Frica

Cat de importanta este frica pentru oameni? De ce exista atatea cuvinte care au legatura cu ea, chiar nu ajungea cuvantul frica si trebuiau sa mai existe si multe altele precum, neliniste, teama, temere, spaima, groaza, teroare, panica, anxietate?

Frica e considerata una din emotiile primare ale oamenilor. Indiferent de rasa, cultura, educatie toti oamenii traiesc aceasta emotie.  Dat fiind faptul ca e regasita la toti oamenii da o idee asupra importantei ei in evolutia omului ca specie si ca individ.

Bun, e clar ca e importanta dar totusi, ce e frica? In general dictionarele dau definitii ale fricii utilizand sinonimele ei dar aceasta abordare nu spune prea multe despre natura, rostul si dinamica fricii. Pentru a explora aceste aspecte trebuie luata in calcul fiziologia ei. Frica se spune ca este o emotie dar, in plus, se identifica prin cateva semne fiziologice: batai accelerate ale inimii, dilatarea pupilelor, incordare musculara, camp vizual restrans. De ce sunt aceste semne fiziologice asociate cu frica? Pentru ca frica a aparut in asociere cu idea de pericol. Toate acele reactii fiziologice pe care le consideram componente ale fricii sunt de fapt masuri prin care organismul se pregateste sa faca fata unui pericol.  De unde stie organismul ce masuri sa ia in fata unui pericol? A invatat de-a lungul timpului, unii vorbesc de o evolutie la nivel de specie, altii vorbesc doar de o conditionare ce are loc in timpul vietii. Trebuie amintit ca frica, in manifestarea sa cea mai autentica, este aceea in care integritatea fizica este amenintata. Si ce poate face un organism care este pus in fata unui pericol, in fata riscului unei suferinte fizice? Prima oara, face si el ce stie mai bine: fuge sau lupta. Pentru oricare din aceste doua variante era nevoie sa pompeze mai mult sange catre muschi pentru a-i pregati pentru efort, sa lase sa intre mai multa lumina in ochi pentru a vedea mai bine pericolul, sa isi restranga si sa isi focuseze campul vizual pe elementul periculos si sa neglijeze alte elemente care nu sunt importante in acel context. Elementele fiziologice asociate cu frica sunt exact parghiile fiziologice care pun in alerta organismul si il pregatesc sa fuga sau sa lupte cu un pericol fizic. Dar ce se intampla cand pericolul pare imens iar fuga sau lupta nu mai prea sunt o solutie? Apare o a treia reactie, starea inerta, ce se manifesta ca o forma de paralizie in care omul nu se mai poate misca. Aceasta paralizie este insotita de stari modificate de constiinta si uneori poate fi urmata de amnezie partiala sau totala.

Dar ce are fuga si lupta cu starea de paralizie? Unii au speculat ca povestea cu „a face pe mortul” este un raspuns evolutiv; adica de-a lungul evolutiei, oamenii s-au prins ca atunci cand nu exista posibilitatea de a fugi si nu exista sanse de a indeparta pericolul prin lupta, uneori, a ramane intr-o postura inerta poate aduce salvarea. Ceva argumente exista in acest sens. Povestea cu „a face pe mortul” in fata ursilor e deja intrata in legendele multor locuri iar mai recent in zone de conflict s-a constatat ca au existat cazuri in care oamenii au scapat nevazuti de numerosii inamicii care ii cautau pentru ca au ramas nemiscati si nu au incercat sa fuga ori sa lupte. Dar, pentru ca exista si un „dar”, aceste exemple spun doar o parte a povestii. Uneori daca ursul e foarte nervos sau infometat poate sfarteca si pe cei care raman imobili si de multe ori cei care se ascundeau de inamici au fost gasiti. Astfel, desi uneori a ramane inert poate fi mai benefic decat a fugi sau a lupta, sursa acestei reactii trebuie cautata si altundeva. Raspunsul pe care il da fiziologia este mult mai coerent: in cazul unei amenintari, aceleasi substante (hormoni eliberati in conditii de stress si neurotransmitatori) care ajuta la mobilizarea organismului si la pregatirea reacftiei de fuga/lupta, daca depasesc un anumit nivel, conduc la o stare de imobilitate. De ce anume depinde „nivelul” acestor substante? Aici intervine partea subiectiva, de perceptia amenintarii. Cu cat un element este perceput ca fiind mai periculos cu atat se secreta mai multi hormoni si neurotransmitatori ca sa asigure reactia in fata pericolului. Oamenii percep amenintarile in mod diferit si, daca unii fug, pun mana pe matura sau raman impietriti in fata unui soricel alti oameni au aceste reactii doar in fata unor pericole mai mari. Dincolo insa de subiectivisme exista si doua aspecte mai obiective, varsta si experienta de viata. Astfel, copii (datorita imaturitatii cerebrale) in cazul unor sperieturi ajung mult mai repede la starea de impietrire decat adultii; de asemenea adultii care au experimentat multiple evenimente percepute ca terorizante sunt mai inclinati sa ajunga in aceasta stare de imobilitate si disociere mentala.

