Legea

Sunt atea expresii care redau importanta sau puterea legii: „legea e lege”, „unde-i lege nu-i tocmeala”, „bratul lung al legii”, „mana grea a legii”, etc., parca legea ar fi un fel de sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor sau ceva vietate care n-are alta treaba decat sa isi bage nasul in treburile oamenilor.

Destul de demult oamenii au facut o distinctie simpla: legi divine si legi omenesti. Nu vom intra in detalii asa ca nu vom aminti de legile diferitelor stiinte, legile fizicii, matematicii si multe altele.

Cele divine se sustine ca sunt date de personaje supraumane care au hotarat ce e mai bine pentru oameni. In principiu prin aplicarea lor se incearca mentinerea unei anumite moralitati a societati umane. Unele religii au seturi de legi mai simple altele mai complexe. Desi legile divine nu sunt subiect de negocier,e practica confirma ca au mai existat si exceptii si nu au fost tot timpul aplicate la fel de strict sau exact la fel. Alteori s-au creat alte ritualuri care au avut tocmai rolul de a gasi un compromis intre exigenta stricta a unor legi divine si natura pacatoasa a omului.

Legile omenesti sunt date de oameni pentru oameni. E adevarat ca unii oameni se confundau cu zeii si aveau impresia ca si legile lor vor fi vesnice dar nici o lege a nici unui om nu a tinut mai mult decat regatul sau imperiul sau. Iar aceasta, era inca o varianta optimista pentru ca adesea legile se schimbau odata cu schimbarea conducatorilor ori chiar mai devreme.

Dar care e rostul legii? Sa impuna un model moral?  Sa impuna o anumita ordine? Sa faca dreptate? E un pic de adevar in toate acestea. Si atunci ce putem presupune, ca existenta legilor pleaca de la o realitate trista? Omul e amoral/imoral, impulsiv si egoist? Istoria ne arata ca omul are toate aceste lipsuri sau defecte. La fel de adevarat este insa ca nu toti oamenii sunt niste infractori si ca multi isi recunosc greseala sau prefera intelegeri amiabile decat sa spere ca va fenta legea cu un avocat orientat si va scapa nepedepsit sau cu o pedeapsa minora. Desi astfel de oameni exista e greu de dovedit ca asa a fost natura lor din nastere sau ca ei au fost influentati de regulile familiei, comunitatii, societatii in care au trait iar dupa un timp doar le-au inoculat in felul lor de a fi. Varianta a doua e mult mai credibila. Probabil ca ar exista si exceptii dar adevarul este ca in lipsa influentei regulilor de care se ciocnesc inca dinainte de a putea vorbi, marea majoritatea a oamenilor ar fi mai putin civilizati.

Deci legea ne spune ce e bine si rau, aduce ordine, face omul sa isi depaseasca instinctele si egoismul, impaca oameni cand nu se inteleg sau aduce dreptatea acolo unde ea a fost incalcata. Dar reversul nu e oare posibil? Legea sa incurce diferentierea binelui de rau, sa apere instinctele si egoismul unora, sa intareasca faradelegea si sa stinga orice sansa la dreptate? Din pacate de foarte multe ori s-au intamplat si inca se intampla si astfel de lucruri. In astfel de situatii omul incepe sa vorbeasca de legi drepte si legi nedrepte. Dar daca legea e cea care spune ce e bine si rau ce alta resursa are omul la indemana pentru a putea cantari legea? Am putea sa ne gandim ca judecata este cea care ajuta omul in astfel de situatii. Judecacta insa este doar un instrument care ia in calcul mai multe informatii si incearca sa ajunga la o concluzie coerenta. Daca informatiile sunt gresite si rezultatul judecatii este gresit. Si atunci ce altceva mai are omul la indemana? Este simtul comun. De unii e numit judecata naturala si e vazuta ca o  forma neelaborata de filosofie.

Si cum face simtul comun de judeca o lege ca buna sau rea? Prin raportarea la nevoile si elementele primare ale omului si lumii. Legile sunt constructe complexe care de multe ori se bazeaza pe alte legi sau cunostinte abstracte. In acest proces de multiple elaborari se mai poate intampla ca legea sa uite ca trebuie sa fie in concordanta cu natura oamenilor si a lucrurilor. Legea poate fi un minunat edificiu de rationamente dar din pacate poate sa nu aiba nimic de a face cu realitatea. Unele legi au incercat sa faca omul lipsit de vicii. Nu au reusit sa faca omul perfect dar in schimb au reusit sa faca viciile sa se ascunda mai bine sau sa le creasca pretul. Alte legi scot vinovatii de dupa gratii nu pentru ca ar fi nevinovati ci pe baza unor vicii procedurale. E adevarat ca astfel de legi pot albi cazierul unui delicvent dar niciodata nu il vor putea albi in fata victimelor sale sau a altor oameni.

Exista insa o mica problema. Simtul comun nu e lege. Simtul comun nu poate aduce dreptatea. Insa, e drept ca legile care incalca grav sau mult timp simtul comun ajung pana la urma sa fie schimbate. De ce are loc aceasta? Pentru ca se intampla ca unii oameni sa greseasca cateodata si se intampla si ca unii oameni sa greseaca tot timpul, se intampla chiar si ca toti oamenii sa greseasca cateodata dar nu se intampla ca toti oamenii sa greseasca intotdeauna. Mai devreme sau mai tarziu cei multi se lumineaza si readuc legea la matca ei fireasca aproape de natura omului si a lucrurilor.

