Imperfectiunea ratiunii

Destui de multi dintre oameni au auzit de cugetarea percutanta a lui Francisco Goya: „somnul ratiunii naste monstri”. E scurta, se retine usor, da bine sa o spui in public. Si totusi, dincolo de prima impresie ce putem intelege din respectiva cugetare? Chiar merge ratiunea sa traga un pui de somn din cand in cand? Are ratiunea cosmaruri cand doarme? Parca nu prea merg aceste interpretari. E clar ca omul vorbea metaforic. Cugetarea se intelege mult mai bine daca luam in considerare, contextele cu care este asociata, razboaie, lupte nesfarsite, orice situatie de violenta colectiva in care conceptul de umanitate este desconsiderat.

Daca ne gandim la astfel de situatii atunci ne dam seama ca nu somnul ratiunii este de vina ci poate putinatatea ei. Putina in raport cu ce? Putina in raport cu instinctele si afectele. Cand instinctele si emotiile isi fac de cap cu noi e clar ca nu ne comportam prea rational. Dar, exista si situatii in care nu putem vorbi doar de o rabufnire de afectivitate primara. Deportarile, executiile in masa, epurarile etnice, condamnarile politice, sunt rareori evenimente care se desfasoara rapid. Ele au nevoie de planificare, de logistica.  Se stabilesc niste criterii sa ii deosebeasca pe cei rai de cei buni, se trimit suficienti oameni care  sa poata face separarea lor, e nevoie de arme ca cei considerati rai sa inteleaga ca trebuie sa se supuna, e nevoie de trenuri sa ii care sau de buldozere sa ii ingroape, daca cumva totusi ii suie in tren pe undeva trebuie sa le faca ceva lagare sau inchisori, apoi alte planificari si eforturi sa ii tina acolo ani de zile. E clar, nu e treaba usoara. Iar si mai clar este ca toate acestea nu pot fi facute fara folosirea capacitatii de a rationa. Deci, pana la urma Goya ne-a dus in eroare? Nu e vorba de somnul ratiunii ci de o ratiune buna versus o ratiune rea?

Ce ar putea sa conduca la o ratiune orientata spre scopuri negative? Ajungem iarasi la aspecte instinctive si afective. De obicei ura, xenofobia, invidia, lacomia amestecate cu ratiunea fac mixturi destul de nefericite. Rationamentele pot fi perfecte dar daca punctul lor de plecare, premisa, este contaminata de afecte negative o sa ne cam speriem de concluzia rationamentelor. Din nou am ajuns la concluzia ca afectivitatea nu e un lucru bun.

Solutia pare simpla. Interzicem afectivitatea si ne muncim sa o eradicam. In lumea pura a rationamentelor nu mai poate exista prea putina ratiune sau posibilitatea ca aceasta sa fie contaminata de afectivitate.  Sa fie chiar asa simplu? Din pacate nu. Un om complet lipsit de afectivitate poate analiza foarte obiectiv dar, in diverse situatii apare o problema, echivalenta solutiilor.

In plus, nu suntem suficient de puternici sa abordam obiectiv orice situatie umana. Aflam intr-o zi ca o persoana draga noua sufera de o boala care ii poate fi fatala. O analiza obiectiva ar putea releva faptul ca prin prisma raportului investitii/beneficii sa nu merite inceput un tratament. Omul are deja o varsta, deja sunt ani buni de cand nu mai e productiv, nu poate fi de folos celorlalti, doar consuma resurse, ca urmare existenta sa nu prezinta o utilitate obiectiva. Obiectiv asa o fi dar, afectivitatea ne spune cu totul altceva.

Solutiile nu ne sunt echivalente si nu ne permitem sa fim perfect obiectivi pentru ca avem o raportare afectiva, preferam unele solutii  altora. Atitudinea omului porneste de la ce ii place/displace.  In context real exista doar solutii imperfecte asociate cu efecte secundare diverse.  Cum alegem? De obicei o alegem pe cea care ni se pare ca ne aduce cele mai mari beneficii si cele mai suportabile efecte secundare.