Cele de mai sus lamuresc in mare cam ce e frica, cam cum a evoluat ea si ce reactii presupune fata de un pericol fizic. Dar frica nu poate fi cauzata doar de pericole fizice. Omul se sperie si de o amenda, si de posibilitatea de a ramane somer si de eventualitatea cresterii preturilor precum si din multe alte motive care nu au o influenta negativa directa asupra integritatii fizice. Cum se ajunge aici? Prin conditionari si asocieri. Daca amarata de potaie pe care a testat-o Pavlov s-a prins ca exista o legatura intre aprinderea unui beculet, sunetul unui clopotel, primirea unui mic soc electric si alti stimuli atunci cu siguranta oamenii pot mai mult decat atat. Oamenii au capacitatea de a gandi si in general o folosesc pentru a cauta explicatii si a face asocieri. Prin aceste asocieri oamenii ajung sa se teama de foarte multe lucruri. Preturi mai mari inseamna de multe ori in mintea omului ca mancarea, caldura si medicamente vor fi limitate, iar acestea sunt asociate cu conditii precare de viata si chiar cu probleme de sanatate.

In plus, frica oamenilor nu se refera doar la integritatea sau binele fizic. Oamenii sufera si de frica de a se face de rusine, de a-si pierde statulul social, de a esua in diverse initiative, si multe altele.

Se pare ca omul are multe frici. Pentru a simplifica oarecum lucrurile trebuie amintit ca exista frici innascute si frici dobandite. Cele innascute au legatura cu instinctul de conservare si cuprind frica de inaltimi, frica reptile, frica de paianjeni, frica de apa, etc. Cele dobandite pot sa fie diverse deoarece prin asocieri si conditionari omul poate sa fie speriat de aproape orice. O alta clasificare utila este cea a fricii de elemente fizice si a fricii cauzata de alte elemente decat cele fizice. Insa, indiferent de sursa lor din punct de vedere fiziologic, frica foloseste acelasi mecanism. Odata ce e perceputa amenintarea, concreta sau mai putin concreta, obiectiva sau mai subiectiva, creierul elibereaza substantele care au ca rol pregatirea organismului de fuga/lupta. In conditiile ancestrale cand omul se intalnea cu ursul in padure, respectivele reactii erau perfect adaptate pentru ca omul putea fugi de urs sau lupta cu el dar in conditiile vietii moderne in care, sa zicem, omul e speriat de perspectiva de a ramane somer, mecanismul nu mai e la fel de util pentru ca omul nu are de ce fugi sau cu ce lupta in mod concret. Si acesta nu e singurul neajuns. Toate acele substante care sunt eliberate de creier pentru a pregati organismul de fuga sau lupta sunt optim retrase din organism prin efortul fizic pe care il presupune fuga sau lupta. Astfel, in cazul fricii aparute la intalnirea cu ursul mecanismul e foarte bun, se secreta substantele care pregatesc corpul de efort, iar prin lupta sau fuga organismul scapa de pericol si in acelasi timp respectivele substante sunt retrase. In cazul fricii cauzata de elemente sau evenimente de care omul nu poate fugi sau nu poate lupta cu ele exista marele neajuns ca aceste substante raman in organism mult timp. Daca starea de frica persista o perioada mai lunga, cum este de exemplu spectrul somajului, atunci aceste substante se acumuleaza si afecteaza sanatatea organismului (in principal prin slabirea mecanismelor imunitare) dar si sanatatea mentala putand duce la aparitia diverselor tulburari psihice. In cazul ultimelor mecanismul fricii scapa de sub control partial sau total iar persoana nu il mai poate gestiona decat uneori, partial si cu mari dificultati.