Anunțuri

Majoratul mintii

Un grupulet sta langa un televizor unde se da o stire cum ca o juna de aproape 18 anisori e indragostita lulea de un domn de vreo 40 de ani. Fiind genul de stiri date ca sa creasca audienta e normal ca a facut priza si la o parte din cei care au auzit-o in acel grup. Apar unele voci revoltate, altele mai detasate sau chiar indiferente.

Care era dilema? Revoltatii acuzau in primul rand diferenta de varsta. De ce umbla un om in toata firea cu o copila? Fiecare ar trebui sa aiba relatii cu cei cam de varsta lui. E drept ca modelul cultural romanesc actual considera acceptabile relatiile cand membrii unui cuplu au varste apropiate dar nu e chiar o regula sa se intample asa. In cazul in care diferenta dintre parteneri e mai mare de 20 de ani se considera mult mai problematic daca un partener e foarte tanar dar, daca ambii parteneri sunt trecuti de 30 sau chiar 50 de ani diferenta de varsta devine aproape nerelevanta si societatea accepta mult mai usor astfel de cupluri.

De ce diferenta de varsta pana la urma e un criteriu relativ? Revoltatii din grupuletul nostru aveau raspunsul si il formulau sub forma unei intrebari retorice: „Ce stie copila aia?!?”. Din felul in care se punea intrebarea puteam sa ne dam seama ca tanara era vazuta ca o victima, ca o persoana care avea mai putine cunostinte despre viata si ca urmare judecata ei fiind mai precara domnul ar fi trebuit „sa aiba minte in cap” si sa nu permita relatiei sa evolueze.

Pana la urma despre ce vorbim? Despre obiceiuri culturale? Despre diferenta de varsta intre doi parteneri? Despre volumul de cunostinte referitoare la viata? Sunt avute si acestea in vedere dar miezul problemei il reprezinta supozitiile referitoare la capacitatea de a discerne a celor implicati. Un om tanar este asociat cu o capacitate scazuta de a discerne iar un om adult sau varstnic este asociat cu o mai buna capacitate de discernamant. Uitandu-ne la acelasi gen de stiri si vazand peripetiile si boacanele unor oameni trecuti bine de prima tinerete ne cam ia indoiala ca o varsta mai inaintata ar garanta in mod obligatoriu un discernamant imbunatatit.

Vazand lucrurile prin aceasta prisma nu putem fi siguri pentru fiecare caz particular in parte daca intr-un cuplu cu o diferenta de 20 de ani partenerul tanar are o capacitate de discernamant mai buna sau mai scazuta decat partenerul mai varstnic. Gandindu-ne la o alta situatie, vedem cum judecata oamenilor se schimba. Domnisoara e tot de vreo 18 anisori dar nu are o relatie cu un domn de 40 de ani ci cu un domn ceva mai instarit (vaduv, divortat sau plictisit de sotie) de vreo 70-80 de ani. Aceleasi voci revoltate acum pot acuza tanara de interes material si pe domnul de semne de dementa. Adica, ea nu mai e perceputa ca victima ci ca „agresor”. Ea stie ce face, el saracul e cam dus cu pluta. Ca urmare, in aceasta situatie tindem sa consideram ca discernamantul ei e mai bun decat al lui.

De ce exista aceste schimbari de opinii? Pentru ca, conceptul de discernamant este definit vag si general. Fiind o notiune mai greu de cuantificat, oamenii nu poseda o definitie clara si se bazeaza mai mult pe interpretari intuitive ale unor situatii de viata. Fiecare interpreteaza capacitatea de discernamant prin prisma unor cunostinte si intamplari de viata personale astfel ca e greu de avut un punct comun pentru toata lumea.

Desi e un concept vag si oamenii sunt marcati de subiectivitate cand vorbesc de el totusi el este foarte important pentru societate. E atat de important incat s-a stabilit si varsta cand omul are deplin discernamant: 18 ani. Conform legii odata cu implinirea acestei varste, si nici macar o zi mai devreme sau mai tarziu, omul dobandeste discernamant pentru toate aspectele vietii sale. Subit e perfect capabil sa isi aleaga un partener de viata, e considerat responsabil sa conduca o masina sau sa detina o arma letala, e considerat competent sa munceasca si sa voteze sau sa participe la viata politica.

Deci chiar asa simplu stau lucrurile, dupa cheful de majorat, noapte tarziu, zana buna vine si ne face adulti responsabili dotati cu deplin discernamant fata de noi insine si fata de altii. Parca cam suna a gluma. Vazand statisticile accidentelor de la politia rutiera si grosul accidentelor mortale cauzate de soferi cu varsta sub 30 de ani incepem sa ne indoim ca acesti soferi reusesc sa discearna intotdeauna cum e mai bine sa isi conduca masina. Urmarind tot  statisticile vedem ca  aproape jumatate dintre mariajele incheiate inainte de varsta de 25 de ani se termina cu divort. De asemenea, nu e mare noutate ca miscarile extremiste sunt mult mai populare intre tineri decat intre varstnici.

Tabloul nu e chiar asa roz. Pana la urma despre ce fel de discernamant vorbeste legea la varsta de 18 ani? Este  ceva real? Nici pe departe. Legea vorbeste de un discernamant ipotetic. Insa, vorbeste si de ceva sigur, de responsabilitati. La 18 ani nu avem in mod obligatoriu discernamantul pentru ceea ce facem dar, societatea ne incarca cu responsabilitatea deplina pentru actele noastre.