Pana la urma vedem ca nu putem avea o lume perfect rationala; ne place sau nu trebuie sa lasam ceva loc si emotiilor. E drept ca emotiile de unele singure o cam iau pe brazda, e drept ca uneori mai pot trage si ratiunea dupa ele. Dar, la fel de adevarat e ca nu am putea suporta o lume perfect rationala.  La cum definim omul astazi, emotia si ratiunea sunt greu de separat. Ratiunea functioneaza ca un instrument de control, incercand permanent sa contracareze excesele afectelor dar, ratiunea este si un instrument de analiza care se analizeaza chiar si pe sine, intelegand-si limitele si cum se poate adapta. Pana la urma Goya stia el ce stia, desi excesul de ratiune poate dauna si nu strica daca mai inchide cate un ochi din cand in cand, totusi, daca merge la culcare riscam sa vedem afectele facandu-si de cap.

Subiectivitatea conflictului

Nu e un lucru neobisnuit sa vedem oamenii in situatii de conflict. Conflictele isi pot avea sursa in cateva arii: a resurselor, a valorilor, a controlului.

De multe ori se mentioneaza ca resursele insuficiente sunt sursa conflictelor. Dar nu numai lipsa resurselor e o problema, la fel de spinoasa este si distributia resurselor. Se poate intampla ca resurse sa fie suficiente dar prea multi oameni sa le doreasca cu ardoare in acelasi timp. Folosind un jargon modern putem spune ca in aceasta situatie e o problema  de organizare/logistica sau de comunicare.  Ce apare ca fiind relevant este ca nu doar lipsa fizica a resurselor poate duce la conflict ci si perceptia ca resursele sunt insuficiente.

In plus, aceasta insuficienta (obiectiva sau subiectiva) rezulta din raportul a trei variabile: totalul cunoscut al resurselor, estimarea consumului propriu si estimarea consumului celorlalti. Fiecare din aceste variabile poate fi contaminata de subiectivismul factorului uman: poate mai sunt resurse dar din varii motive nu le luam in calcul, avem retineri sa ne diminuam consumul propriu, avem impresia ca ceilalti consuma mai mult decat noi sau decat li se cuvine. Din aceste motive destule conflictele asa-zis economice se pot declansa  cu mult timp inainte ca resursele sa fie cu adevarat insuficiente.

Conflictele cauzate de valori rezulta din ciocnirea unor ideologii care dau definitii diferite  binelui si raului. Cu cat ideologiile sunt mai putin compatibile cu atat conflictul e mai puternic. Am putea fi inclinati sa credem ca acest fel de conflict ar fi inventie a secolului XX dar am gresi; ele exista de mii de ani, de cand oamenii au realizat ca nu cred toti in aceleasi lucruri. Daca cumva o populatie venera tocmai ceea ce era dispretuit intr-o alta populatie conflictul era doar o problema de proximitate si de timp. Cu cat erau mai apropiate fizic una de cealalta cu atat era mai rapida declansarea ostilitatilor.

De la ce pornesc conflictele ideologice? De la idei. De la felul in care prin idei sunt interpretate (ce sunt/ ce rol au) diverse elemente concrete cum ar fi, pamantul, soarele, apa, omul, etc. Aceste elemente au fost interpretate diferit iar interpretarile pot aparea ca fiind incompatibile. Ceea ce pare ca fiind normal pentru unii poate fi inacceptabil pentru ceilalti astfel ca si definirea „normalului” e tot o sursa de discordii.

Conflictele cauzate de nevoia de control apar in situatia in care anumite forte doresc sa se controleze reciproc sau cand mai multe forte doresc sa controleze simultan o terta parte. Nevoia de control poate avea cauze subiective (razbunare, egocentrism, patologia unor lideri, etc.) dar pot sa aiba si cauze economice sau ideologice.

Rareori conflictul are in vedere doar aspecte economice, ideologice sau nevoia de control. Ele apar in mod normal ca un conglomerat din care e mai greu de decelat care dintre parti s-a manifestat prima oara ori care e mai importanta. Desi aceste raspunsuri pot fi gasite, ele sunt mai putin relevante.  Facand o astfel de analiza, mult mai pregnant iese in evidenta ca exista foarte putina obiectivitate in declansarea si desfasurarea conflictelor.