O forma destul de frecvent intalnita  este cea a personalitatii suspicioase (paranoide) care se simte permanent amenintata (mai ales de catre alti oameni) si ca urmare isi ia nesfarsite masuri de siguranta sa nu sufere vreo pierdere.

O alta forma comuna de frica scapata de sub control este cea manifestata ca fobie. Daca in mod normal omul are frica de un element specific, sa zicem Grivei, cainele lu’ vecinu care l-a muscat acu’ o luna, in cazul fobiei frica trece de la elementul concret la toata clasa de elemente, astfel ca fobicul are frica de toti cainii indiferent ca sunt mari cat Grivei ori niste pui de pudeli complet inofensivi. Insa omul nu are doar fobii legate de elemente fizice, el poate avea si fobii sociale (frica de a iesi sau vorbi in public), fobii spatiale (inaltime, spatii largi sau inchise) dar si „specialitati” ca fobii legate de fenomene naturale (valuri, tunete, etc.) sau legate de starea de sanatate (fobia de boala sau de „de a nu innebuni”). In tot acest sir de belele exista si un lucru bun. Desi fobicului ii este frica de o clasa de elemente totusi aceasta are totusi anumite limite ceea ii permite persoanei suferind de fobie sa imparta lumea in „zone periculoase” si „zone sigure”. Astfel fobia se manifesta doar in anumite contexte iar daca omul se fereste de ele este destul de linistit si nu se prea vede ca i-ar fi frica de ceva. O manifestare apropiata de gasirea „zonelor sigure” este si portul amuletelor. Si in cazul amuletelor persoana simte o frica de ceva dar are convingerea ca portul amuletei o va ajuta sa faca fata unor diverse pericole.

O alta forma a fricii care e scapata de sub control este anxietatea. Aceasta presupune sentiment difuz de pericol vital iar in limbaj comun s-ar putea traduce prin prezenta cronica si difuza a fricii de orice elemente care ar putea cauza imbolnavirea si/sau moartea. Frica de moarte in sine nu inseamna anxietate pentru ca poate exista un element concret care in anumite conditii chiar poate cauza moartea. In anxietate insa acest pericol nu are o definire clara, poate fi orice, poate veni de oriunde, astfel ca omul e permanent tensionat si alertat ca ceva il poate afecta fatal.

Strans legat de anxietate dar uneori si de fobii sau alte tulburari mentale este si atacul de panica. In acest caz nu mai e vorba de sentimentul difuz de pericol ci de sentimentul mortii iminente. Atacul apare brusc, aparent fara nici o cauza externa iar persoana traieste toate modificarile pe care frica le genereaza pentru a pune organismul in stare de fuga/lupta precum si alte simptome fizice dar si cele de depersonalizare care apar in starea de „impietrire” in fata fricii. La cei cu atacuri de panica este specifica si frica a face atacuri de panica. Oamenii sunt speriati de gandul ca pot avea un astfel de atac si aceasta ii poate face de ras, nu pot sa gaseasca un loc protejat (daca sunt in trafic, de ex.) sau nu pot primi un prim ajutor. Aceste efecte conexe pot duce si la o incapacitare severa a vietii profesionale sau sociale.

Privind peste aceste forme de frica se poate constata ca omul poate avea frica de elemente concrete (obiecte, fiinte, etc.), frica de clasa de elemente concrete (ca in fobie), frica de incertitudini -posibilitatea de a se imbolnavi/deceda – ca in anxietate, frica de trairea de frica (ca in atacul de panica). Cu cat frica devine mai patologica cu atat omul se distanteaza mai mult de realitate si introducand multe elemente incerte in ecuatie ajunge sa se sperie de orice chiar daca sunt complet inofensive sau au un potential daunator foarte mic sau chiar improbabil.

