-a mai inventat cuvantul fericire? Avem nevoie de el? Reprezinta el ceva mai mult decat toate celelalte? Da, e ceva mai mult. E o traire intensa legata de o anumita stare de beatitudine si extaz, e ceva care ne da un sentiment de implinire intr-un plan care poate cuprinde dar in acelasi timp transcede satisfactiile, multumirile, placerile ori bucuriile zilnice. Toate celelalte stari de bine stim cum sa le aducem in viata noastra dar nu e cazul fericirii. Omul nu stie cum sa se faca fericit, el poate doar intalni fericirea.

Anunțuri

Departarea indiferentei

Atat de mult se discuta despre sentimente, emotii, afecte. Oriunde ne intoarcem cineva vorbeste despre ce a simtit, despre impresiile traite, despre bucuriile sau tristetile avute undeva sau cu cineva. In toate aceste conversatii apare mereu in fundal o opozitie a doua tipuri de emotii, cele pozitive si cele negative.

Cele pozitive sunt descrise amplu si in culori vii, marcate de interjectii si gesturi largi. Ele sunt printesele trairilor, acele emotii pe care le place oricine si ar vrea sa ii fie aproape. Emotiile negative sunt zugravite in nuante terne sau intunecate fiind asociate cu o mimica posomorata sau agresiva. Analizand ambele emotii, viata pare un punct pe un continuum care are la un capat bucuriile si la celalalt supararile. Parca tot ce are de facut omul in viata este sa isi diminueze supararile si sa isi creasca bucuriile, neexistand nimic altceva in afara acestei zbateri.

Sunt aceste emotii chiar atat de diferite? Sigur ca sunt, toti stim ca opusul bucuriei este tristetea. Dar au ele si ceva in comun? Ar avea ceva, amandoua „coloreaza” diferite elemente reale sau imaginare intr-un anumit fel. De asemenea amandoua au o anumita intensitate, o anumita forta. Bucuria ne face sa cautam, sa aducem langa noi, lucrurile care ne inveselesc, supararea ne face sa ne indepartam de lucrurile ce ne indispun.

In plus, faptul ca poseda o anumita intensitate le si ajuta sa se transforme foarte rapid din una in cealalta. La prima vedere pare mai ciudat dar oricine isi poate aduce aminte de situatii in care pe fondul unei simpatii puternice fata de cineva, dupa aflarea unor informatii care ne demosntrau ca nu era de buna credinta, sa constatam o trecere foarte rapida catre un sentiment de antipatie sau chiar agresivitate. E ca si cum aceasi incarcatura care avea initial o sarcina pozitiva deodata devine negativa. Pe cat de mult am apreciat un om tot atat de mult il putem displace.

Desi cele doua par a nu putea coexista, nu sunt rare situatiile cand oamenii manifesta ambele tipuri de emotii fata de cineva sau ceva. Aceasta stare emotiva mixta rezulta din faptul ca putem aprecia si dezaproba aspecte diferite ale aceluias om. Daca intensitatea emotiilor este mica coexistenta lor fata de aceasi persoana nu ne da foarte mari batai de cap. Insa, daca intensitatea lor e foarte mare, cand vorbim de dragoste si ura pentru acelasi om, chiar avem o problema si toata viata noastra e cam data peste cap.

Se poate cumva sa scapam de acest cerc vicios al bucuriilor si intristarilor? Mai este ceva dincolo ele? Ar fi ceva. Si nu este chiar dincolo de ele ci, chiar intre ele. Este lipsa incarcaturii afective, este lipsa emotiei, mai comun numita indiferenta. Daca avem la o extrema cele mai puternice trairi pozitive si la cealalta extrema cele mai puternice trairi negative cu cat ne apropiem de punctul central dintre ele cu atat intensitatea lor este mai scazuta pana cand ajungem exact la mijloc unde este indiferenta. Grafic lucrurile arata bine dar nu intotdeauna exista o trecere graduala de la o extrema la alta. In cazul dezamagirilor reflexul este de a inlocui aprecierea cu ura aproape instantaneu. Iar cei ambivalenti, se comporta ca un pendul ce merge permanent dintr-o parte in cealalta fara a-si putea diminua intensitatea emotiilor.

Poate ca indiferenta pare un cuvant urat dar ea isi are rolul ei. Atunci cand vrem sa scoatem ceva din mintea noastra, respingerea nu e cea mai buna alegere. Pare ca ne ajuta dar, din cauza intensitatii pe care o poseda in mod intrinsec vom fi tot timpul „aproape” de obiectul respins inducandu-ne o stare de tensiune ce ne poate obosi. Pe de alta parte, indiferenta prin lipsa oricarei incarcaturi afective, chiar poate ajuta. Odata adus un element in zona indiferentei mintea noastra se poate detasa de el. Scotand valentele pozitive sau negative  putem sa ne departam putin si sa avem o imagine mai de ansamblu, intelegand mai bine valoarea elementului la care ne raportam dar si aparitia bucuriilor sau tristetilor noastre.