Universul narativ

Ferice de cei care asociaza anii copilariei cu povesti repetate la nesfarsit de o voce blajina si rabdatoare. Indiferent ca povestile erau ascultate cu ochii mari asteptand deznodamanul unei noi peripetii ori cu ochii abia intredeschisi, asteptand doar sa mai afle inca odata ce a a facut eroul preferat inainte de a putea adormi, ele au creat o stare aproape magica. In astfel de momente, dimensiunile normale ale timpului si spatiului se dizolvau si se construia un spatiu efemer in care toate limitarile erau uitate iar copilul isi putea imagina orice.

De unde vin povestile? De departe, din negura timpurilor cand oamenii se straduiau sa isi impartaseasca experientele unii altora si sa inteleaga de unde vin  ploile, de ce rasare si apune soarele, de ce luna e mai mica si mai rece, ce sunt stelele si cum au ajuns pe cer, de unde provine apa, ce sunt valurile, de ce exista anotimpuri, de ce cresc plantele, ce este binele si raul,  si alte mii de astfel de lucruri. Povestile probabil ca au aparut odata cu limbajul si au evoluat initial ca modele explicative primitive pentru lucrurile si fenomenele cu care se intra in contact dar in acelasi timp ele au evoluat si din relatarile trairilor si actiunilor umane.

Ce relevanta mai au povestile pentru societatea contemporana sau cei trecuti de primii ani ai copilariei? Povestile cu zane si feti-frumosi nu mai functioneaza ca modele explicative dupa ce copilul depaseste o anumita varsta. Treptat societatea si scoala concentreaza oamenii spre aspecte mult mai stricte sau mai prozaice. Prin educatie se invata legile variatelor stiinte, se invata tot felul de formule, se ajunge la rationamente logice. Pe de alta parte odata cu maturizarea accentul cade pe alegeri academice sau profesionale iar ulterior oamenii se dedica aproape in totalitatea profesiei, familiei si achitarii facturilor. Mai e loc pe undeva de povesti?

Desi povestile de genul celor aflate in copilarie isi diminueaza prezenta dupa intrarea la scoala, ele nu dispar complet. Pentru o vreme zanele, cavalerii si capcaunii sunt inlocuiti cu personaje de desene animate prezentate intr-un context mai mult sau mai putin actualizat. Mai apoi jocurile video, cartile si filmele preiau stafeta si vor insoti omul mult timp.  Ce au comun toate acestea cu povestile copilariei? Sunt tot povesti. Limbajul este altul, personajele sunt altele, timpul de desfasurare este altul dar cel mai important lucru, structura povestii, este aceasi. Orice poveste buna are o introducere, o intriga, o parte de actiune si deznodamant. Povestea clasica are un deznodamant fericit sau unul din care se poate extrage o morala. Toate povestile cu priza la public respecta aceasta reteta.

Dar nu toata lumea urmareste mari filme sau citeste cele mai bune carti. Scapa ei cumva de sub influenta povestilor? Nici pe departe. Structura povestilor apare si in telenovele, si in povestile de succes prezentate in reviste glossy, si in barfa de zi cu zi facuta cu coatele pe gard sau pe masa de la bufet. Dupa cum se vede povestile  chiar plac si apar peste tot in viata oamenilor. Deoarece sunt atat de raspandite apare o intrebare: ce rol au povestile de sunt atat de folosite? In culturile primitive sau cele rurale traditionale ele sunt principala sursa de cunoastere si un mod de educatie, de identificare a unor modele sau comportamente apreciate ca pozitive sau negative de un anumit grup de oameni. In societatea moderna ele au mai putin rolul de sursa de cunoastere dar isi pastreaza toate celelalte roluri. Sunt suficiente aceste argumente pentru a explica popularitatea povestilor? Am putea raspunde afirmativ dar prea rar oamenii sunt impinsi de nevoia de cunoastere nemarginita sau de setea de a afla cum judeca un grup diferite modele de viata sau comportamente. Inseamna ca, popularitatea povestilor mai are un ingredient. Acela este atasamentul afectiv fata de ele. Oamenilor le plac povestile. Oare de ce se intampla aceasta? Dincolo de informatia adusa, povestile mai permit un lucru foarte important pentru sufletelul omului si anume, trairea secunda. Prin intermediul ei omul ce vede, citeste sau aude o poveste se identifica si transpune in pielea unui personaj cu care rezoneaza afectiv. De cate ori nu am vazut oameni care plang sau se umplu de satisfactie la vizionarea unui film, madame de altfel blajine care scrasnesc din dinti cand le sufera personajul favorit din telenovele, domni cu situatii mai modeste care au vise de marire cu ochii deschisi  citind povestea de succes a unui miliardar undeva intr-o revista cu pretentii de analiza economica sau, tineri revoltati care se identifica cu personaje non-conformiste ori revolutionare din diferite filme? Ohoho, e plin de ei. Si, cu putina bunavointa putem sa ne aducem aminte si de propria persoana in astfel de situatii.

Identificarea cu diferite personaje  spune insa chiar ceva mai mult despre oameni, da o idee despre valorile la care adera si povestea propriei vieti. Unora le pica bine rolul omului cinstit, altora le place genul „rapitor”, altii sunt rebeli de profesie, si lista mai poate continua cu alte genuri clasice destul de usor de recunoscut la oamenii din jurul nostru. Trairea secunda oferita prin intermediul a diverse personaje reale sau fictive inspira si intareste credinta in propria poveste. Omul se poate simti mangaiat, acceptat, razbunat, respectat sau implinit. Dincolo de dificultatile cotidiene, indiferent in ce forma apar, povestile intind fiecaruia o mana de ajutor si il duc in mod imaginar catre ceea ce viseaza. Cum ar putea fi refuzata o asemenea oferta?

Anunțuri