Pentru cei care nu au avut astfel de trairi de frica sau nu le-au vazut niciodata la altii ar putea exista tentatia sa spuna ca ei ca oameni „normali” sunt scutiti de efectele pe care le are frica. Intr-un fel au dreptate, sunt scutiti de unele efecte ale fricii dar, nu de toate. Diversele intamplari neplacute din viata fac oamenii sa nu doreasca sa le repete, sa le fie frica de a trece prin acelasi gen de suferinte si de aceea frica cu sora ei buna, durerea, au grija sa indemne oamenii sa fie mai prevazatori. Acest fapt contribuie si la maturizarea oamenilor si se poate constata ca oamenii mai in varsta, cei care au o experienta de viata mai bogata, au trait mai multe evenimente neplacute sunt mai prevazatori decat adolescentii sau tinerii. Astfel frica, prin intermediul previziunii poate fi un dascal bun de-a lungul vietii.

In sfera „normalitatii” sociale frica are multe alte manifestari larg acceptate. Astfel asistam la proliferarea exponentiala a serviciilor si echipamentelor de securitate, a echipamentelor de protectie a muncii, a serviciilor medicale, a serviciilor de asigurari. Politistii, paznicii, garzile de corp, alarmele, camerele de supraveghere si multe altele sunt toate expresii concrete ale fricii oamenilor. De asemenea barile de protectie la masini, air-bag-urile, semnele de circulatie, balustrazile, echipamentele de protectie sunt tot expresii ale fricii dar se refera la traficul in comun sau la diverse conditii de lucru. Numarul mare de medicamente ce apar pe piata sau diverse proceduri medicale vin si ele sa potoleasca frica de boala sau frica de agravare a bolii. De asemenea exista o adevarata isterie a detergentilor, chimicalelor dar si produselor de igiena personala  care au rolul sa „omoare” toate bacteriile si orice vietuitoare (binenteles, excluzand animalele de companie 🙂  ) care ar putea sa fie o sursa de boala intr-o „locuinta moderna” de secol XXI. La fel de bine se vand si asigurarile de sanatate sau alte forme de securizare financiara pentru ca cine stie, „oricand se poate intampla ceva”. Adevarul este ca frica face casa buna cu comertul. Foarte multi producatori, comercianti sau alti profesionisti traiesc din frica oamenilor de a nu se rani, imbolnavi, ramane saraci, a se face de ras in fata celorlalti, etc.

Un alt domeniu in care frica e des uzitata este domeniul politic. Politicienii sunt mari artisti care si-au facut o arma din abilitatea lor de a genera situatii virtual sau real periculoase. In esenta mesajul provenit de la astfel de politicieni este destul de simplu: „Daca votati cu mine o sa aveti parte de lapte si miere, poate  chiar de varianta pamanteasca a Raiului dar, daca votati cu adversarii mei politici o sa va manance taxele, saracia, boala si drumurile pribegiei pe voi si copii vostri pana o sa va vina mintea la cap si o sa ma votati pe mine sau pe ai mei” 🙂  Unii ar fi tentati sa spuna ca exista manipulare dar nu este chiar asa relevanta. Sondajele de opinie insa releva ca oameniilor li se poate destul de usor induce frica. Nationalistii spun ca imigrantii o sa ia locurile de munca si sunt destui care o cred. Cei de stanga spun ca inegalitatile sociale sunt cauza tuturor relelor si saracii o cred. Cei de dreapta spun sa ne fie frica de pierderea libertatilor individuale si deseori lumea iese in strada pentru ele. Conservatoristii  spun ca doar controalele severe, si respectarea traditiei pot salva societatea de anarhie si natura instinctiva a omului si sunt destui care voteaza cu ei. Exemplele pot continua cu o lista lunga de tot. In toate aceste scenarii politicianul se erijeaza in salvator, cel care detine secretul Caii, iar avertismentele pe care le lanseaza sunt mijloace prin care manipuland frica oamenilor spera sa ii sperie ca sa nu voteze scenariile  promovate de alti politicieni.

Pana la urma se pare ca este destula frica in oameni si in lume iar efectele ei influenteaza oamenii mai mult decat isi dau seama. Unii oameni isi spun curajosi pentru ca nu simt frica, dar acest gen de curaj este mai aproape inconstienta, carenta empatica sau chiar patologie. Adevaratul curajos e cel ce simte frica, o intelege si decide sa actioneze impotriva ei. Daca trairea fricii aduce aminte de partea instinctiva din om, atitudinea omului fata de frica arata maturitatea si evolutia sa spirituala.

Emigrantul

De ce emigreaza oamenii? Cine sunt cei care emigreaza? Sunt cei care emigreaza la fel cu cei care prefera sa stea acasa? Este emigrarea o solutie?

Oamenii bantuie pe acest pamant de cand se stiu; nu are importanta daca se ia in calcul varianta biblica ori cea evolutionista pentru ca ambele releva nenumarate migratii. Ce ii face pe oameni sa lase in urma un loc si sa doreasca sa vada alte orizonturi? Acum mii de ani problema se punea destul de simplu, oamenii erau in grupuri de vanatori/culegatori care stateau intr-un loc atat timp cat respectivul loc le asigura acoperirea nevoilor. De obicei nici nu aveau un loc fix ci mai degraba aveau un teritoriu pe care se miscau periodic in functie de anotimp, migratiile unor animale ce puteau fi vanate, coacerea anumitor plante ori fructe, etc. Aceasta organizare nomada persista si in prezent in diferite regiuni ale lumii si la diverse populatii dar de cateva mii de ani, odata cu aparitia agriculturii a aparut si o organizare mai sedentara care presupunea ca oamenii sa nu se mai plimbe dupa diferite animale si sa fuga de intemperii ci sa cultive diverse plante si sa isi construiasca adaposturi care sa ii protejeze permanent. Ar fi cam prea mult sa spunem ca cele doua organizari, nomada si sedentara, s-ar exclude una pe cealalta. Adevarul este dincolo de conflictele inerente dintre cele doua tipuri de comunitati (care era un alt motiv pentru a migra) ele au coexistat in trecut si inca o mai fac si in prezent. In acelasi timp, indiferent de care comunitate am discuta, rareori ele sunt un grup omogen cu membrii la fel de plimbareti ori asezati. Cu cat aceste grupuri erau mai mari cu atat specializarea pe diverse activitati ii facea mai diferiti. Chiar si in comunitatile de vanatori nomazi erau indivizi care mai mult stateau pe langa colibe ocupati sa repare armele ori sa pregateasca animalele vanate iar, in comunitatile mai sedentare de agricultori, erau indivizi mai preocupati sa se plimbe cu comertul de cereale ori cu cresterea unor animale care trebuiau pascute pe arii destul de mari. Din acest punct de vedere reiese ca toti ne tragem de mai demult ori mai recent dintr-o populatie de nomazi astfel ca teoretic toti ar trebui sa avem aceasi tendinta ori disponibilitate pentru a emigra.

Oamenii, exceptand poate durata medie de viata si nivelul de educatie, nu s-au schimbat prea mult. De asemenea nici motivele pentru care oamenii isi fac bagajele de emigrare nu s-au schimbat prea mult. Emigranti care isi parasesc locurile de bastina din cauza unor catastrofe naturale ori suprapopularii, cei care cauta un trai mai bun ori au obligatii profesionale, cei care fug de anumite opresiuni, aventurierii, cei care cauta sa ajunga la rude/prieteni care au emigrat inaintea lor, ori sa se regaseasca cu perechea de peste mari si tari exista demult. Singura categorie  care a luat amploare mai mult in ultimul timp sunt cei care pleaca pentru a se educa. Nici acest tip de migratie nu e ceva complet nou pentru ca este precedat de modelul calatoriei de initiere in care o persoana, de cele mai multe ori tanara, pleaca cu un bagaj restrans, cateva povete si o sete mare de cunoastere undeva in departari pentru a ajunge la cunoastere prin intalnirea cu unul sau mai multi intelepti. Si natura oamenilor si motivele pentru a emigra au ramas destul de constante de-a lungul istoriei dar numai dupa aparitia mariilor migratii facilitate de mijloacele societatii industrializate s-a pus in evidenta ca nu toti oamenii vad la fel idea emigrarii si ca ar exista anumite cauze pentru aceasta diferenta.

Printre cauzele mentionate cele mai frecvent ca ar sta la baza acestei diferente sunt aspectele legate de genetica si personalitate. S-a vorbit astfel de o „gena” a calatorului ori aventurierului dar si de un anumit profil de personalitate a celor care emigreaza. Cele doua nu ar fi complet disociate pentru ca in viziunea unora trasaturile de personalitate ale emigrantilor ar fi un efect al prezentei genei calatorului/aventurierului in acele persoane.  S-a emis si o ipoteza in acest sens (gene flow hypothesis) dar situatia ramane la fel de nelamurita. Este posibil ca prezenta unei gene (sau mai multe) sa duca la o dorinta mai mare de a calatori sau de a experimenta diverse aventuri si in acelasi timp sa conduca la anumite trasaturi de personalitate dar, este de asemenea posibil emigrarea sa aiba la baza anumite trasaturi de personalitate dar acestea sa nu aiba nimic de a face cu genele ci mai degraba cu cei care au jucat rolul de parinti ori cu experientele de viata avute.

Deoarece povestea cu genele este interesanta dar inca nu are un raspuns clar ar mai ramane de vazut care e povestea cu personalitatea. Aici datele par ceva mai concludente. Aceasta ipoteza este interesanta si pentru faptul ca desi multi oameni traiesc in conditii asemanatoare si trec prin evenimente similare totusi doar pentru o parte dintre ei emigrarea pare o solutie. Cei mai nemultumiti, mai deschisi spre experiente noi, mai extrovertiti, mai orientati spre munca, mai doritori  sa se realizeze, mai stresati de obicei emigreaza. Pe de alta parte, cei mai introvertiti, mai conformisti, mai dependenti de legaturi sociale, cu valori familiale mai puternice prefera sa ramana.  Evident ca aceasta ar fi o tipologie simplista pentru ca in realitate si cei care nu se potrivesc profilului se intampla sa emigreze. Desigur ca plecarile lor sunt mai lipsite de aventura, prefera sa plece mai aproape si pe perioade mai scurte, prefera sa plece cu contracte de munca in loc sa se urce in primul tren care trage in gara, prefera sa plece la rude sau prieteni deja stabiliti in strainatate in loc sa fie primii din tara lor undeva la capatul lumii. Concluzia pare a fi ca emigrantul e impins de ceva ce este sau considera ca fiind neplacut sau/si e foarte atras de ceva ce ii pare mult mai atractiv decat ceea ce are. El fie se simte impins sa emigreze ori considera ca ar avea un raport defavorabil intre aspiratii si realizari.

Este emigrarea o solutie? Poate fi. Insa nu intotdeauna, nu pentru oricine si rareori fara efecte secundare nedorite. Avantajele sunt mult mai evidente pentru cei care au intampinat conditii foarte vitrege in locul de bastina si reusesc sa obtina un trai relativ decent dar, nici pentru acestia nu exista garantia ca totul e doar roze. Indiferent ca plecarea se face intempestiv sub imperiul unor amenintari, fie ca se face in urma unor planificari, nelinistea insoteste permanent pe cei care pleaca. Apoi urmeaza dificultatile adaptarii si, in ciuda faptului ca multi prefera sa munceasca din greu pentru a se realiza si cauta sa nu discute despre diverse nemultumiri aparute in noua tara, tot acest efort nu ramane fara urmari si mai devreme sau mai tarziu destul de multi resimt un sentiment de tristete, remuscare ori nostalgie. In plus, pentru cei care pleaca inainte de varsta adulta (ori sunt insuficient maturizati) dar si pentru copii nascuti din familiile de emigranti mai apare si problema conflictului dintre valorile promovate de famililie si cele din tara de adoptie. Cei care simt ca totul e perfect in noua tara, fie au avut probleme serioase in tara de origine, fie asociaza tara de origine cu un sentiment negativ, fie au stat doar putin timp printre straini, fie s-au multumit cu relativ putin si inca nu au trezit sentimentul de concurenta al bastinasilor, fie sunt niste persoane deosebit de talentate ori norocoase.

Se pare ca pana la urma emigrarea e doar uneori un drum presarat cu petale de trandafiri. Mult mai adesea pare a porni din lipsuri si nemultumiri, continua cu multa munca si aduce atat beneficii cat si neajunsuri. E un drum al cautarii de mai bine in care omul, in mod mai mult sau mai putin voluntar, iese din tiparele in care a crescut si ajunge sa invete ceva mai mult despre sine. E adesea un drum in care lipsa de repere e compensata doar de vointa spre o aspiratie de mai bine ori de fuga de o amintire neplacuta.